Mai dăunăzi, Părintele Dorin a scris despre faptul că, în Vechiul Testament, avem o mărturie importantă despre sfințenia Sfintelor Moaște, în felul în care Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Eliseos au înviat pe cel mort și îngropat alături de el.

Unii s-ar putea întreba de ce nu avem mai multe mărturii în acest sens. Însă, în Vechiul Testament nu avem nici măcar o descoperire deplină a Dumnezeului treimic (sau cel puțin nu deplin inteligibilă pentru toată lumea), din cauza poporului care era tentat spre politeism și spre a împrumuta tot felul de obiceiuri păgâne de la popoarele din jur.

Așa, cunoaștem că, după adormirea Sfântului Moisis, poporul a vrut să îi ia trupul și să i se închine ca unui zeu, încât a trebuit ca Sfântul Arhanghel Mihail să îi ia trupul și să îl ascundă.

Tot la fel, cineva ar putea observa că în exemplul Sfântului Eliseos este vorba de „oasele lui Eliseos (τῶν ὀστέων Ελισαιε)”. Însă cred că acesta este numai un fel de a vorbi scriptural, care s-a păstrat până târziu, și că el nu desemnează, la propriu, numai oasele.

Spun aceasta pentru că avem exemple chiar în cronicile noastre (care de multe ori conservă expresii biblice), în care prin oase, de fapt, se înțelege trupul întreg.

De pildă, Miron Costin relatează uciderea domnitorului Miron Barnovschi la Constantinopol, prin tăierea capului. Iar

„Trupul după perire au stătutŭ înaintea cuții împărătești pănă îndesară. Apoi, au învățat vezirul să sloboadză un boierin, care […] au mărsŭ și au luat oasele dinaintea curții și le-au pus la Patrierșie [Patriarhie] și acolea pre scurtŭ [în grabă], pre cât au lăsat vremea de atuncea, l-au astrucat [înmormântat] în Patrierșie, în [a]ceiași noapte[1].

Este evident faptul că, într-un caz ca acesta, „oasele” denumesc întregul trup al omului. Și nu era un mod peiorativ de a se exprima, dimpotrivă, Miron Costin îl considera Sfânt pe Barnovschi:

„Nu putem să trecem cu pomenirea niște tâmplări ce s-au prilejitŭ în Țarigrad, după perirea cestui domnŭ, care, nu numai în țară aicea, ce plin este Țarigradul până astădzi. De un cal a lui Barnovschii-vodă, ducându-l la grajdiuri împărătești, după perirea lui, în ceieș dzi s-au trântitŭ calul gios și au muritŭ în locŭ [pe loc]. Și a doa dzi noaptea au arsŭ și Țarigradul pănă <câteva> mii de case.

Acestea că s-au tâmplatŭ, ori că s-au tâmplatŭ atuncea ce se poate prileji și altă dată, ori s-au mai prilejit, ori că au arătat Dumnedzău singe nevinovat, că era Barnovschii om dumnădzăiescŭ și mare rugătoriŭ spre Dumnădzău. De care mărturisiia Toma vornicul, fiindŭ postelnic al doilea la dânsul, că în multe nopți l-au zăritŭ pe la miiadzănoapte îngenunchiatŭ înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdiie. […]

Mănăstiri și Beserici, câte au făcut, așea în scurtă vreme nice unŭ domnŭ n-au făcutŭ. Făcut-au alți domni și mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de a[n]i unii, alții în 20 de ani, iară elŭ în trei ani”[2].

Scriptura vorbește uneori despre oase referindu-se, de fapt, la tot trupul.

Alteori, oasele indică tocmai pe omul cel mai dinăuntru:

„φρίκη δέ μοι συνήντησεν καὶ τρόμος καὶ μεγάλως μου τὰ ὀστᾶ συνέσεισεν/ însă frică s-a întâmplat mie și tremurare și s-au scuturat foarte mult oasele mele” (Iov 4, 14, LXX).

Sau:

„ἴασαί με κύριε ὅτι ἐταράχθη τὰ ὀστᾶ μου/ vindecă-mă, Doamne, fiindcă s-au tulburat oasele mele” (Ps. 6, 3, LXX);

„πάντα τὰ ὀστᾶ μου ἐροῦσιν κύριε τίς ὅμοιός σοι/ toate oasele mele vor zice: Doamne, cine [este] asemenea Ție?” (Ps. 34, 10, LXX);

„οὐκ ἐκρύβη τὸ ὀστοῦν μου ἀπὸ σοῦ ὃ ἐποίησας ἐν κρυφῇ καὶ ἡ ὑπόστασίς μου ἐν τοῖς κατωτάτοις τῆς γῆς/ Nu sunt ascunse oasele mele de la Tine, Care [le-]ai făcut în ascuns, și persoana mea în cele mai adânci ale pământului” (Ps. 138, 15, LXX). Etc.

În ultimul exemplu, Sfântul Profet David se referă chiar la trupul înmormântat ca la πστασς μου/ persoana mea, pentru că trupul rămas în urmă, după adormirea omului, nu reprezintă rămășițe fără valoare, ci este parte integrantă din persoana omului, așteptând învierea cea de obște.

De altfel, Sfinte Moaște nu sunt numai acelea în care avem trupul rămas neputrezit (parțial sau total) al Sfântului, ci și oasele care ne-au rămas de la o persoană sfântă și care, de asemenea, poartă diferite semne ale sfințeniei.


[1] Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 79.

[2] Idem, p. 78-79.

Did you like this? Share it: