Iubiții mei,

prin Evanghelia de azi [Lc. 8, 5-15], Domnul ne arată că cuvintele Sale nu sunt întotdeauna literaliste, ci ele, adesea, au sens duhovnicesc. Și dacă au sens duhovnicesc, atunci nu e de ajuns să le citești pentru ca să le înțelegi, ci trebuie să le contempli, luminat de harul lui Dumnezeu, ca să le înțelegi pe măsura ta.

Pentru că atunci când tâlcuiește Parabola semănătorului, Domnul ne arată că nu a vorbit despre agricultură, despre semănat, ci a vorbit, în termeni simpli dar profunzi, despre acceptarea teologică a cuvintelor Lui; pentru că sămânța nu e grâu în parabolă ci cuvânt. Sămânța e teologie.

Dacă sămânța era grâu și semănătorul ar fi fost orice țăran care își seamănă aria, atunci Domnul ar fi fost literalist și ar fi vorbit despre însămânțarea de primăvară. Dar El ne spune în Lc. 8, 10, că parabolele Lui nu sunt povești despre această lume, chiar dacă utilizează cuvinte și imagini obișnuite, ci că ele cuprind „tainele Împărăției lui Dumnezeu [τὰ μυστήρια τῆς βασιλείας τοῦ θεου]”. Adică detalii despre Împărăția lui Dumnezeu și, mai ales, despre modul în care ne facem proprii Împărăției Lui. De aceea, parabolele Lui sunt teologice, pentru că vorbesc despre viața duhovnicească.

Și, deodată, când auzim că Dumnezeiasca Scriptură nu e numai literă ci e și Duh, înțelegem că ea e mult mai profundă decât literele ei, decât frazele ei care pot fi citite de tot cel care știe să citească.

Poate fi citită dar nu înțeleasă!

Pentru că literalitatea Scripturii ascunde, pentru omul neînduhovnicit, tocmai adâncul de har și de experiență îndumnezeitoare al Scripturii. Și pentru a ajunge la marea de har și de experiență sfântă a Scripturii trebuie să te curățești de patimi, să te lași umplut de slava lui Dumnezeu și să crești continuu în sfințenie.

Altfel, Scriptura nu îți spune nimic mântuitor, nimic cu sens, nimic profund. Ea rămâne un text literar vechi, care prezintă o anume filosofie de viață, care te poate entuziasma, dar nu îți dă să înțelegi că e singura cale spre mântuire.

Dar când te lași condus de Dumnezeu pe calea ascetico-mistică a Bisericii, când viața ta e călăuzită de El zilnic, atunci înțelegi că fiecare pagină a Scripturii e o taină și că Sfinții Teologi ai Bisericii, în cărțile lor, fiecare dintre ei, ne-au dăruit porțiuni imense de înțelegere din marea taină a Scripturii, care e parte componentă din taina Bisericii, adică din taina relației lui Dumnezeu cu oamenii. Și de aceea, Scriptura Bisericii, poate fi înțeleasă numai cu ajutorul Sfinților Bisericii. Și că e nevoie să începem cu Viețile Sfinților, cu Patericele, cu Filocaliile, cu cărțile Sfinților Părinți pentru ca să înțelegem Scriptura și, prin ea, viața Bisericii, adică relația lui Dumnezeu cu Sfinții și Îngerii Lui.

Pentru că Scriptura e colosal de grea în profunzimea ei simplă, abisală, dumnezeiască, și pentru ea ai nevoie de experți în teologie și în sfințenie, adică de Sfinții Lui.

Rețineți, vă rog, acest lucru! Rețineți faptul că nu cărțile Sfinților sunt cele mai grele texte, deși, unora, așa par, ci prima și marea greutate a Bisericii e Scriptura. Pentru că Scriptura ni se deschide nu prin „cifruri secrete” ci prin sfințenie. Pe măsura curăției noastre interioare.

Iar Scriptura cuprinde experiența desăvârșită a sfințeniei, ca una în care aflăm revelat trecutul, prezentul, viitorul și veșnicia relației lui Dumnezeu cu oamenii. Aici găsim voia lui Dumnezeu cu noi, adică calea preafrumoasă și desăvârșită a sfințeniei. De aceea, Domnul, în Evanghelia de azi, numește calea Împărăției Lui, calea plină de tainele Lui.

Însă care sunt τὰ μυστήρια/ tainele, pe care noi trebuie să le cunoaștem? Sau Dumnezeu vrea ca noi să le cunoaștem? Și despre ce fel de cunoaștere vorbește Dumnezeu în Lc. 8, 10?

El vorbește despre cunoașterea duhovnicească, integrală, pe care o trăim cu toată ființa noastră și nu despre o cunoaștere științifică, instrumentală, distantă. Cunoașterea Lui este una cu ființa noastră și nu separată de noi. Iar tainele Lui, pe care noi trebuie să le trăim, sunt cele care se văd în slava Lui și se simt prin slava Lui.

Tocmai de aceea cunoașterea tainelor Lui e totuna cu cunoașterea duhovnicească, pentru că tainele Lui le cunoaștem extatic, în vedere dumnezeiască sau prin luminare dumnezeiască sau prin simțirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Iar toate aceste experiențe mistice, tainice, diferite gradual, sunt experiențele sfințeniei, adică ale îndumnezeirii noastre.

Și știind aceste lucruri, să citim acum Lc. 8, 10: „Iar El zise: «Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu [Ὑμῖν δέδοται γνῶναι τὰ μυστήρια τῆς βασιλείας τοῦ θεου]; dar celorlalți [le vorbesc] în parabole, ca văzând, să nu vadă, și auzind, să nu înțeleagă [cf. BYZ]»”.

Ce înseamnă că Dumnezeu îi dă cuiva să cunoască tainele Împărăției Lui? Îi dăruie cunoașterea Lui, îl luminează spre cunoașterea Lui. Dar pentru ca Dumnezeu să ne dăruie cunoașterea Lui trebuie ca noi să o dorim cu adevărat.

Căci, spre exemplu, Savlos, viitorul Apostol Pavlos [căruia, românizat, îi spunem Pavel], era plin de râvnă pentru credința lui evreiască și persecuta Biserica pentru ea. Dar când Dumnezeu i S-a arătat lui și i-a arătat că El, Iisus, e Domnul, e Cel care l-a mântuit pe el, Savlos a înțeles că Domnul S-a milostivit de râvna lui și a îndreptat-o spre bine.

Și Dumnezeu îi îndreaptă pe toți cei care, cu adevărat, vor cunoașterea Lui, într-un mod asemănător cu ceea ce a făcut cu Pavlos. Dar pe cei care sunt în erezii și în păgânătate, dar nu vor să își vadă înșelarea lor, pentru că pactizează cu ele, Domnul îi lasă în nevederea și neînțelegerea lor. Și ei cred că merg, că aud, că văd, că știu, dar nu pot să probeze duhovnicește credința lor, pentru că nu pot să spună nimic din adâncul de taină al vieții ortodoxe.

Cel mai grav e când ortodocșii înșiși, care sunt botezați, miruiți, spovediți, împărtășiți, cununați în Biserică, nu pot să spună nimic despre taina duhovnicească a vieții ortodoxe. Adică despre viața de taină a ortodocșilor. Nu pot să spună nimic despre modul cum s-au curățit de patimi, nu pot să spună nimic despre ce au înțeles din Scriptură, nu pot să spună nimic despre taina Bisericii, pentru că ei, deși în Biserică, au o viață care îi situează în afara Bisericii. Căci, în ei înșiși, nu arde rugul aprins al harului, ei nu sunt acoperiți și adăpați continuu de slava lui Dumnezeu, ei nu se bucură de luminări și de vederi dumnezeiești, pentru că nici nu le vor și nici nu le caută. Adică nu caută să fie duhovnicești ci trăiesc trupește, deși viața Bisericii e dumnezeiască și nu telurică.

De aceea, pentru toți cei din Biserică și din afara Bisericii, care nu vor cu adevărat să trăiască sfânt împreună cu Domnul, nu numai parabolele Lui sunt încifrate, sunt neînțelese, dar întreaga Scriptură e o necunoscută. O necunoscută pe care o tratează cu lejeritate, pe lângă care trec nepăsători, pe care nu o doresc, pentru că nu Îl doresc nici pe Dumnezeu cu adevărat. Căci cei care Îl doresc pe El, doresc și voia Lui, și se nevoiesc continuu ca să împlinească poruncile Lui.

Așadar, Dumnezeu nu privează pe nimeni de cunoașterea Lui, ci fiecare dintre noi ne autoprivăm, ne autoexcludem de la cunoașterea Lui. Pentru că cunoașterea Lui nu înseamnă să citești o dată, de două ori, de o sută de ori Scriptura din scoarță în scoarță ci să înțelegi continuu cuvintele și poruncile Lui prin curățirea de sine. Cunoașterea Lui presupune umplerea de slava Lui, de frumusețea și de curăția Lui, adică unirea interioară cu totul cu Dumnezeu, Care ne învață despre Sine zilnic.

Și dacă cunoașterea Lui este o intimizare continuă cu El, tocmai de aceea creația Lui și Scriptura Lui și omul Lui și Biserica Lui ne devin pe fiecare zi interioare, pentru că le înțelegem prin slava Lui.

Iar Evanghelia de azi, acolo unde Domnul Își explică parabola, povestea cu tâlc, este o dare la o parte a vălului de pe lucruri. Când Domnul Se autotâlcuiește cade cortina neînțelegerii de pe cuvintele Lui. Și înțelegem…ceea ce trebuia să înțelegem de la sine, dacă am fi văzut, auzit și înțeles duhovnicește.

Căci El este Semănătorul, Cel care are cuvintele vieții veșnice. Și cuvintele Lui El le seamănă în sufletul nostru. Le seamănă prin predica Lui sau prin citirea cuvintele Lui.

Tocmai de aceea e important ce traducere a Scripturii citim: una care literaturizează Scriptura și ne-o prezintă ca pe un text recent, scris azi sau traducerea care ne prezintă un text vechi plin de prospețimea noutății continue?

În traducerea mea, cu harul lui Dumnezeu, după cum ați putut să vedeți până acum la nivel online, Dumnezeiasca Scriptură e un text arhaic plin de noutate, de prospețime, de viață dumnezeiască, care are modul lui de a ne vorbi și pe care nu trebuie „să îl recompunem” pentru ca să pară „recent”. Eu aduc textul în actualitate în firescul lui, ajutând exprimarea concisă ca să ne vorbească, redau textul cu redundanțele sale „supărătoare” – pentru că ele există și nu le putem elimina –, transliterez numele Scripturii, nu le adaptez, aduc vechea limbă a Scripturii la lumină, pentru că de la 1688, în limba română, n-am mai avut parte de firescul nefasonat al Scripturii.

Ediții la rând, până acum, au încercat să românizeze textul, să îl prezinte ca pe un text recent, să îl folosească în dispute teologice minore, fără să se gândească la faptul că textul Scripturii e o expresie a limbii grecești care trebuie să îi unească pe toți ortodocșii, de pretutindeni.

Și nu ne putem uni cu adevărat, dacă fiecare traducem textul grecesc al Scripturii după cum vrem, după cum ne convine. El trebuie tradus în naturalețea și în firescul lui, fără a-l adapta și, dacă îl avem astfel, numai apoi putem vorbi despre ce spune Scriptura și despre cum trebuie să cadă Scriptura în inima noastră.

Căci, din păcate, nu avem până acum o ediție acurată a Scripturii. Numai după ce o vom avea, vom putea să o interpretăm.

…Însă cuvintele ei vor cădea în sufletul nostru, ne spune Domnul, în mod diferit. Chiar dacă avem Scriptura tradusă bine, sufletul nostru va recepta diferit cuvintele Lui, pe măsura deschiderii fiecăruia. Căci cuvintele Lui au mulți dușmani care se luptă împotriva lor.

În Lc. 8, 12, diavolul e prezentat ca primul dușman al ascultării voii lui Dumnezeu. El vine și ia cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Și cum iau demonii cuvintele Lui din noi? Prin aceea că ne fac să le uităm.

Când uităm de voia lui Dumnezeu, când ne luăm cu ale noastre, când nu dăm atenție la ceea ce trebuie să facem, cuvintele Lui sunt ca și inexistente pentru noi. Pentru că ele nu rodesc în noi gânduri, sentimente, stări de spirit, acțiuni sfinte.

După uitarea și insensibilitatea aduse de demoni, un alt dușman al cuvântului lui Dumnezeu sunt ispitele [Lc. 8, 13]. Căci mulți, când vine vorba să sufere pentru credința lor, dau înapoi. Vor confortul. Vor liniștea. Vor „să nu aibă probleme”. Însă vremea ispitei îi fac să cadă de la credință, să apostazieze.

În Lc. 8, 14 se vorbește despre alți trei dușmani ai credinței: grijile [μεριμνῶν], bogăția [πλούτου] și plăcerile vieții [ἡδονῶν τοῦ βίου]. Acestea trei sufocă cuvântul lui Dumnezeu în noi înșine. Verbul grecesc care indică sufocarea este συμπνίγω, el fiind un corelativ al lui to chocke din engleză, care înseamnă a sufoca, a îneca, a sugruma, a înăbuși.

Și astfel, Domnul ne spune că de aceea nu rodesc cuvintele Lui în noi pentru că uitarea, ispitele, grijile, bogăția și plăcerile vieții ne fac să le tratăm cu indiferență. Pentru că cuvintele Lui caută să cadă în oameni care, „în inimă frumoasă și bună [ἐν καρδίᾳ καλῇ καὶ ἀγαθη], ascultă cuvântul ținându-l [ἀκούσαντες τὸν λόγον κατέχουσιν], și rodesc în răbdare [καὶ καρποφοροῦσιν ἐν ὑπομονῇ]” [Lc. 8, 15].

Adică cine ține cuvântul în inima lui? Cel cu inimă frumoasă și bună. Și cine are inimă frumoasă și bună? Cel care își sfințește viața continuu. Și cum trebuie să ne sfințim viața? Rodind voia lui Dumnezeu, în răbdare, pe fiecare zi.

Însă am fi dedus noi, fără să ne spună Domnul, aceste sensuri? Am fi știut noi că păsările cerului, de la Lc. 8, 5, sunt demonii și că sămânța răsărită, care s-a uscat, pentru că n-avea umezeală [Lc. 8, 6], s-a uscat din cauza căderii din credință și că spinii din Lc. 8, 7, care au sufocat/ înăbușit planta credinței, sunt, de fapt, grijile, bogăția și plăcerile vieții?

Dacă am fi duhovnicești, am înțelege nu numai aceste sensuri, spuse de Domnul, ci și altele. Nu numai aici, ci peste tot în Scriptură și în creație și în istoria și viața Bisericii. Lucru pe care îl putem înțelege din scrierile unor Sfinți Părinți ca Dionisie Areopagitul, Grigorie al Nyssei, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama etc. Căci ei au descoperit în creație, în Scriptură, în Biserică noi și noi sensuri ale cuvintelor și ale faptelor sfinte. Au înțeles noi semnificații ale cuvintelor și ale lucrurilor pentru că s-au umplut de harul dumnezeiesc al Treimii, prin care Dumnezeu le descoperă continuu sensuri și înțelegeri noi.

De aceea, aici, la această parabolă și la fiecare pagină a Scripturii, vom putea citi, la Sfinții Părinți, multe interpretări. Care nu se exclud ci se întregesc reciproc. Pentru că harul lui Dumnezeu ne luminează pe fiecare după înălțimea vieții noastre duhovnicești și de aceea înțelegerile sunt diferite. Dar pentru că același har ni le luminează la toți, ele nu sunt disonante ci se întregesc una pe alta și se țin la un loc. După cum tot harul lui Dumnezeu ne ține pe toți la un loc, în Biserică, deși diferențele de experiență și de viață dintre noi sunt mari.

Așadar, iubiții mei, Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la cunoașterea Lui și de la mântuirea Lui, ci noi ne facem nevrednici de El prin aceea că nu ne facem frumoși pe dinăuntru! Căci curăția duhovnicească e frumoasă pentru că e plină de har. Și când suntem plini de har atunci suntem frumoși cu adevărat, chiar dacă trupul nostru este îmbătrânit și plini de boli. Pentru că frumusețea netrecătoare e frumusețea cu care ne umple Dumnezeu, e frumusețea pe care o aduce slava lui Dumnezeu în noi și care ne face să fim biserici sfinte ale lui Dumnezeu.

Să ne sfințim viața, iubiții mei, pentru ca să fim vii pentru veșnicie! Numai astfel vom fi frumoși și buni în fața lui Dumnezeu, adică un pământ sănătos și roditor înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească pe fiecare în parte pentru ca să ne nevoim duhovnicește, făcând voia Lui, a Celui care ne-a mântuit pe noi! Amin.

Did you like this? Share it: