Nain

Iubiții mei[1],

ce înseamnă: „Nu plânge [Μὴ κλαῖε]!”, de la Lc. 7, 13? Cuvinte pe care Domnul i le-a spus văduvei din Nain [Ναΐν], văduvă care își pierduse și pe fiul ei cel unul-născut [μονογενὴς].

De ce plânsul nu mai e durere, nu mai e disperare odată cu Domnul? Sau de ce plânsul nu mai e plâns odată cu Domnul? Pentru că El a desființat în umanitatea Sa păcatul nostru, moartea noastră, Iadul pentru noi. Și prin întreaga Sa lucrare mântuitoare, Domnul a făcut din viața noastră un timp al harului, un timp al iertării, un timp al despătimirii, un timp al transfigurării.

A făcut din viața noastră un Rai, pentru că a turnat în noi harul Treimii și ne-a făcut moștenitori ai Împărăției Lui.

Domnul a schimbat plânsul nostru în bucurie. A făcut din plânsul nostru un plâns curățitor, un plâns vesel. Un plâns care ne veselește pentru că ne curățește. Și cine se curățește, acela se umple de bucurie.

Căci atunci când Domnul i-a spus femeii să nu plângă, i-a spus să nu creadă că moartea e veșnică. Să nu creadă că moartea are ultimul cuvânt în existența noastră. Ci, prin moartea și învierea Lui, viața noastră e un drum spre odihnă, spre odihna și bucuria veșnică, pentru că nu mai murim spre moarte ci spre înviere și viață veșnică.

Căci, pentru că există înviere de obște și viață veșnică, tocmai de aceea nu mai putem plânge cu lacrimi păgâne, cu lacrimi de „regrete eterne”! Iar cine mai crede în „regrete eterne”, așa cum unii scriu pe coroanele pe care le aduc la înmormântare, nu crede în învierea de obște și în viața veșnică.

Pentru că mormintele sunt morminte până la transfigurarea creației și la învierea tuturor celor adormiți. Până la învierea celor care au fost omorâți în pântece sau care au trăit zeci sau sute de ani. De atunci nu vor mai exista morminte, pentru că nu va mai muri nimeni.

De aceea, cuvintele Domnului, cu care am început predica de azi, sunt cuvinte abisale și nu simple cuvinte de consolare. Căci și noi spunem celor care plâng nemângâiați să nu mai plângă, pentru ca să nu se mai consume, să nu se îmbolnăvească. Dar Domnul i-a vorbit femeii și despre moartea fiului ei și despre moartea Lui și despre moartea noastră, a tuturor.

Căci moartea Lui a fost înviere pentru cei din Iad și a fost înviere pentru întreaga umanitate. Iar femeii i-a spus să nu mai plângă, pentru că nici moartea fiului ei nu va fi de durată. După cum nici moartea noastră nu va fi de durată. Ci atunci când vom învia din morți, ni se va părea că n-am murit niciodată, pentru că vom simți, în trupurile noastre înduhovnicite, tot acest timp de până la înviere ca pe…o clipă.

„Regretele eterne” sunt ale păgânilor care nu credeau într-o înviere de obște, universală, a tuturor. De aceea, pentru ei, veșnicia era o continuă durere, pentru că era o pogorâre în Iad. Și când crezi că Iadul e „singura veșnicie” în care se coboară tot muritorul, de aceea, pe drept cuvânt, îți exprimi regrete eterne pentru plecarea lui de aici, pentru că aici e infinit mai bine decât acolo…decât în Iad.

Însă înmormântarea ortodoxă e o încredere nemărginită în iertarea lui Dumnezeu, în mila Lui, pentru că cere pentru cel adormit comuniunea veșnică cu Sfinții Lui. Asta contează pentru noi: iertarea celui adormit, iertarea lui, odihnirea lui cu Sfinții!

Nu contează câte lumânări aducem la mort, câte flori și dacă sunt cu soț sau nu. Nu contează la înmormântare dacă dăm găină pe sub tron, dacă aruncăm bani la răspântii, dacă facem 10 colaci sau 44. Ci la înmormântare contează tocmai lucrurile cărora noi nu le dăm deloc importanță: rugăciunea pentru cel adormit, rugăciunea în comuniune, cu toți cei prezenți la priveghi, și milostenia din inimă pentru el. Dacă noi, familia celui adormit, am da milostenie, dacă și vecinii ar da milostenie pentru el, dacă și rudele, prietenii, cunoscuți ar da milostenie pentru el și dacă ne-am ruga cu toții câteva ore pe zi, acolo, la capul celui adormit, i-am face cel mai mare bine, pentru că l-am ajuta să plece la Domnul cu pace, să plece iubit, să plece frumos.

Însă noi venim la priveghi ca să mâncăm gogoși, să spunem glume porcoase, să bem vin, și transformăm înmormântarea într-un chef. Prin care nu ne ajutăm nici pe noi și nici pe cel adormit.

Căci dacă, în timpul vieții, l-am ajutat pe cel adormit la munca câmpului sau ca să repare ceva prin casă, acum, când pleacă sufletul lui dintre noi și merge la Dreptul Judecător, de ce nu vrem să îl ajutăm? Însă sunt cu adevărat înțelepți și cu adevărat prieteni cei care îl ajută pe cel adormit cu rugăciune și cu milostenie. Pentru că au grijă de veșnicia lui și nu numai de scurta lui istorie.

Nu plânge!…

Nu mai plânge, poporule al lui Dumnezeu, cu plângere tristă, ci plângi de bucurie!

Să plângi duhovnicește, pentru păcatele tale!

Să plângem de bucurie, mărturisind lucrurile Domnului, minunile Lui cele prea mari și nu din cauza tristeții!

Căci atunci când Domnul a intrat în Nain și a văzut înmormântarea aceea plină de lacrimi, plină de jale, plină de inimă lipsită de alinare…Lui I s-a făcut milă de ea [ἐσπλαγχνίσθη ἐπ᾽ αὐτῇ] [Lc. 7, 13, BYZ], de văduva rămasă și fără fiul ei.

De aceea, noi trebuie să ne bucurăm pentru că avem un Dumnezeu milos, un Dumnezeu care împarte pacea, un Dumnezeu care Se milostivește și iartă, Care bucură și înviază oamenii!

Trebuie să ne bucurăm pentru că avem un Dumnezeu care îi vede…și pe cei pe care noi îi vedem prea puțin: pe cei triști, pe cei marginalizați, pe cei singuri, pe cei ai nimănui.

Noi ne facem planuri doar pentru noi, vrem ca vremea să fie după placul nostru, să se învârtă în jurul nostru. Vrem ca toată lumea să ne stea la picioare, să ne cânte în strune.

Însă Dumnezeu privește vast și abisal lucrurile, nu local ca noi și ipseist. El le vede pentru veșnicie și nu pentru câteva zile.

De aceea, când Dumnezeu ne pune în fața greutății, a bolii, a neputinței, a sărăciei, când lasă patimile să ne subjuge, când le îngăduie demonilor să ne înnebunească mințile cu vreo patimă, pentru ceva timp, o face pentru ca noi să fim realiști. Să nu ne lăsăm purtați de miraje.

Pentru că sfințenia înseamnă, deopotrivă, și să te curățești de patimi și să fii luminat de har. Sfințenia înseamnă și să lupți cu gurile de Iad din tine, cu patimile, și să vezi cum se coboară în tine slava lui Dumnezeu și te ridică de zeci de ori din Iad într-o zi.

De aceea, dacă am fi oameni ascetici și mistici în același timp, am fi foarte realiști, cu capul pe umeri, pentru că am ști și ce e durerea și ce e ispita și ce e căderea și ce e înșelarea dar și ce e minunea, ce e bucuria, cum e pacea lui Dumnezeu, cum e vederea Lui, cum e Împărăția Lui.

Pentru că am plânge cu cei ce plâng și ne-am bucura nespus cu cei ce se bucură întru Domnul. Cu cei ce se bucură de minunile Lui în viața lor. Dacă am fi ascetico-mistici, adică niște ortodocși trezvitori, cu plan liturgic și teologic riguros de viață, care ne-am ruga, am citi și am făptui continuu cele bune, atunci acest lucru s-ar vedea, pentru că roadele ar fi multiple și, mai ales, frumos de multiple.

Căci atunci am cunoaște de ce plânsul nu mai e decât o stare de bucurie, de împlinire în viața ortodoxului, pentru că plânsul nostru ar fi plin de har.

Căci Nu plânge! înseamnă: Bucură-te!

Bucură-te în Dumnezeu!

Bucură-te, împreună cu Sfinții Lui, de slava lui Dumnezeu, de viața Lui veșnic îndumnezeitoare pentru noi!

Și cum să nu ne bucurăm, când, pe fiecare zi, Domnul ne spune și nouă: „Tinere, ție îți zic, ridică-te [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lc. 7, 14, BYZ]?

Nu ne spune Domnul niciunuia dintre noi: Mori!, ci: Ridică-te!

Ridică-te din păcat, oricare ar fi el! Ridică-te din moarte, din moartea sufletească! Ridică-te din părerea de sine! Ridică-te din fariseism! Ridică-te din curvie! Ridică-te din idolatrie! Ridică-te din închinarea la tine însuți! Așa ne spune Domnul, pe fiecare zi, pe fiecare clipă: Ridică-te!…

Banii se duc, frumusețea tinereții piere, averea ta o împart alții după moartea ta, zilele ți se scurg ca un fulger și tu vei rămâne…cu cine ești. Cine ești tu în tine însuți, ce ai în sufletul tău, cum va fi sufletul tău atunci, la moartea ta, acela ești tu și așa vei merge la Dreptul Judecător, la Domnul milostivirii.

Și dacă nu suntem morți ci vii duhovnicește, atunci trupul nostru va rămâne pe pământ, dar sufletul nostru va merge în Împărăția Lui. Însă nici trupul nostru nu va rămâne, pentru totdeauna, în ruină, în descompunere, ci va fi adunat, refăcut duhovnicește, prin slava atotputernică a lui Dumnezeu, a Dreptului Judecător, pentru ca să stăm la Judecata Lui ca oameni transfigurați și nu doar ca suflete.

Căci Raiul sau Iadul, după Judecata de obște, fiecare după viața noastră, le vom trăi ca oameni transfigurați. Tocmai de aceea vom putea să experimentăm ori bucuria și cunoașterea veșnică a lui Dumnezeu, ori tristețea și chinul veșnic, ca unii care vom recepta slava lui Dumnezeu, datorită ticăloșiei noastre, ca un chin neîncetat.

De aceea, iubiții mei, ziua de azi e neprețuită pentru că de ea depinde veșnicia noastră! Fiecare zi a vieții noastre e un mare dar de la Dumnezeu, pentru că în fiecare dintre zilele vieții noastre noi putem să ne schimbăm continuu în bine.

Să ne schimbăm cu schimbare duhovnicească tot timpul, adică să fim vii duhovnicește tot timpul! Și astfel să Îl slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Dumnezeul milostivirii și al iertării, Cel care îndreptează zilnic viața noastră spre bucuria veșnică a Împărăției Sale. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 16 octombrie 2015, zi înnorată și cu vânt. Ziua în care mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena a ajuns la București.

Did you like this? Share it: