Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: octombrie 2015 (Page 1 of 7)

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers, Tratat despre taine [1]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ilarie de Poitiers

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

Tratat despre taine[1]

Cartea întâi

 I. Prefață

[Există] multe [feluri de a interpreta Scriptura][2]…ca să le înțelegem pe acelea înseși în fapte. Este de ajuns pentru aceștia să fi aplicat la interpretarea Scripturii o aparență de tipologie deșartă, în vreme ce comparația trebuie să-și primească desăvârșirea din evenimentele ulterioare și [să aibă] un punct de plecare temeinic al celor povestite la prezent.

Toată lucrarea conținută în Sfintele Cărți vestește prin cuvinte, revelează prin fapte, stabilește prin exemplificări venirea Domnului nostru Iisus Hristos, Care, trimis de către Tatăl Său, S-a făcut om născându-Se din Fecioară, prin lucrarea Duhului Sfânt.

De fapt, El este Cel care, în toată această vreme, prin prototipuri/ prefigurări adevărate și clare, face să fie, curățește, sfințește, alege, desparte sau răscumpără Biserica în Patriarhi: prin somnul lui Adam, prin potopul lui Noe, prin binecuvântarea lui Melhisedec, prin îndreptarea lui Avraam, prin nașterea lui Isaac, prin slujirea lui Iacov.

De-a lungul timpului, într-un cuvânt, totalitatea profețiilor, [care sunt] punere în lucrare a planului tainic al lui Dumnezeu, ne-a fost dăruită prin bunăvoință, pentru cunoașterea întrupării Sale, care avea să vină.

Și pentru că scopul nostru a fost de a arăta, în acest mic tratat, că în fiecare persoană, în fiecare epocă, în fiecare lucru, toate profețiile proiectează ca într-o oglindă imaginea venirii Sale, a propovăduirii Sale, a Patimii Sale, a Învierii Sale și a adunării noastre în Biserică, nu voi reaminti în grabă câteva pasaje, ci voi trata despre toate, fiecare la timpul său, începând de la Adam, punctul de plecare al cunoașterii noastre a neamului omenesc, pentru a vedea că ceea ce s-a săvârșit pe deplin întru Domnul a fost vestit de la începutul lumii printr-un mare număr de prefigurări.

II. Despre Adam

Adam, prin însuși numele său, prefigurează nașterea Domnului. Căci evreiescul Adam, care se traduce în greacă prin „γη πυρρα”, înseamnă în latină „pământ înfocat/ roșu aprins”.

Este un obicei al Scripturii de a numi trupul omenesc pământ.

Acest trup, născut din Fecioară prin lucrarea Duhului Sfânt, în persoana Domnului, schimbat de firea Sa [dumnezeiască] într-un chip nou și străin, a fost făcut apt ca să se împărtășească de slava Duhului, după cuvintele Apostolului: „Al doilea om este din cer și este Adamul ceresc” (I Cor. 15, 47), pentru că Adamul pământesc „este chipul Celui care avea să vină” (Rom. 5, 14).

Așadar, în deplină siguranță și sub o așa de înaltă autoritate, extragem, plecând chiar de la numele lui Adam, subiectul câtorva reflecții despre Cel care avea să vină.

III. Adam și Eva: prefigurarea lui Hristos și a Bisericii

Vine apoi crearea Evei, făcută din coasta și dintr-un os al lui Adam adormit. După ce s-a trezit [din somnul extatic], iată profeția pe care o găsim: „Iată acum os din oasele mele și carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbatul său a fost luată […] și vor fi amândoi într-un trup” (Fac. 2, 23-24).

Aici nu mi-e nimic greu de înțeles. Căci și Apostolul zice, după ce amintește această profeție: „Această taină mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32).

Însă citim că numai os a fost luat din Adam. Cum explicăm deci acest cuvânt: „carne din carnea mea”? Se poate explica cu referire la realitatea faptelor prezente: căci osul pe care Dumnezeu, Care poate toate, după ce l-a scos din coasta lui Adam, l-a îmbrăcat în carne pentru a face din acesta trupul femeii, acest os luat din carne și îmbrăcat din nou în carne a devenit un trup. Astfel vedem: cum osul a fost luat din os, la fel carnea a fost luată din carne.

Dar Domnul, în Evanghelie, în timp ce evreii Îl ispiteau [întrebându-L] despre dreptul de a repudia [soția], arată prin aceste cuvinte că această profeție a fost spusă mai degrabă de către El decât de Adam: „N-ați citit, pentru că, Cel care i-a făcut la început, bărbat și femeie i-a făcut și a zis: «pentru aceasta va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și vor fi amândoi într-un trup»?” (Mt. 19, 4-5).

Căci aceasta urmează după aceea care s-a zis: „carne din carnea mea”. Așadar, profeția urmează după lucrul care a fost împlinit în Adam.

Deci, când Domnul, Care a făcut bărbatul și femeia, a zis aceasta, că [ea] este os din oasele lui și carne din carnea lui, a spus El Însuși prin Adam aceasta, că s-a împlinit totul în Adam însuși. Nici nu a luat lucrurilor puterea de a fi crezute și a arătat a se prefigura ca de la Sine aceea care se purta în altul.


[1] Tradus de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș după ediția: S. Hilarii Episcopi, Tractatus mysteriorum/ Hilaire de Poitiers, Traité des mystères, texte établi et traduit, avec introduction et notes par Jean-Paul Brisson, Les Éditions du Cerf, 1947, Paris, col. Sources chrétiennes, n°19bis.

Nu se referă la Sfintele Taine, ci la tipologia hristologică a Vechiului Testament.

[2] Urmează un pasaj lipsă.

Miheas, cap. 5, 1-4, cf. LXX

1. Și tu, Bitleeme [Βηθλεεμ], casa lui Efrata [οἶκος τοῦ Εφραθα], împuținat ești a fi în[tre] miile lui Iudas [ὀλιγοστὸς εἶ τοῦ εἶναι ἐν χιλιάσιν Ιουδα]! [Dar] din tine Mie Îmi va ieși Cel [care trebuie] a fi întru Conducător în Israil [ἐκ σοῦ μοι ἐξελεύσεται τοῦ εἶναι εἰς ἄρχοντα ἐν τῷ Ισραηλ][1] și ieșirile Lui [sunt] dintru început, din zilele veacului [καὶ αἱ ἔξοδοι αὐτοῦ ἀπ᾽ ἀρχῆς ἐξ ἡμερῶν αἰῶνος].

2. Pentru aceasta [El] îi va da pe ei până la vremea [când] cea care naște[2] va naște [τικτούσης τέξεται] și cei rămași ai fraților lor se vor întoarce asupra fiiilor lui Israil.

3. Și [El][3] va sta și va vedea și va paște turma Lui în tăria Domnului [ἐν ἰσχύι κυρίου] și [ei] în slava numelui Domnului Dumnezeului lor vor fi, pentru că acum se vor mări până la marginile pământului

4. și pace Îi va fi Lui [καὶ ἔσται αὕτη εἰρήνη].


[1] Hristos Se va naște în Bitleem.

[2] Preacurata Stăpână Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

[3] Hristos Domnul.

Predică la Duminica a 22-a după Rusalii [2015]

Iubiții mei,

în lumea noastră postmodernă, care e o lume a experimentului fără finalitate, cea mai absentă existență este omul. Omul profund, omul serios, omul conștient de sine, omul care vrea să se educe și să se înduhovnicească e cea mai neimportantă realitate a lumii de azi. Tocmai de aceea este și marginalizată.

Pentru că, din perspectiva experimentaliștilor prezentului, a oamenilor „practici” ai lumii noastre, Biserica, școala, biblioteca, muzeul sunt vestigii istorice, sunt semnele unui timp în care omul conta în sine, era o valoare în sine, pe când societatea de azi e una a bunurilor vandabile.

De aceea, nu omul e important în capitalism, ci profitul. Iar profitul, cel mai adesea, se face în detrimentul omului, în detrimentul mediului ambiant, în detrimentul viitorului. Profitul financiar e prezenteist, el gândește numai până în vârful nasului și nu-l interesează ce urmează după

Pentru că, de fapt, omul postmodern nu mai are un după și un viitor, el nu mai gândește eshatologic, ci catastrofic. Dacă moare, atunci e mort: nimeni nu se mai gândește la el, pentru că nu mai câștigăm bani de pe urma lui. Iar dacă trăiește, dacă tot trăiește…atunci viața este un dezmăț continuu, pentru că „avem o singură viață și trebuie să profităm de ea la maxim”.

Și din orgoliul de „a profita de viață” se nasc toate marile delapidări de fonduri, toate jafurile care îți aduc „statut social”, toate călătoriile excentrice, nopțile extenuante în cluburi, orgiile sexuale de după, drogurile trase pe nas sau injectate în trup, toată soioasa înfulecare a mâncării și nesfârșita destructurare a minții prin băutură în exces.

Pentru că doar clipa de acum „contează”, excentrica raportare la viață, care ne secătuiește de viață și nu…împlinirea noastră interioară.

Împlinirea interioară este „o realitate a trecutului” pentru mulți, pentru că ea ține de Școală și de Biserică, adică de instruire și de sfințirea personală. Tocmai de aceea, cei mai mulți, preferă „statutul social”, obținut oricum și păstrat prin orice mijloace, în detrimentul faptului că sufletul lor plânge în ei, că sunt triști și neîmpliniți, că sunt niște fotografii fără consistență.

Și asta pentru că au intrat într-o cursă…care nu le aparține. Au ales să trăiască un mod de-a fi pe care nu l-au judecat în mod critic ci au achiesat la el cu prea mult optimism.

De aceea, postmodernii fără conținut ai lumii noastre, cei care n-au citit două cărți în viața lor și nu dau doi bani pe mântuirea lor, aleargă precum un cocoș prostuț pe roata unei biciclete. Roata se învârte, se învârte, se învârte…pentru că cocoșul crede că dacă sporește viteza va putea să iasă din carusel. Dar sporind viteza de alergare, cocoșul nu face decât să se epuizeze continuu. Și un cocoș epuizat, îmbolnăvit, mort…e un deșeu pentru capitalism.

Și deșeul capitalist e aruncat ori în crematoriu, ars pe muzică la alegere…ori înmormântat religios, dacă, cineva din familie, mai are ceva din lumea veche, din lumea valorii.

Căci în lumea valorilor creștine, omul e important în sine, omul e valoarea supremă a lumii, pentru că un singur suflet e mai important decât întreaga lume [Mt. 16, 26].

De aceea, Biserica nu suportă reclamele dezumanizante, cele care îl subordonează pe om produselor comerciale. Pentru că Biserica lui Hristos nu suportă o concepție de viață și de muncă în care omul e net inferior banilor.

Pentru Biserică, banii sunt necesarul cotidian prin care oamenii trăiesc demn.

Demnitatea și sănătatea integrală a omului sunt cele care interesează Biserica și nu o productivitate a muncii care să îl sclavagizeze pe om. Munca trebuie să îl fortifice pe om și să îl facă demn, să îl împlinească și nu să-l însingureze și să îl îmbolnăvească.

Pentru că Biserica Treimii îl vede pe om ca pe lucrul mâinilor Sale, ca pe rodul iubirii Sale, iar omul se împlinește continuu prin muncă și educație, prin asceză și comuniune.

Căci omul nu este doar o unealtă de lucru la serviciu, după cum, atunci când scapă de la muncă, el nu este doar o libertate necugetată. Ci la locul de muncă și în timpul liber, creștinul ortodox este o conștiință vie, este un factor de coeziune, e un om de încredere, e un om de caracter.

Și dacă e un om cu conștiință, atunci el este un om care prețuiește oamenii, fiind un om printre oameni și în favoarea lor.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 16, 19-31], după cum știți, ne vorbește despre un om care se îngrijea numai de sine, care își făcea toate poftele, iar la antipodul vieții lui strălucite [Lc. 16, 19] sta Lazaros [Λάζαρος], săracul și bolnavul, pentru care aveau ochi doar câinii, care veneau și „îi lingeau rănile lui [ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ]” [Lc. 16, 21]. Adică Domnul ne vorbește despre segregarea socială a lumii, despre separarea nedreaptă a bogaților de săraci, despre indiferența demonică a bogaților față de cei săraci, care e constanta lumii noastre de mii de ani.

Și bogatul nemilostiv poate fi oricine dintre noi, pentru că, la fel, oricine dintre noi poate fi exclusul, paria societății, nebăgatul în seamă.

Însă Domnul, aici, în Evanghelia de azi, nu ne vorbește doar despre realismul dur al vieții noastre, ci și despre frumusețea împlinitoare a ascultării de Dumnezeu.

Viața e dură, e grea. A fost grea și în trecut, este și în prezent. Însă dincolo de greul vieții, de modul greu în care ne câștigăm existența, este și modul cum noi ne trăim viața.

Pentru că Sfântul Lazaros, săracul și bolnavul, a trăit în credință suferința lui, chiar dacă Domnul nu subliniază asta. Dar acest lucru se subînțelege din faptul că, după moarte, „a fost dus el, de către Îngeri, întru sânul lui Avraam [ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν ἀγγέλων εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]” [Lc. 16, 22].

Pentru că nu moștenesc săracii și bolnavii și exclușii sociali Împărăția lui Dumnezeu ci cei care, în ciuda acestor greutăți enorme, își trăiesc în credință viața și suferința lor, sfințindu-și astfel viața.

Dacă nu ar sta astfel lucrurile, atunci parazitismul social și vagabondajul ar fi „căi” de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Însă Lázaros, ajuns – nu știm din ce motive – un om decăzut social la poarta bogatului, nu era și un păcătos, nu era și un netrebnic, nu era și un huligan. Până și câinii simțeau că e un om bun, de aceea se apropiau de el și îi făceau bine și nu rău!

Însă alipirea de bani și de confortul pe care l-ai câștigat licit sau ilicit e cea care îl face pe om să pară domn dar să nu fie domn.

Căci ce înseamnă să fii domn? Înseamnă să fii stăpân peste sufletul și trupul tău. Înseamnă să nu te comporți discreționar, să nu te lași condus de patimi ci să gândești cu rațiune și cu dreptate lucrurile pe care le spui și le faci.

Iar oamenii te respectă ca domn, ca om elevat și omenos, când tu dovedești că îi înțelegi, îi apreciezi și îi cinstești pe oameni. Când ai relații principiale cu oamenii. Dar dacă vrei să fii cu tot dinadinsul „șef”, „dictator”, să te comporți ca un zănatic cu oamenii, pentru că sunt angajații tăi, pentru că sunt în subordinea ta, nu vei reuși niciodată să îi faci „să te aprecieze”, ci să te deteste din toată inima lor.

Așadar, iubiții mei, cine este omul? Cel care e dus de Îngeri în comuniune cu Sfinții. Cel care moștenește Împărăția lui Dumnezeu. Adică cel care a trăit cu conștiință eshatologică, convins fiind că sfârșitul vieții înseamnă pentru el începu tul vieții în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că neoamenii, oamenii desfigurați interior, au alt loc, pe veci, pe care Domnul îl numește Iad [Lc. 16, 23]. Însă Iadul despre care vorbește Domnul nu este o realitate goală, ci o realitate populată de ființe vii și conștiente. Pentru că bogatul, fiind „în Iad [ἐν τῷ ᾍδῃ], ridicându-și ochii lui [ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ], fiind [el] în chinuri [ὑπάρχων ἐν βασάνοις], îl vede pe Avraam de departe [ὁρᾷ τὸν Ἀβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν] și pe Lazaros în sânurile lui [καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτου]” [Lc. 16, 23, BYZ].

Pentru că Iadul nu e „ca p-aici” sau aici nu e „mai rău ca în Iad”, ci adevăratele chinuri, chinuri veșnice, încep în Iad. Durerile noastre de acum sunt o nimica toată față de chinurile înfricoșătoare și veșnice ale Iadului, după cum ideea noastră de bucurie și de împlinire și de cunoaștere e o nimica toată față de viața în Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că Sfântul Lazaros se bucură în sânurile lui Avraam, ale Sfântului Patriarh, ale Părintele nostru, adică în comuniunea cu el și cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, pe când bogatul fără nume, a cărui nemilostivire i-a șters numele, se chinuie veșnic în Iad, pentru că a ales necomuniunea. Iar Iadul e lipsa oricărei comuniuni cu cineva. Iadul e închiderea pentru totdeauna în tine însuți.

În Lc. 16, 23, pe care l-am citat și tradus deasupra, verbul a vedea [ὁρᾷ] e la indicativ prezent. Un indicativ prezent care exprimă veșnicia: adică prezentul continuu.

Eu văd, tu vezi, el vede

Pentru că în mod veșnic…bogatul îl vede pe Lazaros în sânurile lui Avraam. Și văzând veșnic ceea ce a pierdut din cauza nemilostivirii lui, bogatul se chinuie în flacăra [ἐν τῇ φλογὶ] Iadului [Lc. 16, 24].

În trecut, și până azi, mulți își închipuie flăcări materiale în Iad, care îi chinuie pe cei care, după învierea de obște, au ființe transfigurate de slava lui Dumnezeu.

Însă cum să ajungă materia brută din istorie în veșnicie? Cine poate să introducă flăcări materiale în veșnicie, care să îi chinuie pe cei din Iad, dacă Dumnezeu a zidit materia doar în timp?

În veșnicie nu ajunge decât materia transfigurată de către El. Iar chinurile suferite de cei din Iad sunt pricinuite de slava lui Dumnezeu cea necreată, pentru că aceea nu e dorită de către ei. Pe când slava lui Dumnezeu e lumina, cunoașterea, hrana, bucuria, desfătarea și viața Sfinților Lui.

În Lc. 16, 25, viața Sfinților este o viață de mângâiere. Verbul παρακαλέω folosit aici este constructul lingvistic care stă la baza numirii persoanei Sfântului Duh ca Παράκλητος [In. 15, 26, BYZ]/ Mângâietor. Pentru că Sfinții au parte de mângâieri duhovnicești în Împărăția lui Dumnezeu, de bucurii preasfinte și nu de lascivitate.

Plăceri păcătoase nu există nici în Rai și nici în Iad, ci în Rai există mângâieri duhovnicești veșnice, descoperiri și bucurii și înțelegeri veșnice, pe când în Iad este chin și suferință veșnică. Și prăpastie mare [χάσμα μέγα] există între Rai și Iad, astfel încât nimeni nu poate trece, cu de la sine putere, dintr-o parte în alta [Lc. 16, 26].

Care e soluția spusă de Domnul pentru oameni: ascultarea de Sfinții Bisericii Lui [Lc. 16, 29]. Dacă oamenii nu îi cred și nu îi ascultă pe Sfinții Lui, ei nu se pot mântui și merg în Iad. Iar când bogatul a crezut că a vedea o înviere din morți e un motiv determinant pentru pocăință [Lc. 16, 30], Sfântul Avraam i-a spus: „Dacă [oamenii] nu ascultă de Moseos și de Profeți [Εἰ Μωσέως καὶ τῶν προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν], nu se vor încredința [nici] dacă are să se ridice cineva din morți [οὐδέ, ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ, πεισθήσονται]” [Lc. 16, 31, BYZ].

Și prin această afirmație evanghelică a Domnului revin la tema predicii de ieri: trebuie să manifești un eroism special, grandios, bulversant pentru ca să te convertești la viața cu Dumnezeu. Iar acest eroism bulversant pentru ceilalți, în cazul bogatului nemilostiv, ar fi fost ca, într-o zi, el să se trezească de dimineață și să nu mai vrea să facă petreceri. Să accepte că e muritor, că a păcătuit destul și că viața lui trebuie să fie alta.

Așa cum regăsim acest eroism sfânt în Viețile multor Sfinți Părinți, care au decis, la un moment dat, că trebuie să fie alții.

O alegere care să ne schimbe viața! O alegere radicală

Radicalismul convertirii însă nu are nimic de-a face cu extremismul fanatismului religios, ci el e plin de mângâiere. Deodată, noi renunțăm la cine am fost…pentru a fi pașnici, blânzi, milostivi, iubitori, recunoscători, loiali.

Convertirea e plină de mângâiere duhovnicească, pentru că e regăsire de sine.

Iar adevăratul convertit, din secunda doi, nu se apucă de convertit oameni ci de curățirea de patimi și de învățarea voii lui Dumnezeu. Căci nu poți învăța pe alții ceea ce tu nu știi, și nici nu poți vorbi altora despre sfințenie, dacă tu nu ai gustat din ea nicidecum. Ci mai înainte de a fi chemat de Dumnezeu la lucrarea Lui învățătorească, trebuie să te faci un bun ucenic al Lui, un ascultător profund al voii Lui.

Căci cel care propovăduiește, trebuie să propovăduiască voia Lui și nu despre interese personale, nu despre afaceri, nu despre lucruri fanteziste.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem ca lumea să arate altfel, noi înșine trebuie să fim alții! Și putem, cu harul Lui, să fim mereu alții pe fiecare zi. Putem să ne înfrumusețăm zilnic cu slava Lui și să ne umplem de ascultarea poruncilor Lui și să ne găsim mângâierea și pacea noastră în cuvintele Lui.

Pe fiecare zi va fi mai bine! Pe fiecare zi Îl vom simți pe Dumnezeu și mai profund în noi, prin slava Lui! Îl vom simți în adâncul nostru, cu noi mereu, fiind Bucuria și Pacea noastră.

Și vom înțelege de ce eram atât de goi, atât de triști și fără sens…atunci când nu credeam în El și nu Îi slujeam Lui ci demonilor: pentru că nu aveam mângâierea Lui în noi.

Dumnezeu să ne mângâie cu slava Lui aici și veșnic, iubiții mei, căci slava Dumnezeului nostru treimic e sfințenia și întărirea întregii creații. Amin!

La mulți ani!

Am citit predica dureroasă dar și sfânt de adevărată a Părintelui Dorin, la împlinirea a 38 de ani.

Și rețin aici numai un lucru la care m-am gândit (acum și de mai multe ori în ultimul timp). Și anume răspunsul orbului din naștere vindecat de Mântuitorul, care i-a înfruntat pe farisei (In. 9, 24-33).

Fariseii vroiau să-l convingă că Hristos e un păcătos, deși îi făcuse ochi ca să vadă, pe care el mai înainte nu îi avea. În ciuda evidenței celei mai mari, fariseii susțineau contrariul, că: Acela e păcătos.

Orbul le-a răspuns că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși, că El nu dă har celor păcătoși (In. 9, 31-32). Și îmi amintesc de acest răspuns pentru că e, cred, singular în Evanghelii. Acestea nu ne arată cazuri în care oamenii să-I fi ținut partea lui Hristos înaintea fariseilor.

Deși ni se spune adesea că mulțimile Îl înghesuiau și că nenumărate mulțimi veneau la El ca să asculte ce spune și să le fie vindecați bolnavii…Mulțimi care s-au evaporat în vremea răstignirii…

De aceea și Hristos l-a căutat și i-a mărturisit lui că El este Fiul lui Dumnezeu (In. 9, 35-37). O răsplată aproape unică…pentru o faptă pe măsură.

Dumnezeu nu dă daruri mari, dumnezeiești, celor păcătoși, a spus fostul orb, cu alte cuvinte.

Și la acest lucru îmi vine în minte când văd tăcerea ofuscată și acuzele subimprimate cu care este tratat Părintele Dorin și prin care se răspunde la darurile sale imense de carte teologică.

Pe care el le dăruiește tuturor, cu adevărată jertfelnicie și nu cu închipuita „smerenie” a celor care fac afaceri cu și din lucrurile duhovnicești.

Cărțile lui, făcute cu mult har, dar și cu multă oboseală și dureri de inimă sunt întâmpinate cu…multă nesimțire și lipsă de recunoștință de cei care spun că iubesc și cunosc Ortodoxia.

Și aceasta pentru că unii sunt instruiți spre demoralizarea lui (asta speră ei), iar alții pentru că se simt vinovați în conștiința lor pentru că nu fac nimic din cele pe care pot și ar trebui să le facă, dar nu-i lasă comoditatea și interesele personale.

Îmi pare rău că o spun, dar și mai rău că o constat

Eu îi mulțumesc ca celui ce este singurul care a muncit vreodată la clădirea mea interioară, singura mea iubire și frumusețe, care mă umple zilnic de mângâiere și de liniște. Îmi cer iertare pentru toate câte i-am greșit vreodată și îi doresc cu tot sufletul la mulți ani fericiți, plini de har, de pace și de putere ca să scrie și să facă toate câte are de scris și de făcut și să îmbogățească Ortodoxia prin darurile pe care le are de la Dumnezeu! Amin.

Predică la 38 de ani [31 octombrie 2015]

Iubiții mei,

când aveam 14-15 ani (pe atunci eram elev seminarist) mă durea enorm necredința oamenilor, răutatea lor, lupta lor prostească cu Dumnezeu…însă, în același timp, știam și motivul pentru care oamenii nu vor să creadă în Dumnezeu. Căci motivul pentru care oamenii nu cred în Dumnezeu e cuprins în Dumnezeiasca Scriptură. Și unul dintre locurile explicite, care vorbesc despre necredința oamenilor e acesta: „Și aceasta este judecata [Αὕτη δέ ἐστιν ἡ κρίσις], că Lumina a venit întru lume [ὅτι τὸ φῶς ἐλήλυθεν εἰς τὸν κόσμον] și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina [καὶ ἠγάπησαν οἱ ἄνθρωποι μᾶλλον τὸ σκότος ἢ τὸ φῶς]; căci faptele lor erau rele [ἦν γὰρ πονηρ αὐτῶν τὰ ἔργα]” [In. 3, 19, BYZ].

Vedeam cu toată ființa mea – ca și acum – necredința, cu toate patimile care o urmează, dar știam în același timp motivul ei. Și asta mă sfâșia interior!

Pentru că nu înțelegeam cum de pot oamenii să aleagă atât de prost, atât de împotriva vieții lor. Stam și mă tot gândeam și mă durea enorm acest lucru: „Cum de pot să iubească întunericul mai mult decât Lumina?”. Și tot eu îmi spuneam: „Pentru că iubesc răul. Pentru că iubesc ceea ce îi omoară. Și de aceea oamenii nu pot fi oameni, ci niște canalii”.

Însă această sfâșiere interioară a mea, cauzată de necredința și de indolența pe care o vedeam în jurul meu, s-a prelungit într-o nevoie enormă de a înțelege oamenii. Mi-am dat seama că lupta pentru mântuirea oamenilor are loc în adâncul sufletului lor, că acolo se petrece schimbarea reală și că, pentru a afla adâncul oamenilor, eu trebuie să cunosc viața interioară a marilor oameni ai istoriei, pentru ca să-i înțeleg pe oamenii din jurul meu. Pentru că vroiam să îi înțeleg pentru ca să îi ajut. Să îi ajut în mod real și nu doar declarativ.

Și atunci am început să studiez viețile marilor oameni ai lumii. Iar mari oameni ai lumii, pentru mine, însemnau două categorii de oameni: Sfinții Bisericii și marile genii ale lumii literare și artistice.

Din acest motiv am început să citesc enorm de mult și să îmi însușesc în mod personal ceea ce citeam. Și odată cu această avalanșă de informații și de înțelegeri, eu am trecut în faza intelectuală a formării mele. Cei 3-4 ani de muncă intelectuală, pe care i-am trăit de unul singur, mi-au adâncit enorm de mult singurătatea interioară. Și ei s-au suprapus cu primii 4 ani de seminar. Înțelegând lucruri și trăind stări de spirit, pe care colegii mei de generație, în mod evident, nu le cunoșteau (pentru că nu erau interesați de cunoașterea ontologică, transfiguratoare), asta mă făcea să nu am cu cine să comunic trăirile mele. Pentru că nu aveam nici profesori și nici colegi deschiși și capabili pentru o relație intelectuală și duhovnicească profundă.

Sufletul și mintea mea se umpleau și se specializau pe fiecare zi. Făceam corelații între diverse vieți și afirmații, vedeam căutările profunde ale Sfinților și ale geniilor, îi înțelegeam și trăiam în ritmul lor.

De aceea, doream însă cu toată ființa mea un om care să întruchipeze cele două căutări ale vieții mele: un Sfânt genial. Un Sfânt plin de experiență dumnezeiască, de trăiri și de dureri vii pentru dreapta credință și, în același timp, un Sfânt al prezentului, care să fie avid de toată cunoașterea intelectuală și științifică a lumii.

Și când eu îmi doream acest lucru mai mult decât orice altceva, nu bănuiam în niciun fel că sunt…atât de aproape de omul cu care a început viața mea duhovnicească.

Dar când l-am întâlnit pe Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele meu duhovnicesc, atunci singurătatea și durerea mea au încetat, pentru că l-am întâlnit pe omul care mi-a confirmat, prin toată viața lui, că Sfinții există și că Sfinții pot fi și geniali. Și dacă, pentru mine, Shakespeare, Beethoven, Eminescu, Nichita, Dali, Nietzsche, Baudelaire, Van Gogh și mulți alții, reprezentau șantiere imense de înțelegere a oamenilor, în persoana Fericitului Ilie am văzut, cu luminarea lui Dumnezeu, nu doar măreția omului care cunoaște oamenii și creează opere profunde, ci pe omul transfigurat, plin de slava lui Dumnezeu, care cunoaște, deopotrivă, tainele lui Dumnezeu și tainele vieții oamenilor.

Și de atunci am trecut de la operă la cunoașterea de sine și la înduhovnicirea personală. Pentru că am înțeles, tot mai mult, că literatura, pictura și sculptura, pe care le practicam atunci, mă pot exprima în adâncime, dar nu mă pot sfinți interior. Că arta este o cale de exprimare a persoanei, dar nu și o cale de desăvârșire a ei.

Iar eu am început să fiu cuprins de dorul de a mă curăți de patimi și de a mă umple de slava lui Dumnezeu, pentru că eram condus, pas cu pas, de un adevărat Părinte al Ortodoxiei.

Însă în timpul ascezei mele intense de după abandonarea vocației de scriitor și de artist în favoarea celei de mistic, din luminarea lui Dumnezeu, am început să scriu cuvinte duhovnicești, din noua viață și experiență pe care o începusem. Pentru că de această dată trecusem, cu voia lui Dumnezeu, de la literatură la teologie, de la descrierea interioară a omului la înțelegerea lui profundă și la conducerea lui spre viața cu Dumnezeu.

Însă teologia din noi înșine se poate transcrie în diverse moduri: cugetări, eseuri, dialoguri, polemici, predici, tratate, mărturii, confesiuni, imne, poeme, cântări, acatiste, slujbe…Pentru că ea reprezintă totalitatea experienței noastre mistice, a relației noastre cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui.

De aceea m-am exprimat și mă exprim în diverse moduri teologice. Îmi exprim cunoașterea și experiența și iubirea pentru Dumnezeu în diverse moduri teologice, pentru că știu că toate la un loc vorbesc despre modul cum eu îmi trăiesc credința și viața.

Căci teologia, pe care o exprim în diverse moduri, nu e separată de mine, ci e una cu mine, și ea e, deopotrivă, luminare și înțelegere, experiență mistică și descriere a ei.

Și spun toate acestea pentru că mulți nu au înțeles nici până acum că toată creația mea la nivel online e unitară. Că ea e un tot, chiar dacă stilurile sunt diverse. Pentru că teologie este și predica, teologie e și tratatul teologic, teologie e și traducerea patristică, teologie e și munca de cercetare teologică, teologie e și articolul de opinie și sfatul duhovnicesc și poemul și acatistul și dialogul.

Pentru că ele nu sunt în sine, ci mă exprimă pe mine. Iar eu, în predică, spun pe scurt, ceea ce spun mai pe larg într-un tratat teologic, sau într-un poem sau într-un articol despre diverse lucruri spun aceeași experiență pe care o poți găsi și într-o traducere sau într-o lucrare științifică.

Pentru că cel care mă citește trebuie să meargă la esența comunicării și mă va regăsi, în fiecare dintre ele, la fel de pașnic și de concis și de atent la detalii, ca atunci când predic sau vorbesc cu cineva.

Căci fiecare dintre dumneavoastră, dacă vă analizați viața, vă veți regăsi în fiecare lucru pe care l-ați făcut. Vă veți regăsi în studiile pe care le-ați făcut, în copiii dumneavoastră, în meseria pe care o practicați, în modul în care vă duceți viața. Vă veți regăsi și vă veți recunoaște atât cu bunele cât și cu relele pe care le-ați făcut.

Pentru că, de la o anumită vârstă, ca o prefigurare a judecății ce ne așteaptă, mintea noastră începe să fie melancolică. Se gândește la trecut, la diverse momente plăcute ale trecutului, în care îi place să rămână. Dar uneori ne amintim și ceea ce nu ne place și ceea ce nu ne face plăcere și lucruri de care ne e rușine și pentru care ne vine să intrăm în pământ.

Și oricât am dori ca ele să fie altfel, ca acele lucruri să nu le fi făcut, să nu le fi zis, să nu le fi experimentat, ele sunt așa cum le-am făcut noi

Un regret viu, o căință continuă, o pocăință care ne însoțește mereu…

Și chiar dacă am primit iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, chiar dacă ne-am curățit de ele, amintirea lor, a păcatelor noastre, va rămâne cu noi și va fi conținutul smereniei noastre.

Cum mă simt azi, la 38 de ani?! Într-o altfel de singurătate trăită în mijlocul oamenilor. Dacă la 14 ani doream să cunosc oamenii pentru ca să intru în viața lor și să îi ajut, să îi ajut pe ei și nu pe mine, într-un dezinteres total față de tot ce ar fi însemnat „profit personal”, la 38 de ani știu că…oamenii, în majoritatea lor, nu sunt interesați de relații reale, ci ei vor doar să fie mințiți frumos și că aleargă după tine doar oamenii care te înțeleg.

La 14 ani credeam că e de ajuns ca să vrei și să poți pentru a avea relații reale cu oamenii. La 38 de ani știu foarte bine faptul că oamenii, chiar dacă vor, pot și au nevoie de tine…te pot desconsidera cu o rară lipsă de bun simț. Pentru că primează egoismul, fuga după funcții, aviditatea fără margini pentru bani și plăceri.

La 14 ani însă, chiar dacă pare paradoxal, nu credeam atât de mult în oameni pe cât cred acum. Atunci consideram că doar unii sunt capabili de pocăință, de fapte mărețe, de mântuire. Astăzi cred că toți sunt capabili de pocăință, de fapte mărețe, de mântuire și sfințenie, numai să aibă, la un moment dat, acest eroism: eroismul de a lua totul de la capăt. Fără eroismul recunoașterii de sine, acela că suntem niște paiațe fără Dumnezeu, omul nu poate păși niciodată pe calea sfințeniei.

La 14 ani doream să îi iubesc pe oameni din toată ființa mea. Acum, la 38 de ani, mi-am dat seama că iubirea duhovnicească e cea mai grea iubire de purtat și că nu mulți oameni vor să fie iubiți duhovnicește. Motivul? Pentru că nu vor să fie responsabili față de o asemenea iubire. Căci iubirea duhovnicească e veșnică și te poartă și pe tine spre veșnicie, pe calea îndumnezeirii.

De aceea, relațiile sunt fragile, interesate, comerciale, instituționale. Și în astfel de „relații”, iubirea, respectul, onestitatea, caracterul sunt adevărate „aberații”, ieșiri „neelegante” din fariseismul cotidian.

Da, și la 14 ani cunoșteam că trăiesc într-o lume „adulterină și păcătoasă [τῇ μοιχαλίδι καὶ ἁμαρτωλῷ]” [Mc. 8, 38, BYZ], unde nu contează cine ești, ci doar ce vrem noi de la tine. Dar la 38 de ani știu cum arată, pe dinăuntru, mizeria lumii noastre, compromisurile, ororile, desfigurarea omului.

Și cu toate acestea, nu sunt înspăimântat de lumea în care trăiesc și nici nu aș fi vrut „o alta”, pentru că cei buni trăiesc alături de cei răi în această lume [Mt. 5, 45], nu sunt numai păcătoși printre noi, ci și Sfinți, iar slava lui Dumnezeu, care acoperă toate, este copleșirea oricărei copleșiri.

Iar de aici, din mijlocul acestei lumi asfixiate de materialitate și compromisuri, se ridică continuu Sfinții Împărăției lui Dumnezeu, de care lumea nu este vrednică [Evr. 11, 38].

De aceea, singurătatea mea de acum nu mai e formată din lipsa oamenilor cu care să dialoghez, ci din lipsa oamenilor capabili de înțelegerea a ceea ce le comunic. Pentru că acum eu am cu cine dialoga, dar nu sunt mulți cei care mă pot înțelege. Pentru că înțelegerea presupune o creștere interioară reală și continuă.

De aceea, în mod inevitabil, trăiesc o singurătate duhovnicească în mijlocul dialogului continuu, pentru că am nevoie de oameni pe potriva mea și cu mult mai mari decât mine. Am nevoie de oameni ai înțelegerii, ai creației, ai sfințeniei, de oameni ai lumii lor și, în același timp, care sunt locuitori, încă de aici, ai Împărăției lui Dumnezeu.

Pentru că, adesea, avem parte de Părinți duhovnicești care nu sunt, totodată, și mari teologi cât și specializați în diverse științe ale lumii noastre, și mulți cred că omul duhovnicesc al Bisericii trebuie să fie doar ascet, un om retras din lume și care se ciondănește cu lumea. Însă omul duhovnicesc al Bisericii, în clipa de față, trebuie să fie și ascet și mistic și mare teolog și om cu o bogată cunoaștere științifică și un om adânc implicat în lumea lui și nu care să o privească detașat, din afară.

Tocmai de aceea, în România, sunt plăcuți asceții, oamenii care „n-au de-a face” cu noi, dar nu sunt plăcuți teologii. Adică Părintele Dumitru Stăniloae, omul care a făcut ca noi, românii, să avem teologie, e aproape de negăsit în evlavia populară, în comparație cu Părintele Ilie Cleopa, cu Părintele Arsenie Papacioc, cu Părintele Arsenie Boca etc., care cu toții au învățat teologie de la Părintele Stăniloae.

Și asta pentru că nu avem o ierarhie reală a personalităților teologice ale Bisericii noastre. Dacă am avea-o, atunci am ști că Teologii Bisericii sunt cei care merită cel mai mult evlavia noastră, pentru că, datorită lor, noi credem și rămânem ortodocși. Cei care scriu și traduc teologie, aceia sunt cei care conduc, în mod real, Biserica, chiar dacă ierarhia Bisericii e alta. Pentru că ei o conduc duhovnicește prin munca lor, ei hrănind cu adevărat pe cei care se nevoiesc conform muncii lor.

De aceea, iubiții mei, mesajul meu de azi pentru dumneavoastră e acesta: în măsura în care îi respectați pe oamenii valorici sunteți oameni! În măsura în care îi ajutați, îi sprijiniți, îi iubiți pe oamenii valorici ai Bisericii și ai lumii întregi creșteți în umanitate.

Cartea nu poate fi iubită în indiferență față de autorul ei, după cum nici Sfântul nu poate fi iubit în indiferență față de viața pe care a dus-o. Dacă iubești cartea, îl iubești și pe cel care a scris-o, iar dacă îl cinstești pe Sfânt, atunci nu vrei doar să îi săruți Sfintele Moaște, ci și să îi cunoști și viața și opera.

Căutați să vă înțelegeți vizavi de marii oameni ai istoriei și ai lumii și nu față de cei inferiori dumneavoastră!

Căutați să vă însușiți virtuțile multor Sfinți și oameni valorici ai lumii, fiind deschiși față de înțelegerea oamenilor și a lumii în totalitatea ei.

Nu sacrificați partea de dragul întregului, dar nici întregul să nu îl vedeți fără părțile lui componente.

Biserica lui Dumnezeu e trupul viu, mistic al lui Hristos Dumnezeu, adică fiecare dintre cei ai Lui sunt uniți numai cu El.

O lume mai bună nu e o lume mai educată și mai competitivă ci o lume conștientă de sine și responsabilă. Educația fără sfințenie naște monștri iar competitivitatea fără conștiință distruge lu- mea.

De aceea eu iubesc să cred în omul Bisericii care se instruiește continuu, în mod multidisciplinar dar, în același timp, crește organic în sfințenie. Iubesc foarte mult Sfinții erudiți și frumoși, compătimitori și curați de interese meschine. Însă, în același timp, îi iubesc pe toți Sfinții, de orice etnie ar fi ei, de orice vârstă ar fi ei, indiferent de gradul de specializare al lor, pentru că fiecare în parte s-a umplut de slava lui Dumnezeu prin viața pe care a avut-o. Așa că toți ne pot fi exemple vii pentru viața noastră.

Preacurată și Preafrumoasă Treime, Dumnezeul nostru, Dumnezeul milei și al milostivirii, Cel care m-ai scos din moarte la viață și de pe pământ m-ai ridicat la cer prin mare mila Ta, Îți mulțumesc Ție, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Dumnezeul nostru, pentru toate binefacerile vieții mele și pentru marea Ta iubire de oameni, cu care mă întărești continuu.

Iartă-mi căderile cele cumplite, învârtoșarea, delăsarea, mânia și pofta, pe cele pe care le-am greșit de față cu mulți sau în ascuns.

Și binecuvintează pe cei care m-au binecuvântat și iartă-i pe cei care m-au smintit și mi-au stat împotrivă, ca toți să facem voia Ta, Iubitorule de oameni, Doamne.

Căci al Tău lucru este a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, Cel mai presus de toate, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, și pe Tine Te slăvim împreună cu toți Sfinții și cu toate Puterile cerești și, mai ales, cu Prea Curata Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Ioannis, cap. 3, 22-36, cf. BYZ

22. După [toate] acestea, a venit Iisus și Ucenicii Lui întru pământul Iudeii; și [Iisus] a rămas cu ei acolo și boteza [ἐβάπτιζεν].

23. Și era și Ioannis[1] botezând în Enon [Αἰνὼν], aproape de Salim [Σαλήμ], căci erau ape multe acolo; și [oamenii] veneau și se botezau.

24. Căci Ioannis nu era încă aruncat întru închisoare.

25. Atunci a fost o discuție între ucenicii lui Ioannis cu un iudeu despre curățire [περὶ καθαρισμοῦ][2].

26. Și [ucenicii lui] au venit către Ioannis și i-au zis lui: „Rabbi, Cel [care] era cu tine, pe Care tu L-ai mărturisit, [este acum] dincolo de Iordanis. Vezi [că] Acela botează și toți vin către El!”.

27. [Iar] Ioannis le-a răspuns și le-a zis: „Omul nu poate a lua nimic, dacă nu are să-i fie dat lui din cer [ἐὰν μὴ ᾖ δεδομένον αὐτῷ ἐκ τοῦ οὐρανοῦ].

28. Voi înșivă mărturisiți că am zis: «Nu sunt eu Hristos, ci [am spus aceasta], căci Trimis [Ἀπεσταλμένος] sunt înaintea Aceluia».

29. Cel care are mireasă este mire; iar prietenul mirelui, care stă și îl ascultă pe el, [cu] bucurie se bucură pentru glasul mirelui; așadar această bucurie a mea s-a împlinit [αὕτη οὖν ἡ χαρὰ ἡ ἐμὴ πεπλήρωται].

30. [Căci] Acela trebuie a crește, iar eu a mă micșora.

31. [Iar] Cel care vine de sus este deasupra tuturor. [Pe când], cel care este din pământ, din pământ este și din pământ vorbește; [însă] Cel care vine din cer este deasupra tuturor.

32. Și ce a văzut și a auzit [El], aceea mărturisește; și mărturia Lui nimeni [nu] o primește [καὶ τὴν μαρτυρίαν αὐτοῦ οὐδεὶς λαμβάνει].

33. [Dar] cel care a primit mărturia [Lui] [Ὁ λαβὼν αὐτοῦ τὴν μαρτυρίαν], [acela] a pecetluit că Dumnezeu este adevărat [ἐσφράγισεν ὅτι ὁ θεὸς ἀληθής ἐστιν].

34. Căci pe Care L-a trimis Dumnezeu, [Acela] vorbește cuvintele lui Dumnezeu; căci Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură [οὐ γὰρ ἐκ μέτρου δίδωσιν ὁ θεὸς τὸ πνεῦμα].

35. Tatăl Îl iubește pe Fiul și le-a dat pe toate[3] în mâna Lui.

36. Cel care crede întru Fiul are viață veșnică; dar cel care nu crede [în] Fiul nu va vedea viață [οὐκ ὄψεται ζωήν], ci urgia lui Dumnezeu rămâne peste el [ἀλλ᾽ ἡ ὀργὴ τοῦ θεοῦ μένει ἐπ᾽ αὐτόν]”.


[1] Sfântul Ioannis Botezătorul.

[2] Despre curățirea pe care o cerea legea Sfântului Profet Moisis.

[3] Creaturile.

Ioannis, cap. 3, 1-21, cf. BYZ

1. Și era un om dintre farisei, numele lui [fiind] Nicodimos [Νικόδημος] [și acesta era] arhon [ἄρχων]/ căpetenie a iudeilor.

2. Acesta a venit către El[1] noaptea și i-a zis Lui: „Rabbi, [noi] știm că de la Dumnezeu ai venit Învățător [διδάσκαλος]; căci aceste semne nimeni [nu] poate a le face, pe care Tu le faci, dacă nu ar fi Dumnezeu cu el”.

3. [Și] Iisus i-a răspuns și i-a zis lui: „Amin, amin zic ție, dacă cineva nu are să se nască de sus [ἐὰν μή τις γεννηθῇ ἄνωθεν], nu poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu [οὐ δύναται ἰδεῖν τὴν βασιλείαν τοῦ θεου]”.

4. [Și] Nicodimos zise către El: „Cum poate omul să se nască, bătrân fiind? Oare poate să intre a doua oară întru pântecele mamei lui și să se nască?”.

5. [Și] Iisus i-a răspuns [lui]: „Amin, amin zic ție, dacă cineva nu are să se nască din apă și Duh [ἐὰν μή τις γεννηθῇ ἐξ ὕδατος καὶ πνεύματος], nu poate să intre întru Împărăția lui Dumnezeu [οὐ δύναται εἰσελθεῖν εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ θεου].

6. [Căci] ceea ce e născut din trup, trup este, și ceea ce e născut din Duh, duh este.

7. Să nu te minunezi că ți-am zis ție: «Voi trebuie să vă nașteți de sus».

8. Duhul [Sfânt] suflă unde vrea [Τὸ πνεῦμα ὅπου θέλει πνεῖ] și [tu] auzi glasul Lui [καὶ τὴν φωνὴν αὐτοῦ ἀκούεις], dar nu știi de unde vine [El] și unde merge [ἀλλ᾽ οὐκ οἶδας πόθεν ἔρχεται καὶ ποῦ ὑπάγει]; astfel este tot cel născut din Duh [οὕτως ἐστὶν πᾶς ὁ γεγεννημένος ἐκ τοῦ πνεύματος][2].

9. Nicodimos I-a răspuns și I-a zis Lui: „Cum pot să fie acestea?”.

10. [Și] Iisus i-a răspuns și i-a zis lui: „Tu ești învățătorul lui Israil [ὁ διδάσκαλος τοῦ Ἰσραήλ] și nu știi acestea?

11. Amin, amin zic ție, că [noi ceea] ce știm vorbim și [ceea] ce am văzut mărturisim; și mărturia noastră nu o primiți.

12. Dacă v-am spus vouă cele pământești și nu credeți, cum veți crede dacă am să vă spun vouă cele cerești?

13. Și nimeni [nu] s-a suit întru cer, fără numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul omului, Cel care este în cer.

14. Și precum Mosis [Μωσῆς][3] a înălțat șarpele în pustie, astfel trebuie să Se înalțe [și] Fiul omului [οὕτως ὑψωθῆναι δεῖ τὸν υἱὸν τοῦ ἀνθρπου];

15. ca tot cel care crede întru El să nu piară [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον].

16. Căci Dumnezeu astfel a iubit lumea [Οὕτως γὰρ ἠγάπησεν ὁ θεὸς τὸν κόσμον], încât L-a dat pe Fiul Lui, Cel Unul-născut [ὥστε τὸν υἱὸν αὐτοῦ τὸν μονογενῆ ἔδωκεν], ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς αὐτὸν μὴ ἀπόληται, ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον].

17. Căci Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Lui întru lume ca să judece [κρίνῃ] lumea, ci ca, prin El, să mântuiască lumea [ἀλλ᾽ ἵνα σωθ ὁ κόσμος δι᾽ αὐτου].

18. Cel care crede întru El nu se judecă [Ὁ πιστεύων εἰς αὐτὸν ο κρίνεται]; dar cel care nu crede [întru El] deja a fost judecat [ὁ δὲ μὴ πιστεύων ἤδη κέκριται], căci nu a crezut întru numele Celui Unuia-născut, Fiul lui Dumnezeu.

19. Și aceasta este judecata, că Lumina[4] a venit întru lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina [καὶ ἠγάπησαν οἱ ἄνθρωποι μᾶλλον τὸ σκότος ἢ τὸ φῶς]; căci faptele lor erau rele.

20. Căci tot cel care face rele urăște Lumina [Πᾶς γὰρ ὁ φαῦλα πράσσων μισε τὸ φῶς] și nu vine către Lumină [καὶ οὐκ ἔρχεται πρὸς τὸ φῶς], ca să nu se scoată la lumină faptele lui [ἵνα μ ἐλεγχθ τὰ ἔργα αὐτοῦ].

21. Dar cel care face adevărul vine către Lumină [ δὲ ποιῶν τὴν ἀλήθειαν ἔρχεται πρὸς τὸ φῶς], ca să se facă cunoscute faptele lui, căci în Dumnezeu[5] sunt făcute”.


[1] Către Iisus.

[2] Omul duhovnicesc se asemănă harului lui Dumnezeu, care locuiește în el: e dinamic în mod continuu. Faptele lui nu pot fi aproximate, pentru că el e mereu o surpriză. Și așa cum Duhul Sfânt vine în om atunci când dorește și îl umple de vederi și de luminări dumnezeiești și de simțiri sfinte, tot la fel omul duhovnicesc nu poate fi intuit în acțiunile lui, pentru că el e condus pururea de Dumnezeu prin slava Lui.

[3] Sfântul Profet Moisis.

[4] Fiul lui Dumnezeu întrupat.

[5] Sunt făcute în slava lui Dumnezeu, fiind noi plini de slava Lui.

Page 1 of 7

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén