pescuirea minunata

Iubiții mei,

pescuirea minunată de azi [Lc. 5, 1-11] are legătură interioară cu asumarea Crucii și cu urmarea lui Hristos de duminica trecută. Pentru că teologii Bisericii, cei care au pescuit duhovnicește, prin viața și prin predicile lor, pe oameni și i-au zidit în harul Treimii, au început să vorbească în Biserică doar după ce s-au curățit de patimi, s-au luminat dumnezeiește și au pășit, în mod real, pe drumul sfințeniei.

Ei L-au propovăduit pe Dumnezeu după ce s-au lăsat schimbați de Dumnezeu, după ce ei înșiși deveniseră locașuri duhovnicești ale lui Dumnezeu. Fiindcă numai astfel, numai cu slava lui Dumnezeu în noi, numai după ce suntem biblioteci ambulante și altare vii ale teologiei și ale sfințeniei, putem să aprindem și în alții harul lui Dumnezeu care e în noi. Putem să aprindem flacăra credinței în alții prin adevărul lui Dumnezeu, numai dacă noi suntem foc aprins, care luminează și încălzește inimile oamenilor și îi trezește din dormitarea păcatelor lor.

Și când oamenii înțeleg că vorbești de la Dumnezeu, ei te caută și te doresc foarte mult. Așa după cum mulțimea Îl împresura [ἐπικεῖσθαι], Îl înconjura din toate părțile pe Domnul, pentru ca să asculte din gura Lui cuvântul lui Dumnezeu [τὸν λόγον τοῦ θεοῦ] [Lc. 5, 1, BYZ].

Mulțimea dă năvală spre teologul Bisericii doar dacă caută cu adevărat viața veșnică. Adică, dacă ea caută să cunoască adevărul lui Dumnezeu și cum să își sfințească viața.

Dacă ea caută doar minuni imediate, oamenii se duc la Sfintele Moaște ale Sfinților sau participă la Sfintele Masluri sau la rugăciunile de exorcizare, nebăgând în seamă teologia Bisericii. Pentru că îi interesează să scape de o boală sau să vindece pe cineva din familie de demonizare. Și vin la Biserică pentru o problemă punctuală, pentru nevoia lor…dar nu vin la Biserică pentru teologia Bisericii. Vin doar să profite de bunătatea lui Dumnezeu și apoi își văd de ale lor. Lucru pe care l-au făcut oamenii și în timpul Domnului. Căci și atunci El i-a vindecat pe mulți, dar nu toți cei vindecați și iertați de El și-au și sfințit viața.

De aceea am spus că cine caută mântuirea, cine caută sfințirea vieții lui, caută de fapt pe teologul Bisericii, pe cel care știe teologia Bisericii, dar o și trăiește în viața lui. Adică pe teologul sfânt al Bisericii.

Pentru că mulți au înțeles teologia Bisericii după ureche, știu din ea doar ce i-a interesat, mulți au rămas la stadiu de cititori de manuale și de cursuri de teologie, din care repetă aidoma, dar nu sunt mulți cei care au aprofundat teologia Bisericii, care o traduc, care pot să îți explice coerent legătura dintre dogmele și învățăturile Bisericii, ce înseamnă fiecare lucru în parte din adâncul vieții duhovnicești.

De aceea mulți vorbesc, dar nu mulți știu despre ce vorbesc. Inflația de vorbe e ca inflația de noxe din marile orașe.

Și pentru a afla învățătura adevărată a Bisericii noastre trebuie nu numai să îi citim și să îi traducem pe Sfinții Teologi ai Bisericii, ci să îi urmăm în viața lor și să le explicăm viața și teologia într-un mod propriu lumii de azi, care nu cunoaște ce înseamnă Biserică și nici viață duhovnicească.

Pentru că Biserică înseamnă modul sfânt al trăirii zilnice împreună cu Dumnezeu, în ritmul întreg al slujbelor și al vieții ascetico-mistice. Și viața Bisericii nu e o viață telurică, ci una dumnezeiască, pe care o trăiești doar dacă cunoști teologia Bisericii, dacă o crezi în mod deplin și dacă vrei să trăiești viața de taină a lui Dumnezeu cu oamenii, adică sfințenia Lui.

Tocmai de aceea, unii vin la Biserică precum se duc la mall: din plictiseală sau curiozitate, alții vin că au vreo nevoie, alții vin pentru că „așa au pomenit”, alții vin pentru ca să își facă relații, pe când adevărații credincioși ai Bisericii vin la Biserică pentru că asta e viața lor de zi cu zi: o viață eclesială, bisericească.

Și aceștia, cei puțini, știu de fapt de ce vin, cum să se roage, cum să postească, care e motivul profund pentru care dau milostenie și iubesc viața curată, cum să se spovedească, ce simțiri și trăiri duhovnicești au în diverse momente ale vieții lor.

Și cei care sunt așa, adică ortodocșii lui Dumnezeu, îl caută pe teologul sfânt al Bisericii cu inimă plină de bucurie și de încredere, pentru că știu că el îi poate lumina în nevoile punctuale ale vieții lor duhovnicești.

Pentru că și viața duhovnicească are nevoie de sfaturi și de îndrumări, pentru că și ea e o continuă creștere în harul lui Dumnezeu. Și cine crește în sfințenie are nevoie de prieteni și de învățători pe drumul sfințeniei, pentru ca să înțeleagă tot mai subtil, tot mai profund viața cu Dumnezeu.

La prima impresie, Evanghelia de azi e despre pescari și pește. Adică despre productivitatea muncii…Însă lucrurile nu stau așa!

Pentru că Evanghelia de azi e despre modul personal în care se convertesc oamenii la dreapta credință.

Evanghelia de azi e un canon/ un îndreptar pentru cei care propovăduiesc în Biserică și caută să îi aducă pe oameni la viața Bisericii.

Pentru că Domnul, aici, în Evanghelia de azi, ne spune nu numai să propovăduim în Biserică, de pe solee, ci să propovăduim oriunde suntem, într-un mod direct și personal. Nu țipând la megafon, nu împărțind pliante, nu făcând „evanghelizări” de la microfon, nu dând cărți teologice pe gratis, ci vorbind, în mod real, în situații reale de viață, cu oameni necredincioși sau nedeciși pentru credință.

Căci El „a văzut două corăbii stând lângă lac, iar pescarii, ieșind din ele, își spălau plasele” [Lc. 5, 2, BYZ]. Și s-a dus acolo!

Ca un Dumnezeu întrupat, El știa ce se va petrece dacă El va merge acolo și va vorbi de pe corabie și îi va ajuta pe Simon, pe Iacovos și pe Ioannis să pescuiască. Știa ce se va petrece.

Noi însă nu știm care sunt cei care vor crede datorită nouă. Nu știm când, nu știm unde, nu știm cine așteaptă de la noi un cuvânt, un surâs, un ajutor sau pur și simplu să ne vadă și, prin noi, Dumnezeu să lucreze convertirea lui.

Tocmai de aceea, tot timpul, când ieșim undeva, trebuie să fim treji și atenți, pentru ca să intuim cine are nevoie de noi și în ce fel. Pentru că întoarcerea unui om la Dumnezeu nu seamănă deloc cu întoarcerea altuia la El. Unul are nevoie să îi spunem un lucru, altul are nevoie să vadă că noi îl înțelegem, altul e sensibil la compătimirea noastră, unul are nevoie să fie mustrat pentru o patimă a lui, altul are nevoie să vadă că îi știi păcatele dar că crezi, în același timp, în puterea lui de a se îndrepta.

Cel care are nevoie doar să te vadă, vede în tine slava lui Dumnezeu care îl cheamă la El. Unul poate fi adus, în mod minunat, prin vis și vedenie la tine, pe când altul poate fi adus la tine fără ca el să își dea seama, dar, mai apoi, să înțeleagă că întâlnirea cu tine a fost providențială, a fost din voia lui Dumnezeu.

Din Lc. 5, 3 înțelegem că nu propovăduirea Domnului a declanșat convertirea lui Simon, a lui Iacovos și a lui Ioannis, dar ea, în mod indubitabil, a pregătit-0. Căci, „intrând întru una [dintre] corăbii, care era a lui Simon, [Domnul] l-a rugat pe el să o împingă puțin de la pământ. Și șezând [în corabie, Domnul] învăța [ἐδίδασκεν] mulțimile din corabie” [Lc. 5, 3, BYZ].

Nu știm ce a învățat Domnul mulțimile din corabia lui Simon, dar știm că Simon L-a lăsat pe Domnul să se așeze în corabia lui, a împins-o puțin de la țărm, și că el a ascultat învățătura Lui.

Iar învățătura Domnului a fost pregătirea pentru convertirea lui, a lui Simon, și a celorlați doi viitori Apostoli.

Pentru ei a fost nevoie doar de o zi, de propovăduirea unei singure zile. Dar dacă pe unii îi convertește doar o predică, alții au nevoie de zeci și sute de predici pentru ca să se umilească și să-I ceară lui Dumnezeu iertare pentru toate păcatele și întreaga nerecunoștință a vieții lor.

Simon, Iacovos și Ioannis erau de față, pe corabie, dar ei încă nu crezuseră în El.

După predică, ei au mai avut nevoie și de o minune, de o minune în relație cu viața lor, aceea de pescari. Fapt pentru care, Domnul i-a spus lui Simon: „Du-o întru adânc [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος] și coborâți plasele voastre întru prindere [καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!”.

Și Domnul i s-a adresat lui Simon, căci el trebuia să ducă corabia întru adânc, înspre mijlocul lacului Ghennisaret [Γεννησαρέτ], dar în aceeași poruncă a Lui, El i-a auxiliat imediat și pe ceilalți doi, căci lor, la câte trei, le-a spus să coboare plasele în apă, pentru ca să aibă prindere, pescuire.

Și după cum se observă, Domnul le câștigase respectul și atenția celor 3 viitori Apostoli și ei Îl ascultau. Dar nu credeau în El.

Tocmai de aceea, Simon Îl numește Stăpân în Lc. 5, 5: „Stăpâne, în toată noaptea ostenindu-ne n-am prins nimic! Dar la cuvântul Tău voi coborî plasa [Ἐπιστάτα, δι᾽ ὅλης τῆς νυκτὸς κοπιάσαντες οὐδὲν ἐλάβομεν· ἐπὶ δὲ τῷ ῥήματί σου χαλάσω τὸ δίκτυον]”.

Simon vorbește despre plasă, pentru că, probabil, aveau doar una, pe când Domnul vorbise despre plasele lor. Căci El văzuse mai departe de această pescuire, îi văzuse pe ei, ca Apostoli ai Lui, și văzuse propovăduirea fiecăruia dintre ei ca o plasă convertitoare pentru oameni. Căci cuvintele adevărului te prind cu totul, ca pe un pește în plasă, pentru că ți se sădesc în suflet și te conving în mod deplin, haric, de realitatea Lui.

Pentru că cel ce propovăduiește adevărul, te umple în același timp și de harul dumnezeiesc al Treimii, el fiind de două ori un mare bine pentru tine. Dar cel care propovăduiește adevărul lui Dumnezeu, dar amestecat cu minciuni, cu erezii de tot felul, nu te umple și de harul lui Dumnezeu, ci de înșelare demonică.

Tocmai de aceea, marii predicatori eterodocși au râvnă pentru propovăduire – pentru că demonii îi fac să aibă îndrăzneală în orbirea lor –, au cunoaștere teologică, vorbesc oamenilor cu elocință, frumos, îi conving pe cei care sunt înșelați de demoni ca și ei, dar nu îi luminează, nu îi pun pe calea îndumnezeirii, pentru că nu le dăruie har, căci nu-l au, dar le dăruie adevărul amestecat cu minciună, ca vinul amestecat cu apă. Îi aduc pe oameni de la un mod indiferent de viețuire la un mod eretic de viață, pentru că nici ei și nici cei pe care îi convertesc la gruparea lor religioasă nu au părtășie reală cu Biserica. Nu sunt în Biserica Cincizecimii, cea de peste două milenii, ci în formațiuni religioase paralele cu Biserica.

Dar cel care e teologul Bisericii și care știe ce propovăduiește, pentru că trăiește ceea ce propovăduiește, nu dăruie numai adevărul nefalsificat oamenilor, ci dăruie și bunătatea lui și frumusețea lui duhovnicească și pacea lui interioară și crezurile lui fundamentale de viață. Pentru că propovăduirea lui e una cu viața lui.

…Cei trei au coborât plasa, singura lor plasă în apă: „Și făcând aceasta, au prins mulțime mare de pești [Καὶ τοῦτο ποιήσαντες, συνέκλεισαν πλῆθος ἰχθύων πολύ·], de se rupea plasa lor [διερρήγνυτο δὲ τὸ δίκτυον αὐτῶν]” [Lc. 5, 6, BYZ].

Și pentru ca să nu li se rupă plasa de atâta pește, cei trei „au făcut semn tovarășilor lor din cealaltă corabie [κατένευσαν τοῖς μετόχοις τοῖς ἐν τῷ ἑτέρῳ πλοίῳ], [ca] să vină să le ajute lor [τοῦ ἐλθόντας συλλαβέσθαι αὐτοῖς]. Și [ei] au venit și au umplut ambele corăbii, astfel încât ele se afundau [καὶ ἦλθον καὶ ἔπλησαν ἀμφότερα τὰ πλοῖα, ὥστε βυθίζεσθαι αὐτά]” [Lc. 5, 7, BYZ].

Bineînțeles că e o minune! După o noapte de muncă fără niciun pește prins, a umple două corăbii de pește, în așa fel încât ambele riscau să se scufunde, pentru că intraseră mult la apă, înseamnă o pescuire minunată. La fel ca pescuirea minunată din ziua Cincizecimii, când datorită predicii Sfântului Petros, fostul Simon, s-au convertit la dreapta credință „ca la 3000 de suflete [ψυχαὶ ὡσεὶ τρισχίλιαι]” [F. Ap. 2, 41, BYZ].

Și la Cincizecime, ca și la lacul Ghennisaretului, minunea a fost mare și neprevăzută. Numai că, prin pescuirea minunată, pe care Domnul a lucrat-o și nu profesionalismul pescarilor, Domnul Și-a pescuit pe cei trei mari pescari ai Lui, pe Petros, pe Iacovos și pe Ioannis, Apostolii.

Acum, la lacul Ghennisaretului a fost prins Simon, viitorul Petros, care „văzând [această pescuire minunată], a căzut înaintea genunchilor lui Iisus [προσέπεσεν τοῖς γόνασιν Ἰησοῦ], zicând: <Ieși de la mine, căci sunt om păcătos, Doamne [Ἔξελθε ἀπ᾽ ἐμοῦ, ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι, κύριε]!>” [Lc. 5, 8, BYZ].

Acum, când L-a cunoscut pe El ca Domn a toate, în fața Căruia s-a simțit păcătos, vinovat de multe lucruri, Simon a crezut în El, s-a convertit, L-a recunoscut pe El ca Dumnezeu. Și la fel au făcut și ceilalți doi viitori Apostoli: „căci uimirea l-a cuprins pe el [, pe Simon,] și pe toți cei [care erau împreună] cu el [θάμβος γὰρ περιέσχεν αὐτὸν καὶ πάντας τοὺς σὺν αὐτῷ], la prinderea peștilor pe care i-au prins [ἐπὶ τῇ ἄγρᾳ τῶν ἰχθύων ᾗ συνέλαβον]”[Lc. 5, 9, BYZ]. „Dar la fel [i-a cuprins uimirea] și pe Iacovos și pe Ioannis, fiii lui Zevedeos, care erau tovarășii lui Simon [ὁμοίως δὲ καὶ Ἰάκωβον καὶ Ἰωάννην, υἱοὺς Ζεβεδαίου, οἳ ἦσαν κοινωνο τῷ Σίμωνι]” [Lc. 5, 1o, BYZ].

Biblia de la 1688 a tradus pe θάμβος cu spaimă. La fel a făcut și ed. BOR 1988 și 2001. Însă Vulgata vorbește despre stupor, de unde noi avem neologismul stupoare, care înseamnă, cf. DEX 2009: „stare de uluire provocată de o surpriză sau de o emoție puternică; uimire, stupefacție”.

Însă θάμβος este corelativul englezescului astonishment care înseamnă uimire, mirare, surprindere, uluială.

Sfântul Lucas a mai folosit această formă substantivală și în Lc. 4, 36, după o exorcizare a Domnului, când „s-a făcut uimire peste toți [ἐγένετο θάμβος ἐπὶ πάντας]” [cf. BYZ].

KJV îl traduce pe θάμβος prin astonished: el a fost uimit; NAS folosește pe amazement: căci uimirea l-a cuprins pe el; în GNV: astonied; în WEB: astonished.

Dicționarul lui Liddell și Scott traduce pe θάμβος prin astonishment, amazement și wonder [ed. 1883, p. 661]. Adică prin uimire și minune, minunare.

Și uimirea trăită de cei 3 viitori Apostoli e una dumnezeiască, pentru că e consecința înțelegerii minunii Lui, aceea de a aduna peștii în plasa lor. Căci pe pești i-a adunat în plasa lor Făcătorul întregii creații, Cel care a zidit și peștii. Și uimirea lor a fost una mare și sfântă, și de care are parte tot cel care vede o vedenie sau care participă la o minune. Pentru că întreaga noastră ființă e umplută de minunare, de bucurie, de veselie dumnezeiască.

Dar uimirea aceasta mare se împreunează întotdeauna cu conștiința păcătoșeniei și a nevredniciei noastre, pentru că în fața minunii sau a vedeniei, noi înțelegem cât de păcătoși suntem în comparație cu sfințenia și curăția lui Dumnezeu.

Dar, când suntem înșelați de demoni cu minuni false sau cu vedenii drăcești, pe care el ni le prezintă ca „dumnezeiești”, atunci ne credem „vrednici” de ele și uităm că suntem păcătoși. Pentru că demonii ni le dau să le trăim tocmai pentru că ne credem „vrednici” de minuni și oameni „sfinți”.

…Însă Domnul i-a zis lui Simon, și, prin el, și celorlați doi: „Nu te teme! De acum vei prinde oameni [Μὴ φοβοῦ· ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν]” [Lc. 5, 10, BYZ] în plasa ta și nu pești.

Și faptul că El s-a adresat celor trei și nu doar lui Simon, o vedem din ultimul verset al Evangheliei de azi: „Și trăgând corăbiile la pământ, lăsând toate, i-au urmat Lui [Καὶ καταγαγόντες τὰ πλοῖα ἐπὶ τὴν γῆν, ἀφέντες ἅπαντα, ἠκολούθησαν αὐτῷ]” [Lc. 5, 11, BYZ].

Pentru că Îi poți urma lui Dumnezeu numai când ești deplin încredințat de El. Altfel, cum ai pleca după El, cum L-ai asculta pe El, dacă nu crezi în El?

Însă cei trei au crezut în Domnul, pentru că minunea le-a confirmat propovăduirea din corabia lor. Minunea s-a adăugat propovăduirii și i-a prins de suflet pe cei trei, i-a convins, i-a convertit.

Tot la fel trebuie să procedăm și noi, dacă vrem să convingem pe cineva: trebuie să îl convingem la timpul potrivit, când sufletul lui Îl caută pe Dumnezeu și nu știe ce să facă. Nu știe înspre cine să se îndrepte.

Dacă vedem duhovnicește sufletul aproapelui nostru, atunci trebuie să îl ajutăm la modul decisiv: vorbindu-i în mod deschis. Până acolo însă, viața și relația noastră cu el trebuie să fie o propovăduire deschisă, vie, continuă, pentru ca el să înțeleagă pacea și ordinea vieții noastre.

Acesta e motivul pentru care predicatorul de megafon, care vine în fața unui magazin mare din București, și țipă ce îi trece prin cap nu are…„rezultate”: pentru că viața lui nu comunică nimic celorlalți, ci el vrea să înlocuie propovăduirea totală, prin viață și cuvânt, numai cu cuvântul.

Însă cuvântul nu e de ajuns pentru a convinge, dacă în spatele cuvintelor nu stă realitatea duhovnicească a persoanei. Cuvintele trebuie să iasă dintr-un om care le trăiește, care sunt una cu el. În caz contrar, cuvintele sunt cameleonice, spun altceva decât viața ta, pentru că propovăduirea ta nu se identifică cu trăirea ta.

Însă Domnul ne cheamă la identificarea vieții noastre cu cuvintele noastre. Domnul ne cere ca să fim ceea ce propovăduim, să iubim deplin ceea ce propovăduim și să dorim ca toți să se bucure de slava și de adevărul și de sfințenia lui Dumnezeu.

Căci săptămâna asta, pe 24 septembrie, l-am pomenit pe Sfântul Siluan Athonitul, care se ruga pentru mântuirea întregii lumi. Iar pe 25 septembrie am pomenit-o pe Sfânta Cuvioasă Eufrosina, care s-a nevoit între Monahi și și-a sfințit viața, toți crezând-o că e bărbat. Și prefăcătoria ei, Dumnezeu a socotit-o una sfântă, pentru că ea s-a prefăcut că e bărbat pentru ca să își sfințească viața. Iar astăzi, pe 27 septembrie, îl pomenim pe Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungrovlahiei, al Țării Românești, care a venit la noi, a învățat limba noastră ca nimeni altul și a propovăduit în limba română, el fiind georgian, și ne-a arătat că a fost una cu chemarea lui dumnezeiască.

Pentru că nu-I poți sluji lui Dumnezeu cu râvnă dacă ai inima îndoită, ci numai dacă te dărui cu totul în slujirea Lui.

De aceea, iubiții mei, câți dorim să facem voia lui Dumnezeu, să începem acest lucru de la a ne converti cu adevărat!

Pentru că, în Bisericile noastre, din păcate, sunt mulți credincioși dar puțini convertiți, adică credincioși cu adevărat. Credincioși pe care Dumnezeu i-a chemat la credință și El i-a schimbat și îi schimbă neîncetat.

Mulți sunt credincioși de mici, din pruncie sau au venit la Biserică aduși de părinți, de bunici, de rude, de prieteni, dar în viața lor nu s-a produs niciodată o separație radicală între înainte și după. Și acest lucru trebuie să se producă neapărat!

Pentru că convertirea e înțelegerea profundă a faptului că Dumnezeu ne cheamă de la o viață laxă și fără călăuzirea Lui, la o viață dăruită cu totul lui Dumnezeu.

Trebuie să trăim această înviere din morți, această chemare a Lui, pentru ca să avem un înainte și un după. Iar viața de după această convertire, după această schimbare radicală a noastră, când decidem să trăim doar cu Dumnezeu și pentru El, e punctul zero al creșterii noastre duhovnicești. De atunci începe zidirea noastră duhovnicească, interioară, pentru că ea înseamnă clădirea noastră pe convertire, pe unirea noastră cu El.

De aceea, câți nu cunoaștem acest punct zero al vieții noastre, trebuie să ne rugăm pentru ca el să se petreacă în viața noastră! Cu convertirea începe viața conștientă, viața în harul lui Dumnezeu, căci El ne vrea cu totul conștienți în slujirea Lui. Conștienți și responsabili de ceea ce spunem și facem, de modul în care ne trăim viața.

Nu, dacă vrem să mimăm convertirea, vom fi penibili! Cum suntem penibili și dacă încercăm să mimăm viața duhovnicească. Pentru că convertirea e fundamentul vieții duhovnicești.

Până nu ai chemare de sus, de la Dumnezeu, nu poți să fii al Lui, pentru că nu te-ai dat Lui cu totul. Și când te-ai dat Lui, atunci ai renunțat la ce erai tu și la ce făceai tu înainte de convertire. Pentru că Dumnezeu ne cheamă la bătrânețea duhovnicească, la maturitatea gândirii și a alegerii.

Să alegem, iubiții mei, să cunoaștem voia lui Dumnezeu pe fiecare zi! Să alegem să vedem tot mai profund viața Bisericii, tot mai profund Scriptura, tot mai profund viețile Sfinților, tot mai profund teologia Bisericii! Să revedem ceea ce ni se pare că știm, să aprofundăm ceea ce ni se pare simplu, să începem proiecte pentru toată viața, în care să ne ostenim cu adevărat.

Pentru că bucuria e pe măsura ostenelii și cunoașterea e pe măsura iubirii. Iar dacă vrem mult, primim mult de la Dumnezeu.

Numai să ne lăsăm învățați de El, să ne lăsăm cuprinși de El pe deplin, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: