Iubiții mei,

poruncile lui Dumnezeu sunt paradoxale pentru că necesită sfințenie ca să le înțelegi. Altfel, cum ai putea tu, ca om, să înțelegi porunca Lui de a-ți iubi vrăjmașii, dacă nu ai avea în tine puterea de a-i înțelege pe oameni și de a-i iubi?

Căci porunca presupune că noi suntem oameni sfinți, că noi suntem pe calea sfințeniei, că noi suntem niște oameni care ne luptăm și biruim continuu patimile în noi și de aceea putem iubi. Putem iubi pe tot omul și nu doar pe cei care ne iubesc. Că putem iubi curat, sfânt, cu conștiință duhovnicească.

Pentru că Domnul nu ne-a cerut să ne respectăm vrăjmașii și să avem o atitudine rece față de ei, distantă sau să îi ajutăm dar să fim indiferenți față de mântuirea lor, ci ne-a spus că trebuie să ne asumăm interior pe vrăjmașii noștri.

Căci ce înseamnă să iubești pe cineva, decât aceea de a-l avea mereu în inima ta? Și ce înseamnă să ai pe cineva în inima ta? Să te rogi pentru el și să îi dorești mereu binele.

Dar, ca să știi cine sunt vrăjmașii, trebuie să îți cunoști mai întâi prietenii.

Însă și dacă știm și dacă nu știm la perfecție cine sunt vrăjmașii noștri, potrivnicii, cei care ne stau împotrivă și ne vor răul, nu pierdem nimic. Pentru că trebuie să îi iubim pe vrăjmași ca și pe prietenii, ca și pe cunoscuții, ca și pe familia noastră. Fără ca prin iubirea pentru ei, noi să îi confundăm pe prieteni cu dușmanii.

Pentru că, după cum ați auzit, Domnul a poruncit acest lucru: „Iubiți [pe] vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν] și faceți bine [καὶ ἀγαθοποιεῖτε] și împrumutați [καὶ δανείζετε], neașteptând nimic în schimb [μηδὲν ἀπελπίζοντες]! Și răsplata voastră va fi multă [καὶ ἔσται ὁ μισθὸς ὑμῶν πολύς] și veți fi fiii Celui Preaînalt [καὶ ἔσεσθε υἱοὶ ὑψίστου]. Căci El este bun către cei nemulțumitori și răi [ὅτι αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]”[Lc. 6, 35, BYZ].

Adică El nu ne-a spus că prin iubirea noastră față de vrăjmași, vrăjmașii devin altceva decât sunt. Vrăjmașii sunt vrăjmași și dacă noi îi iubim și dacă nu-i iubim. Ei încearcă mereu să ne umilească, să ne nedreptățească, să ne ponegrească, să ne minimalizeze. Dar dacă noi îi iubim pe vrăjmași, dacă în inima noastră noi suntem în pace cu ei și le dorim tot binele, atunci noi suntem mereu alții în comparație cu ei, crescând mereu în bunătate și în smerenie.

Și la acest lucru ne cheamă Domnul: la a crește mereu în sfințenia Lui! La a nu fi ca lumea. La a nu fi ca lumea care nu Îl cunoaște pe Dumnezeu și, de aceea, nu cunoaște decât răzbunarea. Răzbunarea pentru răul care i s-a făcut.

Însă răzbunarea este o manifestare a slăbiciunii și nu a puterii. Numai cei slabi se răzbună. Cei puternici duhovnicește, cei întăriți în credință, iartă, tocmai pentru că înțeleg slăbiciunile oamenilor. Și, mai ales, știu că marea judecată a tuturor nu se face aici, în istorie, când noi putem să îl aruncăm pe cineva în închisoare, să îl sărăcim, să îl excludem din societate sau să îl omorâm, ci marea judecată este a lui Dumnezeu. Acolo, la judecata Lui va fi adevărata răsplătire și departajare a noastră. Căci vom fi cât suntem, vom fi cei care suntem înaintea Lui și nimic mai mult sau mai puțin.

Însă care om lumesc, neînduhovnicit, poate să accepte în inima lui și să împlinească această poruncă a lui Dumnezeu? Câți sunt oamenii pe care i-ați văzut iertând pe cei care i-au persecutat ani întregi? Probabil ați văzut foarte puțini…sau niciunul.

Dar ați văzut oameni care s-au dat în judecată unul pe altul pentru un cuvânt, pentru câțiva metri de pământ, pentru o moștenire pentru care nu s-au trudit deloc. Ați văzut oameni care se încaieră pentru nimicuri, care omoară pentru câteva sute de lei, care se prostituează faptic sau moral pentru a fi într-un anume anturaj, într-o anume conjunctură și care, pentru a rămâne acolo, sunt în stare să facă cele mai negre compromisuri. Pentru că știu, că dacă vor ieși din sistem, din anturaj, din prietenia cu alți oameni corupți ca și ei, răzbunarea va fi dură. Și oamenii se tem de excludere, de singurătate, de părăsire, pentru că vor, cu tot dinadinsul, să fie stelele căzătoare ale momentului. Vor să fie în prim-plan, să nu plece „de la bine”, chiar dacă, pe dinăuntru, devin niște caricaturi umane.

Însă Domnul, paradoxal, ne cere să îi iubim pe toți, buni sau răi, prieteni sau dușmani, lăsând unora falsa impresie că El este lipsit de axiologie, de ierarhia valorilor. Și asta tocmai în momentul în care El, prin porunca iubirii vrăjmașilor, ne arată că adevărata ierarhie a valorilor e în funcție de sfințenia personală și nu de postura socială. Că el nu ne vrea creștini pentru lumea de azi sau de mâine ci ne vrea creștini pentru Împărăția Lui.

Și dacă ne apucăm fiecare, la modul serios, de citirea Vieților Sfinților, vom vedea ce lucruri minunate a produs în istorie această poruncă dumnezeiască și sfântă de a ne iubi vrăjmașii, de a face bine celor care ne-au făcut rău. Pentru că vom vedea Sfinți Mucenici, care, prin răbdarea lor, și-au convertit la dreapta credință persecutorii și aceștia au devenit la rândul lor Sfinți, vom vedea Sfinți de diverse vârste și categorii, care, prin viața lor sfântă, i-au uimit și i-au îmblânzit și i-au făcut credincioși pe cei care nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu. Că iubirea, mai pe scurt, a învins în fața urii. Că iubirea și iertarea au învins în fața răzbunării. Și că Sfinții, în definitiv, i-au învins pe cei care i-au îndurerat și omorât.

Însă iubirea vrăjmașilor, ne poruncește Domnul, trebuie împreunată cu facerea de bine și cu împrumutul dezinteresat. Iubirea creștină, cu alte cuvinte, trebuie să fie bună și iertătoare. Ea trebuie să-i îmbrățișeze, să-i întâmpine, să-i recupereze, să-i mângâie pe oameni. Trebuie să dăruim celor care nu au, dar să dăruim și celor care au fără ca să pretindem ceva la schimb. Trebuie să dăruim din bunătatea inimii, din inima noastră schimbată și curățită de harul Lui.

Căci toate acestea și multe alte virtuți creștine, sunt cele care ne fac fiii lui Dumnezeu. Fiindcă iubirea, iertarea, milostenia și darurile dezinteresate față de oameni sunt doar patru virtuți ale ortodoxului. Dar el trebuie să fie plin de multe alte virtuți, care au la bază dreapta credință, dreapta slujire și dreapta viețuire.

Pentru că nu poți să ajungi să-i ierți pe vrăjmașii tăi – adică nu pe unul, ci pe mulți – dacă nu ești plin de dreaptă credință, dacă nu slujești ortodox lui Dumnezeu și dacă nu trăiești ortodox. Căci nu poți să ierți fără harul Lui, nu poți să ierți dacă te situezi în afara Bisericii Lui, nu poți să ierți dacă nu trăiești în sfințenia Lui.

Nu poți să ierți…pentru că iertarea vrăjmașilor nu are sens pentru omul neînduhovnicit. E o adevărată tâmpenie iertarea. Pentru că el gândește astfel: „Cum să-l iert eu pe cel care mi-a stricat imaginea, care m-a făcut să pierd bani, care m-a disperat? Dimpotrivă: voi face tot posibilul să trăiască și el tot răul pe care l-am trăit eu datorită lui!”. Pentru că omul lumesc își apără viața lui, averea lui, imaginea lui, poziția lui socială.

Însă omul duhovnicesc, deși suferă multe datorită atitudinii sale creștine, pune în prim-planul vieții sale ascultarea de Dumnezeu iar bucuria și împlinirea lui în necazuri și în supărări e adusă de harul Lui, care coboară în el, atunci când face voia Lui și nu se comportă ca un bezmetic.

Tocmai de aceea nu se răzbună: pentru că plata lui Dumnezeu pentru răbdarea lui și pentru iubirea lui față de cei care îi facă răul, este mare și imediată!

Vrăjmașul tău trupesc te insultă, te bate, caută să îți facă răul…dar atunci, în acele momente, dacă tu le accepți pe toate creștinește, răsplata ta e mare și imediată, ea vine chiar atunci, pentru că simți cum te inundă harul lui Dumnezeu și cum El Se bucură în tine, pentru că pătimește și El odată cu tine.

Durerile noastre sunt și durerile Lui, cel care ne nedreptățește pe noi Îl nedreptățește și pe El, cel care ne omoară pe noi, Îl omoară și pe El în inima lui. Căci răul se face în noi și nu în afară de noi. Iar dacă noi suntem în pacea Lui, dacă noi suntem plini de slava Lui, răul ce ni se face e binele ce ni se face, pentru că el are urmări pozitive în noi și veșnice, dacă îl acceptăm ortodox.

Pentru că devenim fiii Lui, ai Celui care este bun cu cei nemulțumitori și răi și nespus de bun cu cei care Îl iubesc pe El și ascultă poruncile Lui. Pentru că ei sunt moștenitorii Împărăției Lui.

…Și Evanghelia de azi s-a terminat cu aceste cuvinte ale Domnului, care formează o altă poruncă a Lui: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv [Γίνεσθε οἰκτίρμονες, καθὼς καὶ ὁ πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!” [Lc. 6, 36, BYZ]. Și porunca aceasta e tot la fel de paradoxală ca și cea a iubirii vrăjmașilor. Pentru că ni se cere ceva incomensurabil: să fim milostivi…ca Dumnezeu. Să fim milostivi precum este El milostiv.

Însă cum să fii milostivca Dumnezeu, fără ca să fii bun ca și El? Și cum să fii bun ca El, fără ca să fii și iertător ca El? Însă cum putem noi, păcătoșii, cei care am greșit mult, care am căzut în grele, amare și catastrofale păcate, să fim…ca El? Ce ne face să fim…ca El? Cum ajungem noi la o asemenea înălțime inaccesibilă, noi care nici nu putem zbura, nici nu trăim mult și nici nu suntem prea înțelegători ai Lui și ai faptelor Lui?

Și răspunsul e simplu și e la îndemâna oricui, în Biserică: prin slava Lui. Da, prin slava Lui, noi suntem urcați la înălțimea copleșitoare a comuniunii cu El! Prin slava Lui noi ajungem fiii Lui și putem fi milostivi ca și El pentru că harul Lui ne învață cum Se milostivește Dumnezeu de oameni.

Până nu ne învață Însuși Dumnezeu, prin harul Lui, să fim milostivi, noi nu putem fi milostivi niciodată!

Până nu ne învață El să ne iubim vrăjmașii, noi vom face tot posibil să ne răzbunăm pe ei.

Până nu ne învață El ce e bunătatea, noi vom fi egoiști și avari din cale afară.

Până nu ne învață El ce e iertarea, noi vom fabula continuu pe această temă și vom fi penibili.

Pentru că noi, iubiții mei, cu toții suntem penibili, cu toții suntem vrednici de plâns, cu toții suntem căzuți și morți sufletește, până ce Dumnezeu nu ne împodobește cu slava Lui. Și singura podoabă a smeritei noastre persoane și a puținei noastre vieți este slava Lui.

Fără slava Lui suntem goi, suntem săraci, suntem robi și nu liberi, suntem fiii mâniei și nu ai bunătății lui Dumnezeu, Care ne-a scos pe noi din robia diavolului și ne-a făcut liberi prin slava Lui.

Da, fără a fi sfinți, fără a fi plini de slava Lui, nu putem împlini poruncile lui Dumnezeu! Nu putem crede, nu putem nădăjdui, nu putem iubi, nu putem răbda, nu putem fi milostivi, nu putem înțelege cuvintele Lui, nu putem fi vrednici de împărtășirea cu El fără slava Lui în noi, simțită și conștientizată clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, an de an…

Nu suntem nimic fără slava Lui și fără ajutorul Lui permanent! Imediat ne pierdem, imediat cădem în păcate, imediat ne sucesc mințile demonii, imediat suntem înșelați de ei și de diverse sfaturi omenești…dacă slava Lui se îndepărtează de noi.

De aceea, nu putem face nimic, dacă, mai întâi de toate, nu am fost chemați de El la urmarea Lui și dacă nu ne-a unit cu Sine prin slava Lui, întru conștiență și simțire.

Nu putem fi ortodocși cu adevărat, fără aceste două lucruri, iubiții mei, chiar dacă cu toții suntem botezați ortodox și venim la Biserică în fiecare zi! Pentru că, pentru a împlini poruncile Lui, avem nevoie de slava Lui, care ne dă puterea de a împlini poruncile Lui.

Altfel, nu facem decât să gândim poruncile Lui cele preasfinte omenește, să le reducem la ce înțelegem noi, în loc să ne deschidem continuu spre măreția lor fără de margini. Pentru că poruncile Lui ne fac să fim tot mai sfinți, tot mai curați, tot mai înțelepți, tot mai iertători, tot mai buni.

De aceea, să Îl rugăm pe Dumnezeu, fiecare dintre noi, să ni Se descopere și să ne indice ce să facem! Să stăruim în rugăciune până când El ne vorbește în mod extatic sau prin oameni sau prin lucruri! Căci El îl ascultă pe cel care I se roagă cu adevărat.

Și dacă El ne vorbește și ne indică modul în care trebuie să ne trăim viața, atunci înțelegem, pas cu pas, cum se împlinesc poruncile Lui. Pentru că vom crește prin ele, ne vom hrăni cu ele, ele vor fi acoperământul nostru, ele vor fi odihna noastră, ele vor fi nădejdea mântuirii noastre.

Și binecuvântat este Dumnezeu, Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Cel care ne întărește pe noi în toate zilele vieții noastre. Amin!

Did you like this? Share it: