Iubiții mei,

în lumea noastră postmodernă, care e o lume a experimentului fără finalitate, cea mai absentă existență este omul. Omul profund, omul serios, omul conștient de sine, omul care vrea să se educe și să se înduhovnicească e cea mai neimportantă realitate a lumii de azi. Tocmai de aceea este și marginalizată.

Pentru că, din perspectiva experimentaliștilor prezentului, a oamenilor „practici” ai lumii noastre, Biserica, școala, biblioteca, muzeul sunt vestigii istorice, sunt semnele unui timp în care omul conta în sine, era o valoare în sine, pe când societatea de azi e una a bunurilor vandabile.

De aceea, nu omul e important în capitalism, ci profitul. Iar profitul, cel mai adesea, se face în detrimentul omului, în detrimentul mediului ambiant, în detrimentul viitorului. Profitul financiar e prezenteist, el gândește numai până în vârful nasului și nu-l interesează ce urmează după

Pentru că, de fapt, omul postmodern nu mai are un după și un viitor, el nu mai gândește eshatologic, ci catastrofic. Dacă moare, atunci e mort: nimeni nu se mai gândește la el, pentru că nu mai câștigăm bani de pe urma lui. Iar dacă trăiește, dacă tot trăiește…atunci viața este un dezmăț continuu, pentru că „avem o singură viață și trebuie să profităm de ea la maxim”.

Și din orgoliul de „a profita de viață” se nasc toate marile delapidări de fonduri, toate jafurile care îți aduc „statut social”, toate călătoriile excentrice, nopțile extenuante în cluburi, orgiile sexuale de după, drogurile trase pe nas sau injectate în trup, toată soioasa înfulecare a mâncării și nesfârșita destructurare a minții prin băutură în exces.

Pentru că doar clipa de acum „contează”, excentrica raportare la viață, care ne secătuiește de viață și nu…împlinirea noastră interioară.

Împlinirea interioară este „o realitate a trecutului” pentru mulți, pentru că ea ține de Școală și de Biserică, adică de instruire și de sfințirea personală. Tocmai de aceea, cei mai mulți, preferă „statutul social”, obținut oricum și păstrat prin orice mijloace, în detrimentul faptului că sufletul lor plânge în ei, că sunt triști și neîmpliniți, că sunt niște fotografii fără consistență.

Și asta pentru că au intrat într-o cursă…care nu le aparține. Au ales să trăiască un mod de-a fi pe care nu l-au judecat în mod critic ci au achiesat la el cu prea mult optimism.

De aceea, postmodernii fără conținut ai lumii noastre, cei care n-au citit două cărți în viața lor și nu dau doi bani pe mântuirea lor, aleargă precum un cocoș prostuț pe roata unei biciclete. Roata se învârte, se învârte, se învârte…pentru că cocoșul crede că dacă sporește viteza va putea să iasă din carusel. Dar sporind viteza de alergare, cocoșul nu face decât să se epuizeze continuu. Și un cocoș epuizat, îmbolnăvit, mort…e un deșeu pentru capitalism.

Și deșeul capitalist e aruncat ori în crematoriu, ars pe muzică la alegere…ori înmormântat religios, dacă, cineva din familie, mai are ceva din lumea veche, din lumea valorii.

Căci în lumea valorilor creștine, omul e important în sine, omul e valoarea supremă a lumii, pentru că un singur suflet e mai important decât întreaga lume [Mt. 16, 26].

De aceea, Biserica nu suportă reclamele dezumanizante, cele care îl subordonează pe om produselor comerciale. Pentru că Biserica lui Hristos nu suportă o concepție de viață și de muncă în care omul e net inferior banilor.

Pentru Biserică, banii sunt necesarul cotidian prin care oamenii trăiesc demn.

Demnitatea și sănătatea integrală a omului sunt cele care interesează Biserica și nu o productivitate a muncii care să îl sclavagizeze pe om. Munca trebuie să îl fortifice pe om și să îl facă demn, să îl împlinească și nu să-l însingureze și să îl îmbolnăvească.

Pentru că Biserica Treimii îl vede pe om ca pe lucrul mâinilor Sale, ca pe rodul iubirii Sale, iar omul se împlinește continuu prin muncă și educație, prin asceză și comuniune.

Căci omul nu este doar o unealtă de lucru la serviciu, după cum, atunci când scapă de la muncă, el nu este doar o libertate necugetată. Ci la locul de muncă și în timpul liber, creștinul ortodox este o conștiință vie, este un factor de coeziune, e un om de încredere, e un om de caracter.

Și dacă e un om cu conștiință, atunci el este un om care prețuiește oamenii, fiind un om printre oameni și în favoarea lor.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 16, 19-31], după cum știți, ne vorbește despre un om care se îngrijea numai de sine, care își făcea toate poftele, iar la antipodul vieții lui strălucite [Lc. 16, 19] sta Lazaros [Λάζαρος], săracul și bolnavul, pentru care aveau ochi doar câinii, care veneau și „îi lingeau rănile lui [ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ]” [Lc. 16, 21]. Adică Domnul ne vorbește despre segregarea socială a lumii, despre separarea nedreaptă a bogaților de săraci, despre indiferența demonică a bogaților față de cei săraci, care e constanta lumii noastre de mii de ani.

Și bogatul nemilostiv poate fi oricine dintre noi, pentru că, la fel, oricine dintre noi poate fi exclusul, paria societății, nebăgatul în seamă.

Însă Domnul, aici, în Evanghelia de azi, nu ne vorbește doar despre realismul dur al vieții noastre, ci și despre frumusețea împlinitoare a ascultării de Dumnezeu.

Viața e dură, e grea. A fost grea și în trecut, este și în prezent. Însă dincolo de greul vieții, de modul greu în care ne câștigăm existența, este și modul cum noi ne trăim viața.

Pentru că Sfântul Lazaros, săracul și bolnavul, a trăit în credință suferința lui, chiar dacă Domnul nu subliniază asta. Dar acest lucru se subînțelege din faptul că, după moarte, „a fost dus el, de către Îngeri, întru sânul lui Avraam [ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν ἀγγέλων εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]” [Lc. 16, 22].

Pentru că nu moștenesc săracii și bolnavii și exclușii sociali Împărăția lui Dumnezeu ci cei care, în ciuda acestor greutăți enorme, își trăiesc în credință viața și suferința lor, sfințindu-și astfel viața.

Dacă nu ar sta astfel lucrurile, atunci parazitismul social și vagabondajul ar fi „căi” de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Însă Lázaros, ajuns – nu știm din ce motive – un om decăzut social la poarta bogatului, nu era și un păcătos, nu era și un netrebnic, nu era și un huligan. Până și câinii simțeau că e un om bun, de aceea se apropiau de el și îi făceau bine și nu rău!

Însă alipirea de bani și de confortul pe care l-ai câștigat licit sau ilicit e cea care îl face pe om să pară domn dar să nu fie domn.

Căci ce înseamnă să fii domn? Înseamnă să fii stăpân peste sufletul și trupul tău. Înseamnă să nu te comporți discreționar, să nu te lași condus de patimi ci să gândești cu rațiune și cu dreptate lucrurile pe care le spui și le faci.

Iar oamenii te respectă ca domn, ca om elevat și omenos, când tu dovedești că îi înțelegi, îi apreciezi și îi cinstești pe oameni. Când ai relații principiale cu oamenii. Dar dacă vrei să fii cu tot dinadinsul „șef”, „dictator”, să te comporți ca un zănatic cu oamenii, pentru că sunt angajații tăi, pentru că sunt în subordinea ta, nu vei reuși niciodată să îi faci „să te aprecieze”, ci să te deteste din toată inima lor.

Așadar, iubiții mei, cine este omul? Cel care e dus de Îngeri în comuniune cu Sfinții. Cel care moștenește Împărăția lui Dumnezeu. Adică cel care a trăit cu conștiință eshatologică, convins fiind că sfârșitul vieții înseamnă pentru el începu tul vieții în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că neoamenii, oamenii desfigurați interior, au alt loc, pe veci, pe care Domnul îl numește Iad [Lc. 16, 23]. Însă Iadul despre care vorbește Domnul nu este o realitate goală, ci o realitate populată de ființe vii și conștiente. Pentru că bogatul, fiind „în Iad [ἐν τῷ ᾍδῃ], ridicându-și ochii lui [ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ], fiind [el] în chinuri [ὑπάρχων ἐν βασάνοις], îl vede pe Avraam de departe [ὁρᾷ τὸν Ἀβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν] și pe Lazaros în sânurile lui [καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτου]” [Lc. 16, 23, BYZ].

Pentru că Iadul nu e „ca p-aici” sau aici nu e „mai rău ca în Iad”, ci adevăratele chinuri, chinuri veșnice, încep în Iad. Durerile noastre de acum sunt o nimica toată față de chinurile înfricoșătoare și veșnice ale Iadului, după cum ideea noastră de bucurie și de împlinire și de cunoaștere e o nimica toată față de viața în Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că Sfântul Lazaros se bucură în sânurile lui Avraam, ale Sfântului Patriarh, ale Părintele nostru, adică în comuniunea cu el și cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, pe când bogatul fără nume, a cărui nemilostivire i-a șters numele, se chinuie veșnic în Iad, pentru că a ales necomuniunea. Iar Iadul e lipsa oricărei comuniuni cu cineva. Iadul e închiderea pentru totdeauna în tine însuți.

În Lc. 16, 23, pe care l-am citat și tradus deasupra, verbul a vedea [ὁρᾷ] e la indicativ prezent. Un indicativ prezent care exprimă veșnicia: adică prezentul continuu.

Eu văd, tu vezi, el vede

Pentru că în mod veșnic…bogatul îl vede pe Lazaros în sânurile lui Avraam. Și văzând veșnic ceea ce a pierdut din cauza nemilostivirii lui, bogatul se chinuie în flacăra [ἐν τῇ φλογὶ] Iadului [Lc. 16, 24].

În trecut, și până azi, mulți își închipuie flăcări materiale în Iad, care îi chinuie pe cei care, după învierea de obște, au ființe transfigurate de slava lui Dumnezeu.

Însă cum să ajungă materia brută din istorie în veșnicie? Cine poate să introducă flăcări materiale în veșnicie, care să îi chinuie pe cei din Iad, dacă Dumnezeu a zidit materia doar în timp?

În veșnicie nu ajunge decât materia transfigurată de către El. Iar chinurile suferite de cei din Iad sunt pricinuite de slava lui Dumnezeu cea necreată, pentru că aceea nu e dorită de către ei. Pe când slava lui Dumnezeu e lumina, cunoașterea, hrana, bucuria, desfătarea și viața Sfinților Lui.

În Lc. 16, 25, viața Sfinților este o viață de mângâiere. Verbul παρακαλέω folosit aici este constructul lingvistic care stă la baza numirii persoanei Sfântului Duh ca Παράκλητος [In. 15, 26, BYZ]/ Mângâietor. Pentru că Sfinții au parte de mângâieri duhovnicești în Împărăția lui Dumnezeu, de bucurii preasfinte și nu de lascivitate.

Plăceri păcătoase nu există nici în Rai și nici în Iad, ci în Rai există mângâieri duhovnicești veșnice, descoperiri și bucurii și înțelegeri veșnice, pe când în Iad este chin și suferință veșnică. Și prăpastie mare [χάσμα μέγα] există între Rai și Iad, astfel încât nimeni nu poate trece, cu de la sine putere, dintr-o parte în alta [Lc. 16, 26].

Care e soluția spusă de Domnul pentru oameni: ascultarea de Sfinții Bisericii Lui [Lc. 16, 29]. Dacă oamenii nu îi cred și nu îi ascultă pe Sfinții Lui, ei nu se pot mântui și merg în Iad. Iar când bogatul a crezut că a vedea o înviere din morți e un motiv determinant pentru pocăință [Lc. 16, 30], Sfântul Avraam i-a spus: „Dacă [oamenii] nu ascultă de Moseos și de Profeți [Εἰ Μωσέως καὶ τῶν προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν], nu se vor încredința [nici] dacă are să se ridice cineva din morți [οὐδέ, ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ, πεισθήσονται]” [Lc. 16, 31, BYZ].

Și prin această afirmație evanghelică a Domnului revin la tema predicii de ieri: trebuie să manifești un eroism special, grandios, bulversant pentru ca să te convertești la viața cu Dumnezeu. Iar acest eroism bulversant pentru ceilalți, în cazul bogatului nemilostiv, ar fi fost ca, într-o zi, el să se trezească de dimineață și să nu mai vrea să facă petreceri. Să accepte că e muritor, că a păcătuit destul și că viața lui trebuie să fie alta.

Așa cum regăsim acest eroism sfânt în Viețile multor Sfinți Părinți, care au decis, la un moment dat, că trebuie să fie alții.

O alegere care să ne schimbe viața! O alegere radicală

Radicalismul convertirii însă nu are nimic de-a face cu extremismul fanatismului religios, ci el e plin de mângâiere. Deodată, noi renunțăm la cine am fost…pentru a fi pașnici, blânzi, milostivi, iubitori, recunoscători, loiali.

Convertirea e plină de mângâiere duhovnicească, pentru că e regăsire de sine.

Iar adevăratul convertit, din secunda doi, nu se apucă de convertit oameni ci de curățirea de patimi și de învățarea voii lui Dumnezeu. Căci nu poți învăța pe alții ceea ce tu nu știi, și nici nu poți vorbi altora despre sfințenie, dacă tu nu ai gustat din ea nicidecum. Ci mai înainte de a fi chemat de Dumnezeu la lucrarea Lui învățătorească, trebuie să te faci un bun ucenic al Lui, un ascultător profund al voii Lui.

Căci cel care propovăduiește, trebuie să propovăduiască voia Lui și nu despre interese personale, nu despre afaceri, nu despre lucruri fanteziste.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem ca lumea să arate altfel, noi înșine trebuie să fim alții! Și putem, cu harul Lui, să fim mereu alții pe fiecare zi. Putem să ne înfrumusețăm zilnic cu slava Lui și să ne umplem de ascultarea poruncilor Lui și să ne găsim mângâierea și pacea noastră în cuvintele Lui.

Pe fiecare zi va fi mai bine! Pe fiecare zi Îl vom simți pe Dumnezeu și mai profund în noi, prin slava Lui! Îl vom simți în adâncul nostru, cu noi mereu, fiind Bucuria și Pacea noastră.

Și vom înțelege de ce eram atât de goi, atât de triști și fără sens…atunci când nu credeam în El și nu Îi slujeam Lui ci demonilor: pentru că nu aveam mângâierea Lui în noi.

Dumnezeu să ne mângâie cu slava Lui aici și veșnic, iubiții mei, căci slava Dumnezeului nostru treimic e sfințenia și întărirea întregii creații. Amin!

Did you like this? Share it: