Zi: 18 septembrie 2015

Iubiții mei[1],

în reprezentarea iconică de deasupra avem mesajul esențial al Evangheliei de azi [Mc. 8, 34-38; 9, 1] și anume: „Cine vrea a veni după Mine, să se nege/ să se tăgăduiască pe sine și să-și ia crucea lui și să-Mi urmeze Mie [Ὅστις θέλει ὀπίσω μου ἀκολουθεῖν, ἀπαρνησάσθω ἑαυτόν, καὶ ἀράτω τὸν σταυρὸν αὐτοῦ, καὶ ἀκολουθείτω μοι]!” [Mc. 8, 34, BYZ].

Mesaj care e o poruncă dumnezeiască. Pentru că după primul verb, care e la indicativ prezent, celelalte trei sunt la modul imperativ.

Și Domnul ne poruncește, nouă, tuturor, să Îi urmăm Lui în viața noastră. Vrea să Îi urmăm Lui în adâncul sufletului nostru, prin aceea că ne unim duhovnicește cu El.

Însă El ne spune că putem să Îi urmăm Lui numai dacă vrem să renunțăm la voia noastră, la mintea noastră, la sentimentele noastre, la obiceiurile noastre pământești, dacă ele nu sunt conforme cu voia Lui. Tăgăduirea de sine pe care ne-o cere Domnul e renunțarea cu totul la omul nostru pământesc, la ceea ce credeam noi că e „bine” și „lucru împlinitor” pentru noi.

Și nu putem să ne tăgăduim pe noi înșine, adică modul nostru infantil și capricios de a trăi, decât dacă cunoaștem teologia Lui, ceea ce El ne-a revelat. Pentru că noi trebuie să renunțăm la ce e rău din noi, împlinind voia Lui, care e totuna cu luarea Crucii Lui. Cu asumarea interioară a Crucii Lui.

Căci imaginea iconografică de deasupra ne arată greutatea Crucii prin aceea că ea e mare și grea și mai înaltă decât cei care o poartă. Că ea îi apleacă, îi cocoșează, pentru că e grea. Însă Crucea Lui, pe care trebuie să ne-o asumăm, e interioară și nu exterioară. Pentru că e dorința fermă de a nu mai săvârși păcatele pe care le-am făcut mai înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a dori să Îi urmăm Lui.

Tocmai de aceea luarea Crucii Lui este o continuă răstignire interioară a noastră. Pentru că trebuie să luptăm în noi cu patimile omului de mai înainte. Cu cei care eram noi mai înainte de a face voia Lui. Adică trebuie să luptăm cu lăcomia noastră, cu desfrânarea noastră, cu lenea noastră, cu neștiința noastră, cu lipsa noastră de credință și de evlavie, cu mândria noastră, cu enervarea noastră, cu lașitatea noastră, cu nesimțirea noastră. Trebuie să luptăm cu tot păcatul și cu toată patima în noi înșine, urmându-I Lui. Adică vieții Lui de sfințenie.

Pentru că urmarea lui Hristos e totuna cu drumul curățirii, al luminării și al sfințirii noastre, cu drumul îndumnezeirii personale.

Urmarea Lui e asumarea crucii noastre, adică a realității noastre interioare și împlinirea continuă a poruncilor Lui.

Pentru că în Mc. 8, 34, Domnul ne-a spus că fiecare avem crucea noastră. Adică fiecare avem un drum al mântuirii noastre. Că fiecare, în locul unde ne-am născut și cu datele personale ale existenței noastre, suntem chemați să ne asumăm cine suntem și să facem voia lui Dumnezeu.

Însă totul trebuie să înceapă cu începutul: cu conștientizarea faptului că noi nu suntem cei pe care Și-i dorește Dumnezeu. Și ca să înțelegem că noi nu suntem oameni sfinți și împlinitori ai voii Lui trebuie să ne nevoim să citim și să înțelegem cuvintele Lui din Scriptură și din cărțile Sfinților Părinți.

Pentru că nu putem să ajungem să cunoaștem voia lui Dumnezeu până când nu o citim și nu o studiem profund.

De aceea, studiul teologic e nedespărțit de urmarea lui Hristos, de viața cu și în Hristos. Pentru că Dumnezeu ne-a vorbit despre Sine pe sute de pagini, iar Sfinții Părinți, la rândul lor, ne-au explicat cuvintele Lui pe mii de pagini. Și toate aceste mii și zeci de mii de pagini așteaptă să fie parcurse de ochii noștri iubitori, de mintea noastră evlavioasă, de inima noastră plină de sensibilitate sfântă.

Pentru că, citind pe fiecare zi noi și noi cărți ale Scripturii și ale Dumnezeieștilor Părinți, înțelegem ce înseamnă a renunța la noi înșine și cât de profundă și radicală e această renunțare. Pentru că trebuie să negăm multe, în lumina cunoașterii lui Dumnezeu, din ceea ce suntem și am făcut.

Trebuie să ne schimbăm cu totul mintea, cu totul sentimentele, cu totul modul de a acționa, cu totul sufletul și trupul. Pentru că întreaga noastră ființă, prin punerea noastră cu totul în slujba lui Dumnezeu, trebuie să se înduhovnicească, să se umple de slava Lui, să se îndumnezeiască pe fiecare zi. Și trebuie să simțim acest lucru într-un mod preabucuros și cutremurător. Trebuie să simțim acest lucru cu toată ființa noastră.

De aceea, dacă poruncile Lui devin respirația vieții noastre, Crucea Lui nu mai e grea, ci e modul nostru de a fi. Noi înșine devenim cruci vii și dumnezeiești, adică niște oameni noi, care gândim, simțim, acționăm, trăim ca Hristos și nu ca omul supus păcatului. Gândim și trăim ca niște oameni liberi interior, pe care Dumnezeu i-a eliberat de sub tirania demonilor, a păcatelor și a morții.

Și ce înseamnă tiranie, tiranizare a noastră de către demoni, păcate și moarte? Înseamnă că demonii, păcatele și moartea sunt mai puternice decât noi și ne obligă să facem ceea ce nu dorim.

Însă cum scăpăm de această tiranizare, de această continuă forțare și biruire a voii noastre, în viața duhovnicească? Prin aceea că ne împotrivim interior împotriva a tot păcatul și împotriva gândurilor demonilor care se insinuează în noi și, vindecându-ne de păcat în asceza noastră și umplându-ne de slava Treimii, nu mai trăim nici moartea ca pe o frică irepresibilă, ci ca pe o eliberare și ca pe o trecere spre Împărăția lui Dumnezeu.

Dar pentru a fi întăriți în lupta noastră cu păcatul și cu demonii trebuie să ne umplem de cunoaștere teologică și de împlinirea poruncilor Lui, spovedindu-ne și împărtășindu-ne foarte des. Pentru că numai cu harul lui Dumnezeu noi putem să luptăm cu demonii și cu patimile noastre.

Și chiar dacă cădem adesea în păcate de tot felul, vindecarea și ridicarea noastră din moarte, din moartea sufletească în care am ajuns prin păcate, se face tot prin Spovedanie și împărtășirea euharistică cu Hristos, Cel care ne întărește pe noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ca să fim vii și duhovnicești.

…M-am pus și eu la rând, dimpreună cu mulți oameni, pentru ca să trecem pe la catafalcul lui Corneliu Vadim Tudor. Am vrut să iau temperatura oamenilor vizavi de el, dar și a vieții lor zilnice. Pentru că statul lângă oameni de tot felul e cel mai bun prilej, de fiecare dată, de a asista pe viu la viața și caracterul oamenilor.

Și în spatele meu erau trei doamne în vârstă, colege de serviciu, care apreciau erudiția lui și iubirea sa de țară și de adevăr, și îi deplângeau moartea pentru că ea a survenit datorită… scrisului mult. Cititul și scrisul erau considerate de către ele drept cauzele morții sale.

Am mai făcut câțiva pași la rând, cele trei doamne mi-au luat-o înainte și am stat lângă un domn și o doamnă, tot în vârstă, care și ei îi deplângeau moartea, dar o puneau pe seama faptului că…a pus mult la inimă mojiciile.

Doamna tocmai venea de la depunerea dosarului de pensionare și era necăjită că lucrurile trenează. Și, în durerea ei, spune: „Iată, nefericitul ăsta plecă, și nu mai luă nicio pensie! Cu banii lui ce se întâmplă?”. Cu banii lui de cotizație la pensie…

Însă cu toții aveau dreptate: oboseala și boala apar din cauza muncii multe și a punerii la inimă. Dar, tot datorită acestei oboseli sfinte și a punerii la inimă a durerilor, omul interior se schimbă cu schimbare duhovnicească în ciuda faptului că trupul lui îmbătrânește zilnic.

Căci schimbarea, întinerirea interioară e a sufletului, pe când îmbătrânirea e a trupului.

Creierul nostru, fiind material, ca și ochii, mâinile, picioarele, organele interne, se îmbolnăvește la un moment dat datorită exceselor noastre de tot felul și a iresponsabilității noastre. Însă, dacă sufletul nostru se vindecă continuu de patimi, noi biruim în noi înșine moartea, atât în sufletul cât și în trupul nostru, chiar dacă vom muri la un moment dat. Pentru că cel care s-a sfințit pe sine, chiar dacă moare cu trupul, are sufletul său viu și plin de slavă dumnezeiască în veșnicie, iar trupul său e păstrat nestricat în mormânt, până când e descoperit ca Sfinte Moaște.

…Mulți cred că viața duhovnicească e imposibilă, pentru că nu știu că oriunde poți trăi în mod sfânt. Sau cred că e posibilă numai în Mănăstiri sau în pustietăți, în mod excepțional și nu ordinar. Adică cred că doar unii, „aleși” de Dumnezeu, devin „Sfinți” și nu așa, orice om.

Însă adevărul adevărat în materie de mântuire e acesta: poți fi un om duhovnicesc și te poți mântui și ca preot și ca profesor și ca vânzător în piață și ca mamă casnică și ca elev de școală și ca student și ca bătrân bolnav și țintuit la pat. Poți trăi duhovnicește și te poți mântui indiferent unde trăiești și cine ești, ce vârstă ai sau câte studii ai. Oriunde te poți mântui, în Mănăstire, în pustietate sau în lume, în oraș sau la sat, dacă împlinești voia lui Dumnezeu și te lași umplut de El, de slava Lui.

Pentru că ceea ce contează e ce faci în tine însuți. Cine ești în tine însuți și nu cine pari a fi.

Căci oamenii ne pot judeca în chip și fel. Unii pot să vadă în noi multe virtuți, pe când alții pot să vadă numai patimi. Sau să vadă patimi pe care nu le avem și să nu vadă virtuțile pe care le avem și sunt atât de evidente.

Și văd deformat, pentru că nu au chef să ne cunoască și să ne asume. Cunoașterea unui om cere implicare și har. Iar dacă nu vrei să îl cunoști cu adevărat, nici Dumnezeu nu ne dezvăluie cine este acest om și trecem pe lângă el tot timpul… neștiind că el e omul de care noi avem nevoie.

Am reascultat recent mai multe conferințe online, ba la masă, ba când am fost prea obosit pentru altceva, și în una dintre ele Părintele Rafael Noica vorbea despre diferența de raportare a oamenilor vizavi de Fericitul Sofronie Saharov. La începutul vieții sale în Anglia, până nu și-a editat opera, Sofronie era un Părinte oarecare… Oamenii nu îl prea băgau în seamă, pentru că nu știau cine este. Când l-au cunoscut din interior, adică prin prisma experienței sale duhovnicești expusă în cărțile sale, oamenii au început să vină la el cu evlavie și cu teamă, știind că el e duhovnicesc și nu un oarecare.

Tot la fel au stat lucrurile și cu Sfântul Siluan Athonitul: oamenii l-au cunoscut după ce Fericitul Sofronie Saharov a scris despre el. Cu alte cuvinte: Siluan este rodul înțelegerii și al scrisului lui Sofronie. Sfântul Siluan a devenit relevant pentru oameni pentru că a fost explicat din interior. Însă, pentru ca să înțelegem un Sfânt trebuie ca alt Sfânt să ni-l explice, să ni-l apropie, să ni-l pună la inimă și el să intre definitiv în inima noastră.

Tot la fel, pentru ca să înțelegem o carte a Scripturii, trebuie să îi citim pe exegeții Sfinți ai Scripturii, pe cei care au citit-o cu înțelegere duhovnicească și ne-au explicat-o pe măsura lor. Și când îi citim pe Sfinți vedem deosebirea de înțelegere și de cunoaștere a Scripturii dintre noi și ei.

Dar pentru ca să vezi…Scriptura și să vezi oamenii și să Îl vezi pe Dumnezeu din lucrurile Sale, dar și pe El în slava Lui…trebuie să renunți la tine însuți, să îți asumi curățirea de patimi, adică luarea crucii tale, și să Îi urmezi tot timpul lui Hristos. Să Îi urmezi Lui făcând lucrurile bune pe care El te luminează să le faci.

Și când Dumnezeu ne învață interior să iertăm, să ne rugăm pentru oameni, să îi ajutăm, să îi luminăm cu cuvântul și fapta noastră, acestea trebuie să facem!

Când El ne pune pe drumuri pentru a face binele, când El ne luminează asupra unui cuvânt, când El ne descoperă oamenii Lui…noi spre ei trebuie să venim și cuvintele Lui să le explicăm așa cum ne-a învățat El, renunțând continuu la voia noastră.

Căci a renunța la noi, în mod continuu, înseamnă a trăi înălțarea duhovnicească. Adică dezlipirea noastră de păcate.

A renunța la noi înșine pentru a deveni noi înșine înseamnă a trăi înduhovnicirea noastră interioară, aceea în care îndrumătorul nostru este Dumnezeu, prin harul Lui, și nu patimile noastre.

Căci patimile noastre ne dau să gândim trupește, să gândim pătimaș. Însă Dumnezeu ne ridică deasupra și ne dă să trăim și să acționăm evanghelic, adică potrivit voii Lui celei bune.

Ortodoxia este evanghelică, pentru că e apostolică, și e apostolică pentru că e credința cea una și sfântă, care s-a propovăduit pretutindeni de către Sfinții Lui. Și când vorbim despre catolicitatea credinței noastre ortodoxe, spunem că ea e credința tuturor, a întregii lumi, pe care Apostolii Lui au propovăduit-o la început.

Și cei care s-au depărtat de acest început al credinței, adică de Biserica lui Hristos, au în credința ortodoxă și în Biserica Ortodoxă credința apostolică și catolică a Bisericii, adică credința pe care Apostolii au propovăduit-o pretutindeni.

Romano-catolicii, prin căderea lor de la Biserică, nu mai au catolicitatea credinței, pentru că nu mai sunt în unitate cu Biserica ce are catolicitatea credinței.

Iar luteranii și calvinii și anglicanii, care s-au desprins din romano-catolicism, nu pot pretinde că sunt evanghelici, pentru că a fi evanghelic înseamnă a trăi în Biserica ce a fost fundamentată pe Evanghelie la Cincizecime, adică pe propovăduirea lui Hristos.

Și vă citam în ultima predică rugăciunea de la hirotesia întru Duhovnic, unde se spune că Preotul duhovnic primește „apostoleasca și duhovniceasca Ta slujire”[2]. Dar dacă el, Preotul duhovnic, acum, în zilele noastre, slujește apostolic și duhovnicește, atunci el slujește și evanghelic, pentru că Evanghelia face parte din esența apostolicității, adică a lucrării Apostolilor. Căci Apostolii au hirotonit ierarhia tripartită a Bisericii, adică pe Diaconi, pe Preoți și pe Episcopi, au stabilit cultul Bisericii, ei au învățat Evanghelia și i-au îndrumat pe oameni pe calea mântuirii.

De aceea Biserica și credința noastră ortodoxă sunt evanghelice și apostolice și catolice. Pentru că noi suntem întemeiați pe Evanghelie, de către Apostoli și credința una a Bisericii e universală, adică catolică, adică pentru toată umanitatea.

Pentru că Biserica era catolică, adică universală, și la Cincizecime, când era formată doar din 120 de persoane, pentru că credința ei era pentru mântuirea întregii lumi. Căci catolicitatea Bisericii nu ține de număr ci de statutul ei divino-uman de singură Biserică a lui Dumnezeu. Și această singură Biserică a lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, e pentru toată lumea, adică e catolică, chiar dacă ea nu este răspândită în toată lumea.

Dar credința ei și ea, prin porunca lui Dumnezeu, e pentru toată lumea. Căci mântuirea e pentru toată lumea.

Tocmai de aceea am afirmat anterior că viața duhovnicească și mântuirea se pot trăi oriunde, pentru că ele se trăiesc în adâncul nostru. Iar oamenii pot să vadă sau pot să nu vadă deloc, niciunul, viața noastră interioară, dacă Dumnezeu nu le-o descoperă.

Din această cauză, pentru că nu au fost oameni care să îi vadă și să îi înțeleagă, mulți dintre Sfinți au rămas necunocuți, au murit ca niște necunoscuți, pentru că nu a avut cine să îi cunoască. Însă ei au fost cunoscuți de Dumnezeu și sunt cu El pentru veșnicie, pentru că au trăit împreună cu El și în viața lor pământească.

…Pentru ca să îl convingă să cedeze, să mărturisească ceva anume sub tortură, torționarul i-a spus celui pe care îl muncea: „Spune ce ai de spus, căci nici El nu știe ce se petrece aici, jos, cu noi!”…

Un gând satanic! Pentru că El știe ce se petrece cu Sfinții Lui, pentru că El locuiește în ei prin slava Lui. Însă torționarul nu Îl vedea pe Dumnezeu în cel pe care îl muncea, de aceea credea că el e „singur”, că el e „părăsit” în mâinile lui…

Însă cei care trăiesc cu Dumnezeu în ei înșiși nu sunt niciodată singuri! Și niciodată nu acționează din motive pătimașe, ci au gândul lui Dumnezeu, acționând dumnezeiește.

Pentru că Hristos Dumnezeu la asta ne chemă astăzi: la a nu ne rușina de El și de cuvintele Lui [Mc. 8, 38]. La a nu ne rușina să trăim sfânt. Pentru că sfințenia este adevărata împlinire a omului, pe când păcatul e cel ce ne desfigurează interior.

Și cine trăiește sfânt, se rușinează să păcătuiască, rușinea lui e păcatul și bucuria lui e viața sfântă.

De aceea, iubiții mei, câți dorim să ne mântuim, trebuie să împlinim porunca Lui de a ne răstigni patimile și poftele și de a trăi duhovnicește! Căci numai duhovnicește, numai în harul Treimii, viața noastră este o frumusețe dumnezeiască și nu o calamitate. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de 18 septembrie 2015, zi de vineri, foarte călduroasă. Am preluat Sfânta Frescă de aici: http://www.doxologia.ro/sites/default/files/styles/media-articol-colorbox/public/articol/2014/09/purtarea_sfintei_cruci._cruce._hristos.jpg?itok=a9NSxanC.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/09/16/predica-la-10-ani-de-dumnezeiasca-preotie-17-septembrie-2015/.