Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

***

108. Nietzsche și Creștinismul

Friedrich Nietzsche a publicat Der Antichrist în 1895, deși cartea era terminată în 1888[1]. Și în prefața cărții, de o pagină, el ne spune că această carte e pentru cei care au înțeles cartea lui despre Zarathustra[2].

Autorul se grăbește să ne arate aversiunea lui față de Creștinism, spunându-ne că Creștinismul este „mai vătămător decât orice viciu”[3], pentru că propovăduiește „mila pentru toți degenerații și slăbănogii”[4]. Căci, din punctul lui de vedere, în om trebuie „să crească…sentimentul puterii, voința de putere, puterea însăși”[5] și nu mila față de oameni, atenția față de cei singuri și neajutorați.

De aceea, „soluția” lui inumană e aceea de „a-i ajuta” pe cei slăbănogi și degenerați „să piară”[6].

Însă lupta lui Nietzsche cu Creștinismul nu s-a născut din existența oamenilor „slabi”, cum îi numește el, ci din aceea că Creștinismul luptă „pe viață și pe moarte” pentru a arăta că „omul puternic” e „omul rău”[7]. Pentru că, subliniază el, „Creștinismul a ținut partea a tot ceea ce este slab, josnic, degenerat, el și-a croit un ideal din contrazicerea instinctului de conservare al vieții puternice; el a corupt însăși dreapta rațiune a naturilor spiritual puternice, întrucât ne-a propovăduit să resimțim valorile cele mai înalte ale spiritualității ca fiind atinse de păcate, ca unele ce conduc la eroare, la ispite”[8].

De aceea, pentru Nietzsche, a fi corupt moral nu înseamnă a avea conștiința păcatului ci a urma valorile creștine. Căci, pentru el, Creștinismul este „dezavantajos”[9] pentru om. Adică credința creștină îi taie omului avânturile luciferice, cele pe care Nietzsche le considera „expresii ale puterii”.

Și pentru că credința creștină nu militează pentru „supraoameni” trufași, Nietzsche a numit valorile creștine „valori ale decăderii, valori nihiliste”[10]. Hristos este „Nazarineanul”[11] pentru el și ne îndeamnă să folosim bisturiul și „să extirpăm” mila din noi[12]. Să extirpăm mila din noi și să devenim fiare, care să îi „mănânce” pe cei neajutorați. Iar acest lucru e unul dintre principiile satanismului postmodern.

În I, 8, Nietzsche consideră sfințenia cel mai mare prejudiciu adus vieții umane, un prejudiciu mai mare decât „orice altă oroare sau viciu”[13]. Dar dacă nu sfințenia este împlinirea omului, atunci satanizarea lui este „soluția” lui Nietzsche.

În același capitol, preotul este pentru autor „[un] tăgăduitor, [un] calomniator și [un] otrăvitor prin meserie al vieții[14]. Pentru că preotul îți spune că nu ești „curat”, ci ești pătimaș și ai nevoie de mila lui Dumnezeu pentru ca să te curățești de patimi și să te mântuiești. Însă „mântuirea” lui Nietzsche era infatuarea, cea care îi aducea mirajul că e „puternic”.

De aceea, Nietzsche mărturisește că el luptă cu „instinctul de teolog”[15] oriunde îl găsește, pentru că esența teologiei este „falsitatea”[16].

Însă, în I, 10, autorul a afirmat un mare adevăr și anume acela că „pastorul protestant este bunicul filosofiei germane”[17]. Că filosofia germană este teologia protestantă edulcorată.

De aceea, el consideră că filosofia germană protestantă este „o teologie perfidă[18]. De perfidia teologiei protestante sunt convins și eu, pentru că ea este o încercare anistorică de „a rescrie” Creștinismul. Dar perfidia protestantă, la rândul ei, e născută din teologia romano-catolică, cea care a încercat pentru prima oară „să rescrie” credința și viața Bisericii.

Și Nietzsche consideră „succesul” lui Kant drept „un succes de teolog”[19]. Iar pe Kant, Luther și Leibniz îi consideră „o frână mai mult pentru onestitatea germană”[20].

În I, 11, Nietzsche îl face „idiot” pe Kant și îl socotește „un păiajen”, care încă mai e socotit „un filosof german”[21]. Dar îl laudă pe Descartes pentru că l-a gândit pe om ca pe o mașină[22].

În I, 14, Nietzsche consideră „spiritul pur”, adică curățirea sufletului de patimi, drept „curată prostie”[23], pentru ca în I, 15 să afirme alt neadevăr și anume că Creștinismul, nici la nivel de religie și nici la nivel de morală „nu intră în contact cu realitatea” omului[24]. Căci, pentru el, Dumnezeu și sufletul sunt realități „imaginare”, și la fel sunt și păcatul, mântuirea, îndurarea, ispășirea, iertarea păcatelor, Împărăția lui Dumnezeu, judecata din urmă, viața veșnică[25]. Mai pe scurt: Nietzsche a negat tot din Creștinism, considerându-l un cuvânt gol.

Și, pentru că a negat credința în Dumnezeu, Nietzsche ne propune credința în noi înșine[26]. La fel ne propune și satanismul postmodern.

În I, 20, Nietzsche laudă budismul în defavoarea Creștinismului spunând că este „de o sută de ori mai realist decât creștinismul”[27] și că budismul este „singura religie cu adevărat pozitivistă pe care ne-o arată istoria”[28], stând „dincolo de bine și de rău”[29]. În schimb, despre Creștinism, el spune că reprezintă „cruzimea față de tine însuți și față de alții; ura față de cei care gândesc altfel decât tine; voința de a persecuta. […] Creștină este ura contra spiritului, a orgoliului, a curajului, a libertății, a acelui libertinage al spiritului; creștină este ura contra simțurilor, contra prietenilor simțurilor, contra prietenilor în general…”[30].

În I, 22, Nietzsche spune absurditatea că Creștinismul are valori „barbare”[31]. Și una dintre aceste „valori barbare” este Dumnezeiasca Euharistie. În termenii lui: „băutul sângelui din Cina cea de taină”[32]. Și tocmai de aceea, pentru că Creștinismul dorește „să stăpânească peste niște animale de pradă, mijlocul său [e acela]…de-ale îmbolnăvi. [Iar] slăbiciunea constituie rețeta creștină pentru a domestici, pentru „civilizație””[33].

Însă nu credința creștină „a inventat” păcatele oamenilor ci ea îi vindecă de păcate, adică de boala lor. Iar asceza, lupta cu păcatul, e adevărata bărbăție a omului. Pentru că luptând cu păcatul, omul nu mai vrea să fie rob al păcatului ci liber prin harul lui Dumnezeu. Pe când omul orgolios și infatuat al lui Nietzsche este adevăratul om slab, pentru că el e rob păcatului și al demonilor, al celor care îl învață să confunde păcatul, adevărata slăbiciune și neputință a omului, cu „tăria” omului.

În I, 23, autorul consideră virtuțile teologice (credința, nădejdea și dragostea) drept „cele trei viclenii creștine”[34] iar în I, 27, el spune că Iisus a murit pentru „vina Lui” și nu pentru a altora[35].

În I, 36, Nietzsche se declară „spirit liber” după 19 secole de Creștinism[36]. Căci Creștinismul „barbarizat” a fost asumat de Biserică iar Biserica este pentru el „ură mortală față de orice dreptate, față de orice înălțime spirituală, față de orice omenire sinceră și bună”[37]. Bineînțeles, toate afirmațiile lui Nietzsche față de Biserică și de credința creștină nu au de-a face cu realitatea. Dar în orgoliul său trufaș, el a încercat să prezinte mistificarea lui drept „adevăr”.

În I, 38, autorul își mărturisește disprețul față de contemporanii lui[38]. Iar dintre contemporani, preotul este „cel mai periculos fel de parazit, [el fiind]…adevăratul păianjen otrăvitor al vieții”[39]. Și Nietzsche ne învață „să ne fie rușine” să ne mai numim creștini[40].

În I, 39, el declară că doar Hristos a fost creștin și că Evanghelia a murit pe Cruce[41]. Iar despre Sfântul Pavel, Apostolul, Nietzsche spune că a acționat „cu obrăznicia specific rabinică ce-l caracterizează în toate trăsăturile sale”[42], pentru că el a fost „geniul în ură”[43].

Și Sfânt Pavel „și-a născocit pentru sine o istorie a creștinismului primitiv”[44], în care „a falsificat istoria lui Israel încă o dată”[45].

Puțin mai încolo, în I, 45, Sfântul Pavel e denumit de Nietzsche „cel mai mare dintre apostolii răzbunării”[46]. Iar în I, 51, el spune că „Biserica n-a declarat ca sfinți decât nebuni și escroci[47].

Nietzsche se declară „curajos”, având curajul sănătății și al disprețului[48], dispreț prin care consideră Creștinismul o religie care nu înțelege trupul omului, care nu se eliberează de „superstiția sufletului”, care consideră postul „un merit” și luptă împotriva sănătății personale[49].

La finalul lui I, 51, autorul declară în infatuarea lui penibilă: „creștinismul a fost cea mai mare nenorocire de până acum a omenirii”[50].

În I, 56, el consideră Cartea legilor lui Manu ca fiind „superioară” Dumnezeieștii Scripturi[51]. În I, 58, el spune că „Creștinismul a fost vampirul Imperiului roman – el a distrus peste noapte munca extraordinară a romanilor de a dobândi un teren pentru o mare cultură[52]. Pe când în I, 59, Sfântul Augustin de Hippo e numit „un agitator creștin oarecare”[53]. După care afirmă că musulmanii au tot dreptul „să disprețuiască” Creștinismul, pentru că aceia sunt „bărbați” în comparație cu noi[54].

I, 60 începe cu fraza: „Creștinismul ne-a păgubit de moștenirea culturii antice, iar mai târziu de moștenirea culturii islamice”[55]. Iar I, 61 se termină astfel: „protestantismul…[este] cea mai murdară formă a creștinismului care a fost [vreo] dată, cea mai incurabilă, de necontrazis”[56].

Pentru ca în I, 62, la sfârșitul cărții sale infame, Nietzsche să spună: „Consider creștinism[ul] drept unicul mare blestem, singura mare corupere internă, singurul mare instinct al urii”[57].

*

109. Mormintele evreiești

În România[58] sunt 810 cimitire evreiești și mai mult de 750 dintre ele sunt în localități unde nu au mai trăit evrei de zeci de ani[59]. Și evreii din România ar avea nevoie de 30 de milioane de euro pentru a reabilita toate aceste cimitire[60].

La Roman există o placă comemorativă, unde evreii uciși „în trenul morții, în timpul pogromului fascist din zilele de 29-30 iunie și 1 iulie 1941”[61] sunt considerați „martiri ai obștii”[62].

Pe o piatră tombală scrie: „Lacrimile noastre nu vor seca niciodată pentru crunta pierdere la care am fost încercați”[63].

Evreul e înmormântat în pământ, fiind învelit într-un giulgiu alb iar cimitirul e considerat „un loc sfânt”[64]. Iar cel care vizitează un mormânt evreiesc pune pe el o pietricică, semn al vizitei la mormânt[65].

Pe pietrele tombale evreiești, scrise de regulă în limba ebraică, găsim datele particulare ale decedatului și inscripții cu caracter general[66].

Anul 2015, pentru evrei, este anul 5776 de la facerea lumii[67]. Pe mormintele evreiești recente apar ani de peste 5.000 și ei se scriu prescurtați: fără prima cifră[68]. Iar „dacă anul este, [spre exemplu], 5583, el va fi scris numai 583 și atunci, la forma această prescurtată trebuie adăugată cifra [numărul] 1240 și [astfel] se va obține anul exact în [din] calendarul gregorian. De exemplu anul 5583 = 583+1240= 1823”[69]. Iar dacă numerele evreiești sunt scrise sub forma literelor evreiești valoarea numerică a literelor se află prin adunarea valorică a fiecărei litere în parte, la care se adaugă numărul 5000. Și astfel ajungem la anul evreiesc în care a murit cel îngropat acolo[70].

Pe mormintele evreiești găsim, printre altele, următoarele cuvinte scrise: po nikbar = aici se află, ben = fiul lui, bat = fiica lui, ha-rav = rabinul, ha-yakar = mult iubitul, ha-ykarah = mult iubita, av = tatăl, avi = tatăl meu, avinu = tatăl nostru, eem = mama, eemi = mama mea, emanu = mama noastră, baali = soțul meu, ishti = soția mea, akh = fratele, akhi = fratele meu, akhinu = fratele nostru, akhot = sora, dodah = mătușa, dod = unchiul, btulah = fecioara, marat = doamna, niftar = decedat, nolad = născut, shana = anul, yom = ziua, khodeș = luna (calendaristică)[71].

În cimitirul din Iași a fost îngropat un anume Iehuda Leib, în anul 1725[72]. La Timișoara, în 1636, a fost îngropat doctorul Asriel Assael[73]. Pe mormântul Itei, din Ștefănești, apar sculptate o mână, flori, o pasăre, un potir și un șarpe[74].

Cimitirul, în ebraică, se numește bet kevarot (casa mormintelor), bet olam (casa veșnicie) sau bet haim (casa vieții)[75]. Iar distanța dintre morminte trebuie să fie de șase palme sau de șase degete iar mormintele femeilor sunt separate de cele ale bărbaților[76]. Sinucigașii, apostații și cei cu păcate mari împotriva Legii sunt îngropați lângă gardul cimitirului[77].

Nu se fac înmormântări de Șabat [sâmbăta] sau de Iom Kipur [ziua ispășirii][78]. Mortul e spălat cu apă, apoi e învelit în giulgiu și doliul pentru el e de 30 de zile[79]. Însă nu se ține doliu (și nu văd de ce să nu se țină doliu) pentru copiii născuți morți sau care mor mai înainte de a împlini 30 de zile de viață, dar sunt înmormântați[80]. Cum poți opri însă lacrimile unor părinți, cărora le-a murit copilul înainte sau după naștere?

Lumânările simbolizează la evrei sufletul omului[81].


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Antichrist_%28book%29.

[2] [Friedrich] Nietzsche, Antichristul, traducere, note și postfață de Vasile Muscă, Ed. Biblioteca Apostrof, 1996, [fără oraș], p. 7.

[3] Idem, p. 10. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 11-12. [8] Idem, p. 12. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 13. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 14. [13] Idem, p. 15. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 16. [17] Ibidem. [18] Idem, p. 17. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 18.

[22] Idem, p. 21. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 22. [25] Ibidem. [26] Idem, p. 23. [27] Idem, p. 27. [28] Ibidem. [29] Ibidem. [30] Idem, p. 29. [31] Idem, p. 30. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Idem, p. 32. [35] Idem, p. 40. [36] Idem, p. 49. [37] Idem, p. 50. [38] Idem, p. 51. [39] Idem, p. 52. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Idem, p. 56. [43] Idem, p. 57.

[44] Ibidem. [45] Ibidem. [46] Idem, p. 64. [47] Idem, p. 72. [48] Ibidem. [49] Ibidem. [50] Idem, p. 73. [51] Idem, p. 81. [52] Idem, p. 87. [53] Idem, p. 90. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Idem, p. 93. [57] Idem, p. 94.

[58] Memoria cimitirelor evreiești, București, 2007, 108 p. în PDF. Preluat de aici: http://www.jewishfed.ro/downloads/carti/memoriacimitirelorevreiesti2007.pdf.

[59] Idem, p. 6. [60] Idem, p. 14. [61] Idem, p. 29. [62] Ibidem. [63] Idem, p. 50. [64] Idem, p. 54. [65] Ibidem. [66] Idem, p. 62.

[67] A se vedea: http://www.jewishfed.ro/index.php/component/content/article/126-cancelaria-rabinica/anunturi/1422-orarul-serviciilor-religioase2.

[68] Memoria cimitirelor evreiești, ed. cit., p. 64. [69] Ibidem. [70] Idem, p. 66. [71] Idem, p. 66-70. [72] Idem, p. 72. [73] Idem, p. 74. [74] Idem, p. 75. [75] Idem, p. 84. [76] Idem, p. 85. [77] Ibidem. [78] Idem, p. 88. [79] Idem, p. 88-89. [80] Idem, p. 89. [81] Idem, p. 91.

Did you like this? Share it: