Diaconul Coresi

Carte cu învățătură
(1581)

Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.

*

Evanghelie de la Matei

(Matei 6, 14) Zise Domnul: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru din cer greșelile voastre. (15) Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru din cer nu va ierta greșelile voastre. (16) Și când postiți, nu fiți ca cei ce-și acoperă fața[1], care se întristează: [căci ei] își schimbă fața lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă că și-au luat plata lor.

(17) Tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, care e în taină, și Tatăl tău [care] va vedea în ascuns, îți va da ție întru arătare[2].

(19) Nu vă ascundeți comoara în pământ, unde viermii o răzbesc și putrezește și unde furii o sapă și o fură. (20) Ascundeți-vă comoara în cer, unde viermii nu o răzbesc, nici nu putrezește, unde nici furii nu o sapă, nici nu o fură. (21) Și unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”.

Învățătură din această Sfântă Evanghelie

Cuvântul 4

Iată, acum, se deschide nouă, fraților, privire spre Postul cel de 40 de zile! Iată, acum, am ajuns la ușa Postului și nevoința duhovnicească ne stă înainte! Acum se apropie mântuirea noastră, nu ca atunci când ne săturam și ne îndulceam și mâncam mult. Iar dacă se apropie lumina mântuirii noastre, atunci noi cu bucurie și cu inimă bună și veselie să intrăm întru întâia deschidere a ținerii [Postului]. Căci iată că scăpăm de viforul[1] rău și iute și de certuri și am ajuns la acea adăpostire bună și fără vorbă [multă], la adăpost și la liniște[2] și [la] izbăvirea de sârbă, și cu adevărat la mântuire. Și scăpăm de norul nesațului și de vifor[ul patimii] și de scufundarea fără măsură.

Scăpăm de tulburarea lumii și de valurile cele silnice și de vântul cel neoprit și greu și ne dezlegăm de dulceața trupului și de grija pământului și de vorbărie[3] și de întunericul neștiinței ne izbăvim și la limpezimea/ seninătatea[4] care e de folos sufletului, [care este] postirea, am ajuns.

De aceea, această înfrumusețată și luminată zi, cu dragoste și cu veselie să o primim, și să lepădăm pâcla și întunericul vătămător sufletelor noastre, [adică] lucrul păcatelor. Care sunt deci acele lucruri? Curvia, necurăția, chinul/ frământarea râvnirii celei rele și asuprirea, camăta și altele. Și să ne îmbrăcăm [sufletele] întru armura[5] cea luminată.

Că de vom dori noi, avem putere a lepăda și a dezbrăca lucrul cel întunecat și păcatele, ca pe o cămașă, și a ne îmbrăca întru veșmântul cel luminat al curăției și al sfințeniei, care sunt [curăția și sfințenia] armele sufletului. Și ca în ziua aceea cinstită să umblăm. Căci păcatul este o vină fără de cinste și a rușinii, iar cinstea și omenia o câștigă lucrarea cea bună.

Să nu ne bucurăm de mâncarea multă și de beție, să nu lucrăm așternuturilor și spurcăciunilor, să nu ne topim în clevetire și urâciune. Că din ocărâre și din cântecele beției, dintr-acelea întru toate necurățiile cădem. Ci să ne îmbrăcăm în Domnul Iisus Hristos, că cine se îmbracă în Hristos, toate bunătățile are, pentru că arătarea/ vederea lui Hristos este [un lucru] curățitor al tuturor sufletelor și trupurilor și nevoitor spre lucrul duhovnicesc.

Și plăcere trupului să nu le facem, din râvnire și din pofte care nu se cuvin. Iar a îngriji de a trupului nevoie, [lucru] neoprit este și fără păcat. Dar [cele] ce sunt spre râvniri spurcate și necuvioase, [pentru] a place trupului, nu se cade [a le face] și e păcat.

Pentru aceea, mă rog vouă, [ca] trupul numai pentru sănătate să-l îngrijim, nu pentru spurcăciuni și pentru poftele trupești să îngrijim trupul. Și pe cel care este neputincios duhovnicește, cu credință a-l primim.

Și pentru cele cu care ne greșesc nouă frații, să le iertăm toate greșelile și datoriile. Căci de vom ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și Părintele nostru din ceruri greșelile noastre, fiindcă iertarea greșelilor noastre o vom afla din iertarea cu care iertăm și noi fraților noștri. Că mila Domnului este întru cei ce miluiesc și milostenia care este către aproapele, acoperită este [de harul lui Dumnezeu]. Căci de nu vom ierta, nu vom primi iertare, deoarece, cu ce măsură vom măsura, [cu aceea] ni se va măsura nouă. Aceasta de Dumnezeu grăitorul Evanghelist Matei ne spune nouă astăzi.

[Evanghelie:] „Zise Domnul: «Dacă veți lăsa oamenilor greșelile lor, va lăsa și vouă Tatăl vostru din cer greșelile voastre. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Părintele din cer nu va ierta greșelile voastre»”.

[Tâlcul:] Iubitorul de oameni Dumnezeu pururea jinduiește spre mântuirea tuturor oamenilor și niciodată nu vrea moartea păcătoșilor, ci în toate zilele așteaptă ca toți să se întoarcă spre pocăință. Și, în multe chipuri, arată nouă felurite căi de pocăință și de mântuire și ne-a dat nouă ca mai ușor a umbla după acestea. Oare grea ne este nouă înțelepciunea smerită? Sau ce vătămare este când ne înfrângem inima și ne împăcăm sufletul? Sau a ne ocărî pe noi înșine și a ne îndrepta spre blândețe și a strânge răbdare, a lucra duhovnicește și a nu osândi pe nimeni sau cu cuvântul a întreba și a milui [fiecare] pe fratele său după putere?

Numai vom vrea noi, multe căi avem care duc la mântuire! Iar o cale din cele ce ne duc pe noi la mântuire este să nu ne aducem minte de greșeli[le fraților noștri făcute împotriva noastră], oricât de mult vor fi greșit nouă frații noștri sau aproapele nostru. Pentru aceasta Însuși dulcele și nerăul Dumnezeu lege au pus nouă și ne-au învățat pe noi cum să lăsăm noi greșelile fraților noștri, cu care ne greșesc nouă, pentru ca și nouă să ne ierte Dumnezeu greșelile cu care greșim noi în toate zilele și în toate ceasurile.

În toată Scriptura, Dumnezeu ne învață mai vârtos pe noi despre dragostea frățietății și despre iubirea aceea curată și râvnirea acestei iubiri vrea Domnul să o facă să intre întru inimile noastre. Fiindcă și aici ne roagă și ne învață pe noi, în toate obiceiurile, să nu ne aducem aminte de rău, nici să nu mâhnim sau să ne certăm, căci rădăcina tuturor virtuților este dragostea și toate vrăjmășiile și pierzările [aproapelui] dragostea le biruiește și le gonește Dumnezeu.

Adevărat este că dragostea se împotrivește mâniei celei rele. Și aceasta ne învață pe noi Dumnezeu, să nu ținem pizmă, ci a dat nouă învățătură ca noi să iertăm fraților noștri și aproapelui greșelile, căci se făgăduiește că va ierta [și El] păcatele noastre.

Nimic altceva nu Îi este mai urât lui Dumnezeu decât urâciunile [păcatelor grele] și [atunci] când e omul către aproapele său fără milă și fără de rușine. De aceea, cum vom face noi fraților noștri și aproapelui, așa va face și nouă Dumnezeu. Iar de vom lăsa noi fraților noștri și aproapelui greșelile cu care greșesc ei nouă, vom primi de la Dumnezeu și darul iertării greșelilor.

Și noi înșine trebuie așa să lăsăm și să facem și să iertăm. Căci lui Dumnezeu nu-I trebuie iertare, ci noi să iertăm fraților și tovarășilor [noștri], fiindcă Dumnezeu tuturor iartă. Dar noi suntem vinovați lui Dumnezeu cu mii și zeci de mii de păcate, iar Dumnezeu este fără de păcate. De aceea noi trebuie să iertăm greșelile fraților noștri și să lepădăm tot răul și viclenia de la inima noastră și să umblă [după] cum se cade creștinilor, [noi, cei] care ne chemăm cu numele lui Hristos.

Să nu zicem că mult am iertat fraților, iar ei au greșit nouă, fiindcă [atunci] și noi vom auzi de la Dumnezeu [același răspuns], fiindcă și noi mult greșim lui Dumnezeu. De aceea să nu zicem noi că mare greșeală a greșit nou aproapele sau că mult rău ne-au făcut frații noștri și că ne-au asuprit pe noi și ne-au obidit pe noi, și deci nu putem să îi iertăm pe ei. Căci cât vom ierta fraților noștri, atât de mult va ierta nouă nerăul Dumnezeu, pentru că mai multe și mai grele sunt păcatele noastre. Iar de vom ierta, El va ierta și nouă, și de vom păstra ranchiună[6] spre frații noștri, va ține și Dumnezeu spre noi. Iar de ne vom mânia pe ei, se va mânia și Dumnezeu spre noi. Și cum vom măsura, așa se va măsura și nouă.

Auziți și pe Prorocul Zaharia, care grăiește: „Răul pe care l-a făcut fratele tău și ți-a greșit, să nu-l pomenești întru inima ta!” (Zah. 7, 10). Și nimeni să nu aibă cuget rău spre aproapele său întru inima sa, căci tot pomenitorul de rău este fără lege. Și cine strânge vrajbă, strânge vicleșug.

În toată nedreptatea [care ți se face], nu pomeni de rău pe aproapele tău [care îți face aceasta], ci, de va fi vrăjmașul tău flămând, satură-l pe el, și dacă e însetat, dă-i să bea, și lasă toată greșeala aproapelui tău și atunci, de te vei ruga, păcatele tale ierta-ți-se-vor.

Și iară grăiește: „Omul omului ține mânie și de la Dumnezeu caută vindecare?” (Înț. lui Iis. Sir. 28, 3). Fiind el însuși trup, păstrează vrajba. Dar cine va curăța păcatele lui? Adu-ți aminte, o, omule, de moartea ta, și oprește-te de la vrajbă și lasă-te de ceartă. Atunci vei împuțina păcatele tale.

Cui i-e frică de Dumnezeu, acela urăște relele și cearta și trufia și căile cele viclene. Nu zice tu că: În ce fel a fost el cu mine, așa voi fi și eu cu el; ci tu, omule, rabdă în Domnul, ca [El] să-ți ajute. Că de vei umbla în calea dreptății, viață vei avea, iar calea celor ce cugetă rău spre moarte te va duce.

Că și Dumnezeiescul Apostol Pavel [Iacov] zice: „Părăsiți toată spurcăciunea și tot răul și luați blândețile și ascultați cuvintele mele și veți putea mântui sufletele voastre” (Iac. 1, 21). „Nu fiți în minte de copil, ci în rău să fiți copii” (I Cor. 14, 20).

Să fugim, fraților, de păcatele cele rele și de cugetele rele, ca să nu ne îndepărteze pe noi de la îndrăznirea către Dumnezeu. Fiindcă nimeni nu poate să aibă îndrăzneală către Dumnezeu, care are această neputință, care se numește cugetarea de rău. Ci să stai înaintea lui Dumnezeu cu inima curată și cu rugăciune bună, căci [El] ne apără și ne învață grăind: „Când vei aduce darul tău la Biserică și acolo de-ți vei aduce aminte că are ceva pizmă fratele tău spre tine, lasă tu acolo darul tău înaintea Bisericii și du-te mai înainte de te împacă cu fratele tău, și atunci vino de adu darul tău în Biserică” (Mt. 5, 23-24).

[Evanghelie:] „Ci când postiți, oamenilor[7], nu fiți ca fățarnicii mâhniți ce-și schimbă fața lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă că-și vor pierde aceia plata lor!”.

[Tâlcul:] Dumnezeu ne învață pe noi aici să iertăm noi greșelile celor care ne greșesc și păcatele și slava cea deșartă, ca spurcăciunea sufletului să o spălăm. Așa ne zice și ne învață, ca nu doar să ne arătăm și să ne semețim, când postim noi, ci mai degrabă să ne nevoim noi într-ascuns să postim, fără fățărie.

Că mulți oameni au făcut virtuți și n-au avut din ele niciun folos, pentru că le-au făcut spre laudă și în trufie. Să nu vă pară vouă, fraților, că nu le-au folosit lor virtuțile, ci pentru aceea, că nu le-au făcut cum se cade. Că nu poți zice că e bun ceea ce nu e bun. Și iarăși, pentru aceasta [slava deșartă] alungă dreptatea (ceea ce se numește milostenia cea bună), iar celui ce face milostenie și strigă și arată oamenilor că face, nu-i este cu nimic de folos milostenia lui.

Și armă este rugăciunea mare pentru cel care o ține, dar din nou, când se preamărește, acela se aseamănă fariseului și își pierde rugăciunea lui. Așa este și lucrul postului, că cel care va ține postul așa cum se cuvine și fără fățărnicie, acela va avea mare folos de la Dumnezeu. Iar cel ce va posti întru fățărie, niciun folos nu îi este lui.

[Evanghelie:] „Postind, nu fiți ca cei fățarnici, care se întristează și își schimbă fața lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă că își vor pierde plata lor”.

[Tâlcul:] Fiindcă erau între iudei unii astfel, [care] erau îngăduitori oamenilor, ci numai pentru lauda oamenilor posteau. Cu minciuni și cu bârfe ei se arătau oamenilor și fața lor își schimbau și se întristau și umblau mâhniți, ca să-i vadă alții că postesc.

Fățarnic este cel ce își schimbă într-alt chip fața lui (cum se zice că este oarecare sărac, care are față frumoasă, iară el își schimbă fața, ca să-l miluiască[8]).

Așa făceau și ei: când posteau, își schimbau fața, pentru ca să-i laude oamenii, și se arătau postitori. Dar noi să nu facem ca ei Căci iată că zice Dumnezeu să nu postim noi pentru ca să ne laude oamenii, ci pentru folosul cel pe care îl vom avea de la Dumnezeu.

Postul înseamnă nu numai carne a nu mânca, ci și de rele a te lăsa, [dar] și câte puțin a mânca, nu [să ajunăm o zi și abia] a doua zi să mâncăm, ci să nu mâncăm tot felul de bucate.

Postul este să nu spui nimănui să aștepte, [atunci] când e vremea [să ajuți pe cineva]. Postul adevărat este nu numai să topim trupul, ci din ce mâncăm noi să împărțim și altora să mănânce, să dăm sărmanilor, ca să primească hrană de la noi, să se sature. Și se vor ruga pentru noi și primit va fi de către Dumnezeu postul nostru. Că zice: Când postești, frânge pâinea ta flămânzilor (cf. Is. 58, 6-7).

Prorocul Ioil grăiește: Sfințiți postul, propovăduiți cu înțelegere și strigați: vai de noi, vai, că aproape e ziua Domnului (cf. 1, 14-15). Și iar: „Întoarceți-vă către Mine, cu toată inima voastră, cu post și cu plângere și cu suspine. Și rupeți inima voastră, nu veșmintele voastre, și vă întoarceți către Domnul nostru, că milostiv și iertător este și îndelung-răbdător și mult milostiv și Îi pare rău de relele noastre” (2, 12-13).

Și Sfântul David grăiește: Eu, când aceia mă necăjeau, m-am îmbrăcat cu saci și se smerea cu postul sufletul meu. Genunchii mei au slăbit de post și trupul meu s-a schimbat ca uleiul (cf. Ps. 68, 11-12; 108, 24).

Și dulcele nostru Dumnezeu vrea să ne învețe pe noi prin lucrare, pentru că El Însuși a postit, mai înainte. Și despre acel om care era îndrăcit, a grăit Hristos: „Acest neam cu nimic nu poate ieși, fără numai cu rugăciune și cu post” (Mt. 17, 21).

Și Sfinții Lui Ucenici și Apostoli cu trudă și cu post și cu rugăciune trupurile lor învățară și semne mari și minuni făcură. Pentru aceasta și de Dumnezeu văzătorul Moisis a postit 40 de zile și a încuiat cerul. Cei trei tineri cu postul au stins cuptorul de foc și l-au biruit pe muncitorul cel fără de lege. Și Prorocița Anna a rămas grea cu Samuil prin post și prin rugăciune și a alungat [de la ea] acuza [de a fi] fără de prunci.

Postul, de la început, în Rai a fost dat. Întâi poruncă [de a posti] Adam a luat, [ca] din pomul ce știe binele și răul să nu mănânce. Iată că a zis Dumnezeu lui Adam și Evei să nu mănânce din acel pom. Și așa orândui și-i învăță să postească, [spunându-le] din acel pom să nu mănânce.

Și dacă ar fi postit ei și dacă ar fi ținut să nu mănânce, acum nu ne-ar trebui nouă a posti. Ci pentru că ei nu au postit atunci, noi toți am căzut din dulceața Raiului. Dar noi să postim, fraților, ca iarăși în Rai să ne întoarcem.

Începutul vieții Raiului postul este. Căci nu era în Rai vin, nici junghiere de dobitoc, nici mâncare de carne, ci după potop a fost vinul și [tot] după potop au fost toate bucatele. Fiindcă ni s-a spus nouă [odinioară] ca din toate legumele să mâncăm, iar când s-a cunoscut sfârșitul [potopului], atunci s-a îngăduit să mâncăm din toată dulceața [cărnii].

[Evanghelie:] „Și tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău în ascuns/ în taină. Și Tatăl [tău] îți va vedea ascunsul/ taina și îți va da ție aievea/ întru arătare”.

[Tâlcul:] Fiindcă oamenii, mai înainte, semn de bucurie avea că se ungeau cu ulei după ce se îmbăiau. Și noi acum așa să ne arătăm, bucurându-ne, să ne spălăm toți și să ne curățim cu numele Domnului nostru, al lui Iisus Hristos, și cu Duhul Dumnezeului nostru.

Din moștenirea păcatelor cu Sfântul Botez ne-am eliberat, [iar] din păcatele ce-au fost după aceea, ne-am eliberat cu pocăința. Dar uleiul să înțelegeți că e milostenia, iar capul nostru este Hristos, care se cade să fie uns cu milostenia, și fețele noastre, care sunt firea, să le spălăm cu lacrimi.

Postul înseamnă nu numai să ne abținem de la bucate, ci de toate păcatele să ne ferim. Căci grăiește Dumnezeu către Isaia Profetul: „N-am ales Eu acest post așa?”. Ci iată cum este postul: „Să rupi legătura fărădelegii, dezlegarea, călcarea [poruncilor]. Eliberează-i pe care suferă năpaste și tot tarul[9] [toată sarcina] dezleagă-l. Flămândului frânge-i pâinea ta, pe sărmani și pe străini ia-i în casa ta, când vei vedea pe cel gol sau dezbrăcat, îmbracă-l și acoperă-l pe el și pe cel din neamul tău să nu-l urăști” (58, 6-7), a zis Domnul, că „atunci lumina ta de dimineață va lumina și rănile tale curând se vor vindeca (ceea ce înseamnă: ți se vor ierta păcatele) și va merge dreptatea ta înaintea ta și slava lui Dumnezeu acoperi-te-va” (58, 8).

Dacă vei vărsa lacrimi pe fața ta, sufletul tău îl vei curăța de păcate. Și cu milostenie de îi vei mângâia pe săraci, aceasta este ungerea capului tău (care este Hristos). Atunci veni-va, ca lumina, dreptatea ta, și puterea lui Dumnezeu păzi-te-va.

Trei puteri are sufletul: una urgia/ mânia, alta este pofta, alta este cuvântul/ rațiunea. Împotriva acestor trei tării ale sufletului [atunci când sunt întrebuințate păcătos], și învățătură ne-a dat nouă Dumnezeu: milostenia și postul și cuvântul de rugăciune. Căci cu milostenia, întâi, mânia sufletului o vei domoli. Iar cu postul pofta trupului o vei slăbi. Iar cu cuvântul rugăciunii firea îți vei curăța și mintea îți vei lumina și spre căutarea aceea adevărată orândui-te-va a căuta. După aceea, iarăși zice Hristos:

[Evanghelie:] „Nu vă strângeți vouă comoară în pământ, unde viermii o răzbesc și putrezește, și unde furii o sapă și o fură, ci strângeți-vă comoară în cer, unde viermii nu o răzbesc, nici nu putrezește, și unde furii nu o sapă, nici nu o fură”.

[Tâlcul:] Aici ne învață Domnul Dumnezeu pe noi să nu ne mărim în deșert cu strânsura de avuție, ci în cer să trimitem avuția noastră (adică: să o împărțim săracilor). Pentru că oamenii, pentru slava deșartă se nevoiesc în tot chipul și se muncesc ca să strângă avuție multă și argint. Iar iubirea de argint este mare neputință și pagubă sufletului, fiindcă nu se poate apropia de Dumnezeu cel ce se lăcomește spre avuție. Căci precum nu se poate sătura marea, în care curg toate râurile, așa și cel lacom și iubitor de argint nu se poate sătura de avuție.

Că lacomii și iubitorii de argint se nevoiesc [gândindu-se] cum vor strânge comoară pe pământ, iar oamenii cei buni nu se lăcomesc cu strânsura avuției de pe pământ, nici nu nădăjduiesc în ea, ci împart celor sărmani și-și pregătesc comoară în cer, [care este] viața vecilor cea nesfârșită ce va să fie în vecie.

Scris este că lacomii și iubitorii de avuție nu se pot îndrepta, că nu există altceva mai fărădelege decât iubitorii de avuție. Pentru aceasta fericit este omul cel ce se află nevinovat și nu umblă după pofta avuției. Fiindcă zice și Apostolul lui Dumnezeu, Sfântul Iacov: „Aurul vostru și argintul va rugini și rugina lui va fi pâră sufletelor voastre și va mânca trupurile voastre ca focul” (5, 3).

Și iarăși: „Acum, bogaților, plângeți-vă și rugați-vă de chinurile voastre ce vin spre voi” (5, 1). Și Prorocul Amvacum încă grăiește: Amar celui ce-și înmulțește avuția cu nedreptate! (cf. 2, 12).

Și David Prorocul încă grăiește: „Mai bine este Dreptului cu puțin decât păcătosului cu avuție multă”. Mărturisește și Dumnezeiescul Apostol Pavel că rădăcina tuturor relelor este cel ce iubește avuția.

Și sunt [din] aceia, cărora nu le e milă, și [sunt] fără de milostivire.

„Nu vă adunați vouă comoară în pământ, unde-s viermi și putrezește, de piere, și unde furii o sapă și o fură”.

Aici arată Dumnezeu și spune că nu este niciun folos din avuția acestui pământ, că viermii și putreziciunea pierd și bucatele și veșmintele, [aici, unde] sunt furii și rugina aurului și argintului. De aceea, să nu zică cineva că are folos din avuție, nici să se laude cu ea.

Alegând, folos va avea cel ce-și va da avuția în mâna săracilor. Că omul, când se îngrijește de avuție și de grija acestei lumi, atunci Îl uită pe Dumnezeu. Deci aceluia cum îi poate fi de folos avuția? Că atunci este acela vinovat muncii de veci.

De aceea să înțelegem toți, frați dragi, că în deșert pentru cinste ne nevoim toți oamenii. Chiar dacă ne vom osteni pentru dulceața acestei vieți trecătoare, tot în zadar ne este.

Să înțelegem cu firea vremurilor trece frunza și florile? Întâi se arată frumoase, iar apoi pier. Așa și noi, cu grija acestei lumi, într-un ceas trecem și ni se umplu zilele și sfârșitul ne este moartea. Pentru aceasta zice Hristos în această Evanghelie că:

„Unde sunt comorile voastre, acolo sunt și inimile voastre”.

Aici ne învață pe noi Hristos că nu numai spre dare și spre pace și spre dragoste ne îndeamnă pe noi Dumnezeu, ci încă și această lume, cu dulceața ei, zice, să o urâm și dulceața Împărăției Cerului să o iubim.

Cine seamănă trupește, adună pe pământ. De aceea și piere. Iar cine seamănă pe Duhul și poartă chipul Cerului, [acela] și viață are acolo, fiindcă în cer a adunat comoara [sa] și în veșnicie se va veseli.

De aceea am fost învățați, fraților, de către Domnul nostru Iisus Hristos, ca să lăsăm păcatele fraților noștri și postul să nu-l facem pentru a ne arăta oamenilor. Ci spre lucrul lui Dumnezeu toate să le facem și să nu ne strângem [avuție] pe pământ, ci în cer. De aceea să ne nevoim, să nu auzim numai cu urechile învățăturile lui Dumnezeu, ci și în inimile noastre să le scriem și spre lucrul Lui să le scoatem, iar pizma și vrajba cea rea către frați să o spargem. Și pe toți câți ne-au supărat pe noi să-i iertăm și să ne aducem aminte și de păcatele noastre. Și nu spre lauda omenească să postim, ci să lucrăm lui Dumnezeu. Nici pe pământ comoară să nu ne adunăm, ci în cer, pentru ca să dobândim virtutea cea neputrezitoare, în Hristos Iisus, Domnul nostru, că a lui este slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Idem: bură.

[2] Idem: la linŭ.

[3] Idem: de voroave.

[4] Idem: limpeziia.

[5] Idem: arma.

[6] Idem: să vămŭ ținea pizmă.

[7] Idem: Ce cândŭ te postești, ome.

[8] Pare că predica aceasta are o anumită amprentă temporală, făcând aluzie mai mult la săraci, ca ei să accepte și să suporte dosădirile/ obidirile cele multe și repetate și să nu se prefacă pentru a fi miluiți. Însă pentru dosăditori și pentru răsplata care îi așteaptă pe aceia nu are prea multe cuvinte. Cel puțin nu în această predică.

În afară de acest aspect, se observă repetiții cam dese… și mie mi se pare că, într-un text care nu are prea multă personalitate teologică și duhovnicească au fost inserate cugetări patristice abisale sau fragmente din omilii patristice. De aici: inegalitatea între diverse pasaje ale cazaniilor.

De aceea, au avut dreptate cei care au observat saltul făcut ulterior, în predică, de Sfinții Varlaam și (mai ales) Antim Ivireanul. Încât e aproape de prisos să mai adaug că George Ivașcu a greșit fundamental atunci când a așezat omilia de tip antimian lângă cea coresiană.

[9] Tar = veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 de ocale.

Did you like this? Share it: