Cea mai cuprinzatoare decat cerurile

Iubiții mei[1],

ca să cunoaștem cu toții această Dumnezeiască Taină a Preoției, prin care se lucrează toate în Biserică, trebuie să știm ce primesc preoții de la Dumnezeu atunci când sunt hirotoniți. Pentru că a fi hirotonit, după aspectul văzut al slujbei, înseamnă ca Episcopul să pună mâna lui dreaptă pe capul Diaconului pe care vrea să îl rânduiască Preot. Iar Diaconul, candidat la Preoție, este îngenuncheat la colțul din dreapta al Sfintei Mese și își are capul plecat pe Sfânta Masă, pe palmele sale puse cruciș[2]. Adică Diaconul care devine Preot e hirotonit în altar, cu capul plecat pe palmele sale, Episcopul spunând rugăciunile hirotoniei cu mâna dreaptă pe capul celui pe care îl hirotonește.

Tot cu mâna dreaptă pe capul lui a fost hirotonit și ca Diacon viitorul Preot[3]. Pentru că Preotul binecuvintează întotdeauna cu mâna dreaptă și tot cu ea sfințește cele puse înaintea lui.

Însă dreapta Lui [δεξιὰν αὐτοῦ] [Ps. 88, 26, LXX], a Tatălui, este Fiul Lui. Căci Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt ne hirotonește pe noi. Și când am spus asta, am spus nevăzutul Tainei Preoției. Căci Dumnezeul treimic e Cel care îl hirotonește Preot pe Diacon.

Și în prima rugăciune a hirotoniei, Episcopul cere de la Stăpânul tuturor, de la Dumnezeul nostru treimic, să îi trimită celui care se hirotonește Preot „acest mare har al Sfântului Tău Duh, întru viață curată și credință nestrămutată; arată-l desăvârșit rob al Tău, bine-plăcându-Ți întru toate și având purtare vrednică de această mare cinste preoțească, dăruită lui de puterea Ta cea mai înainte știutoare”[4].

Iar cel care vine spre Preoție cu viață curată și ca un om duhovnicesc, fără doar și poate are parte de o mare vedere, simțire și înțelegere dumnezeiască a harului dumnezeiesc, care coboară în el și îl face să fie Preot al lui Dumnezeu. Are parte de o minunată coborâre harică, pe care o trăiește în deplină bucurie și cutremurare dumnezeiască și, despre care va vorbi cu recunoștință față de Dumnezeu. Pentru că al Lui e acest mare și prea-frumos dar al Preoției.

În a doua rugăciune a hirotoniei întru Preot se subliniază aceeași acțiune directă a lui Dumnezeu în cadrul Tainei: „Dumnezeule, Cel mare în putere, neurmat în pricepere, Cel minunat întru sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor, Însuți Doamne și pe acesta, pe care ai binevoit a intra în treapta preoției, umple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia Împărăției Tale, a lucra cu sfințenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ție daruri și jertfe duhovnicești, a înnoi pe poporul Tău prin baia nașterii de a doua”[5].

Dar, după cum se observă din rugăciune, Dumnezeu ne umple de harul Preoției și ne pune în starea de slujire, însă suntem vrednici pentru a-I sluji Lui și pentru a propovădui Evanghelia dacă trăim sfânt, dacă ne pregătim asiduu pentru propovăduire și dacă lucrăm cu sfințenie cele ale lui Dumnezeu. Căci nu e de ajuns doar să fim hirotoniți, ci trebuie să avem o viață și o lucrare pe măsura chemării noastre dumnezeiești. Trebuie să avem o viață pe care Dumnezeu trebuie să o îndrume pas cu pas.

Altfel considerăm că Preoția ne astupă toate patimile noastre și că, dacă slujim Tainele și Slujbele Bisericii ca la carte, acest lucru ne va mântui și pe noi. Însă lucrurile stau invers: Preoția pe care am primit-o de la Dumnezeu nu ne curățește și de patimi. Căci harul lui Dumnezeu cu care lucrăm și sfințim toate nu ne sfințește automat și pe noi, ci trebuie să trăim dumnezeiește, pentru ca și noi să fim locașuri sfinte ale lui Dumnezeu.

Însă, dacă nu vrem să trăim sfânt, dar vrem doar să slujim preoțește, atunci suntem în situația de a-i sfinți pe alții, cu harul lui Dumnezeu care se lucrează prin noi, iar noi ne arătăm cu o viață de rușine. Cu o conștiință pătată, cu o viață indiferentă, fără experiența interioară a sfințeniei lui Dumnezeu. Căci dacă vrem să fim numai liturghisitori, atunci suntem niște canale ruginite ale harului spre cei credincioși, dar nu și niște Părinți duhovnicești. Pentru că Părinții duhovnicești nu sunt doar cei hirotoniți și care sunt și duhovnici, ci cei care sunt plini de teologie și de sfințenie, a căror viață e profund bisericească și este o mărturie vie a Tradiției Bisericii.

Mai pe scurt, Preoția se primește prin hirotonie, dar faptele Preoției sunt cele pe care le facem zilnic împreună cu Dumnezeu. Și nimeni nu devine Preot cu adevărat doar pentru că e hirotonit, ci dacă, pe fiecare zi, el se umple de cunoașterea și de sfințenia lui Dumnezeu.

Cel mai adesea Preotul este și Duhovnic. Iar hirotesia lui întru Duhovnic se face după ce a fost hirotonit Preot. De obicei (și așa este cel mai bine), Preotul devine Duhovnic la aceeași Dumnezeiască Liturghie în care a fost hirotonit și Preot și anume după rugăciunea amvonului[6], care e aproape de sfârșitul Liturghiei. Însă slujba aceasta a hirotesiei, inclusă în Liturghie ca și hirotonia, nu se mai face în altar, ci pe solee, în fața Sfintelor Uși deschise ale catapetesmei.

Preotul e îngenuncheat în fața Episcopului și Episcopul îl binecuvintează de trei ori pe cap și rostește această rugăciune dumnezeiască, prin care Preotul devine și Duhovnic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai dăruit celor doisprezece Ucenici slujba apostolească și duhovnicească, poruncindu-le lor de a lega și a dezlega greșealele oamenilor, Însuți și acum, pe robul tău acesta (numele Preotului care se hirotesește Duhovnic), care s-a ales de către mine, deplin fiind întru tot harul, arată-l pe dânsul vrednic de apostoleasca și duhovniceasca Ta slujire, prin a noastră smerenie, de a lega și a dezlega greșealele celor nevrednici. Că Tu ești Dătătorul bunătăților și Ție slavă înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[7].

Și din rugăciune observăm, ca și din cele anterioare, că Dumnezeu, prin Episcop, e Cel care ne face Duhovnici. Dumnezeu e Cel care ne umple de apostolica și duhovniceasca Lui slujire eclesială, pe când Episcopul a fost doar cel care ne-a ales și a binevoit să ne hirotonească.

Tot la fel, când Preotul va sluji Tainele Bisericii și când va spovedi și când va îndruma pe cei credincioși, el nu trebuie să uite niciodată acest lucru: că harul dumnezeiesc nu este al lui, după cum nu a fost nici al Episcopului, și că nu poate să facă ce vrea cu el, ci harul prin care el slujește în Biserică e al Preasfintei Treimi și că pe cei credincioși trebuie să îi unească cu Dumnezeul treimic și nu să-i facă acoliții lui, urmașii lui.

Dacă fiecare Preot ar dori acest lucru în primul rând și anume să îi facă pe oameni slujitori ai lui Dumnezeu și uniți cu El în toată ființa lor, n-am avea atâtea rivalități între ucenicii Preoților. Pentru că ucenicii vor să ne predea, mai întâi, pe Părintele lor și nu pe Dumnezeu.

Însă Preotul nu trebuie să se predice pe sine, ci să predice teologia Bisericii. Și pentru ca să predici teologia Bisericii trebuie să o înveți zi de zi cu sfințenie și să o propovăduiești cu inimă curată și cu voie bună. Pentru că trebuie să ucenicim continuu pe lângă Sfinții Bisericii și pe lângă Îngerii lui Dumnezeu pentru a învăța voia Lui cu noi. Și e nevoie de ani îndelungați pentru a ne adânci în imensa și infinita înțelegere a revelației dumnezeiești.

…Duhovnicul e hirotesit în naos, în fața Ușilor împărătești, în fața poporului, pentru că pe el trebuie să îl spovedească și să îl îndrume pe calea sfințeniei. El are poporul în spate, atunci când e hirotesit, dar privirea lui e ațintită asupra altarului, pentru că astfel trebuie să privească și credincioșii: spre Sfânta Sfintelor, spre negrăita unire cu Dumnezeul treimic.

Preotul este cel care s-a unit intim cu Sfânta Masă în Taina Hirotoniei, iar acum i se sădește în ființa lui responsabilitatea pentru mântuirea oamenilor. Responsabilitate pe care rugăciunea hirotesiei a numit-o slujire apostolică și duhovnicească. Pentru că Dumnezeieștii Apostoli nu doar slujeau în Biserică, ci și învățau teologic și sfătuiau duhovnicește în materie de curățire de patimi.

Însă, iarăși, doar hirotesia întru Duhovnic nu te face un Duhovnic adevărat, ci Duhovnicul adevărat e cel care s-a pregătit toată viață pentru această mare responsabilitate duhovnicească, e cel care are multiple specializări în materie de teologie și de cunoaștere a oamenilor și, pe fiecare zi, învață de la oameni să îi iubească și să îi ajute tot mai mult.

…La a doua rugăciunea a hirotesiei întru Duhovnic, Episcopul pune mâna pe capul candidatului[8], aceeași mână dreaptă, și spune:

„Smerenia noastră, prin harul întru tot Sfântului Duh, Începătorul desăvârșirii, te prohirisește pe tine preacucernicule preote (numele lui), duhovnic, spre slujba de părinte duhovnicesc: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”[9].

În numele și cu harul Preasfintei Treimi, prin slujirea Episcopului, Preotul devine Duhovnic. Pentru că Dumnezeu este începătorul desăvârșirii noastre, dar și cuprinsul și împlinirea desăvârșirii noastre. Căci real Părinte duhovnicesc nu poți fi dacă nu te umpli zilnic de slava lui Dumnezeu.

Și am folosit până acum, în discuția de față, trei termeni grecești: a hirotoni, a hirotesi și a prohirisi. Și toți trei se învârt în jurul lucrării mâinii drepte a Episcopului.

Χειροτονία [hirotonia] înseamnă punerea mâinii pe capul celui care intră în ierarhia bisericească. Χειροθεσία [hirotesia] înseamnă tot punerea mâinii. Iar προχείρισις [prohirisis] înseamnă alegere mai înainte prin punerea mâinii.

Tocmai de aceea, în prima rugăciune a hirotesiei, Episcopul a spus că l-a ales pe Preotul pe care îl hirotesește. Iar în a doua rugăciune, când spune că îl prohirisește, nu face decât să spună același lucru printr-un alt cuvânt. Pentru că a prohirisi, în acest context, înseamnă a-l face Duhovnic pe Preotul pe care l-a ales mai înainte în acest sens.

În Molitfelnicul grecesc, la prima rugăciune a hirotoniei întru Preot, se folosește forma verbală προχειρισθῆναι[10], care a fost tradusă în română prin a se rândui. Pentru că și Diaconul, care acum se hirotonește Preot, a fost ales mai înainte, adică prohirisit.

Însă ediția grecească a Molitfelnicului nu diferențiază, ca ediția românească, între hirotonie și hirotesie.

În Biserica Ortodoxă Română avem doar trei hirotonii (în Diacon, Preot și Episcop), pe când arhidiaconii, duhovnicii, sachelarii, iconomii, protoiereii, protosinghelii, arhimandriții, eclesiarhii și stareții de Mănăstire sunt hirotesiți[11].

Însă în Biserica Ortodoxă Greacă, egumenii[12], eclesiarhii, iconomii și chelarii sunt prohirisiți[13], pe când anagnoștii și psalții sunt hirotoniți[14], la fel și ipodiaconii[15]. Iar dacă noi am tradus și trebuie să ne retraducem periodic cărțile de slujbă din grecește, nu văd de ce trebuie să facem această separație strictă între hirotonie și hirotesie când termenii sunt echivalenți.

Însă, bineînțeles, dacă putem să echivalăm la nivel semantic pe hirotonie cu hirotesie, pentru că ambele spun același lucru, nu putem pune cele trei trepte ale ierarhiei sacramentale pe picior de egalitate cu cele bisericești. Ci atunci când vorbim despre Preoția slujitoare a Bisericii, ne referim la cele trei trepte sacramentale: la Diaconi, Preoți și Episcopi.

…Prin canonul 58 apostolic, Preotul are datoria de a-i învăța pe cei credincioși dreapta credință[16].

Iar canonul 102 trulan ne vorbește despre înțelepciunea pe care trebuie să o aibă Duhovnicul atunci când spovedește. Căci el, prin sfaturile sale, trebuie „să aducă bolii [sufletești] vindecarea potrivită[17], fiind când aspru, când milostiv cu cel care păcătuiește[18].

Tocmai de aceea e nevoie de multă învățătură, de multă propovăduire în Biserică, pentru că trebuie să explicăm și teologia și istoria Bisericii și Slujbele ei și drumul continuu al îndumnezeirii. Căci dacă credinciosul nu înțelege că spovedirea sa trebuie să se încadreze în drumul său interior spre Dumnezeu, el nu poate să înțeleagă de ce e nevoie de sinceritate totală în spovedanie și de continua asceză, continua luptă cu patimile.

Iar dacă Duhovnicul este pe drumul curățirii de patimi, dacă are experiența luptei cu patimile și a trăirilor mistice, el poate să îi îndrume, în mod competent, pe cei credincioși pe drumul despătimirii. Însă dacă el nu se despătimește, dacă el nu trăiește sfânt, spre ce să îi cheme pe credincioși?

Căci credincioșii adevărați vor să trăiască, să experimenteze apropierea de Dumnezeu. Apropiere care se face prin reala teologie și reala duhovnicie. Și ceea ce te înduhovnicește, ceea ce te sfințește, aceea e reala teologie a lui Dumnezeu, pe care o învățăm de la Sfinții Lui.

Pentru că nu trebuie „să ieșim” din Biserică și să căutăm „în altă parte” mântuirea, ci mântuirea o trăim în Biserică, alături de Sfinții și de Îngerii lui Dumnezeu, fiind plini de slava Preasfintei Treimi. Mântuirea este eclesială și mântuirea e totuna cu sfințenia. Pentru că toți cei mântuiți, într-o anume măsură personală, sunt oameni sfinți ai lui Dumnezeu.

Iubiții mei, astăzi, la 10 ani de la hirotonia mea întru Preot și Duhovnic simt slujirea preoțească ca pe o mantie cu care mă înfășor și care îmi ține de cald.

Harul lui Dumnezeu mă încălzește și mă luminează continuu spre lucruri bune. Numai păcatele îmi aparțin și pe ele le vărs continuu la Spovedanie.

Și mă simt încălzit de harul Lui, pentru că am fost introdus, prin hirotonie, în cele de taină ale lui Dumnezeu, slujind la Sfânta Lui Masă, și am înțeles ce înseamnă să îți pleci capul pe Sfânta Masă. Căci Sfânta Masă ne hrănește, dar ne și odihnește în același timp, dacă noi înșine ne-am făcut un altar viu al lui Dumnezeu.

Înțeleg și simt preoția Lui ca pe o pace care mă bucură și care mă face să mă dărui continuu. Pentru că Cel ce ne hrănește pe noi mistic în fiecare zi, Acela ne și face entuziaști spre tot lucrul bun. Și fără această bucurie dumnezeiască de a sluji și de a te dărui în slujire, preoția este o imensă durere, o tristețe nevindecată. Pentru că vezi numai greul, numai neîmplinirile, numai deficiențele tale și pe ale altora.

Dar cu Dumnezeu, fiind în slava Lui pururea, preoția este o mare fericire, o mare împlinire, e calea îndumnezeirii. Pentru că fiecare lucru al slujirii preoțești e un pas mai înainte în teritoriul nemărginit al sfințeniei.

De aceea, eu sunt recunoscător și mulțumitor tuturor celor care m-au ajutat, mă ajută și mă vor ajuta în viața mea preoțească. Îi port în rugăciune, îi port în mine pe fiecare zi pe toți cei pe care i-am pomenit și cărora le-am slujit și vorbit. Pentru că nu te poți detașa interior de cei cărora te dărui. Eu rămân în ei și ei rămân în mine. Și prin asta dovedim cu toții că Îl dorim pe Cel care ne face pururea vii, pe Dumnezeul cel plin de slavă.

De aceea, mulțumindu-I lui Dumnezeu, Celui care m-a umplut de harul preoției Sale și de tot ajutorul în toate zilele vieții mele, Îl laud pe El, pe Stăpânul și Domnul Bisericii și al întregii lumi, Care ne poartă de grijă și ne îndeamnă spre tot lucrul bun.

Îl laud pe Cel care m-a întărit, m-a luminat, m-a hrănit cu El Însuși, m-a umplut de știința Lui, de curăția Lui, de frumusețea Lui.

Îl laud pe Cel care n-a oprit slava Lui peste slujbele slujite de mine, care m-a scos din primejdii de moarte, din boală și din neputință, din ispite și din tristeți.

Îl laud pe Dumnezeul treimic, pe Cel care ne ține pe toți în palma Sa, Care ne hrănește și ne apără continuu, Care e odihna și viața noastră.

Pe El, cu toții, să Îl lăudăm și Lui să îi încredințăm viețile noastre, pentru că El știe, mai bine decât toți, ce ne trebuie și de ce lucruri avem nevoie.

La mulți ani, multă bucurie și pace întru toate! Amin.


[1] Scrisă în zilele de 15-16 septembrie 2015, zile călduroase de marți și miercuri.

[2] Arhieraticon, adică rânduiala slujbelor săvârșite cu Arhiereu, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1993, p. 79.

[3] Idem, p. 76. [4] Idem, p. 80. [5] Idem, p. 81. [6] Idem, p. 108. [7] Idem, p. 107. [8] Idem, p. 108. [9] Ibidem.

[10] ΕΥΧΟΛΟΓΙΟΝ ΤΟ ΜΕΓΑ, ed. Ierom. Spiridonos Zevos, Veneția, 1891, p. 164.

[11] Arhieraticon, ed. BOR 1993, p. 241-242.

[12] ΕΥΧΟΛΟΓΙΟΝ ΤΟ ΜΕΓΑ, ed. Veneția 1891, p. 181.

[13] Idem, p. 184. [14] Idem, p. 186. [15] Idem, p. 187.

[16] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române. Note și comentarii, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 37.

[17] Idem, p. 160. [18] Idem, p. 161.

Did you like this? Share it: