Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers, Tratat despre taine [8]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ilarie de Poitiers

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

Deci, întrucât, pentru cei care viețuiesc în trup, dreptul de întâi născut privește viața [aceasta] [de vita sit], pe care Isav l-a vândut din cauza dorinței trupești, [fiind] prefigurarea poporului necredincios, așadar nu se neliniștește [non disperat] pentru această vrednicie a celor dintâi [născuți], zicând: „Iată eu mor [de foame] și ce [îmi mai este] mie întâietatea [primatus]?” – căci, înainte de moarte, primea acea întâietate, care este a oamenilor – , ci [se tulbură] pentru că, purtând în sine chipul poporului, întâi născut el însuși prin lege – fiindcă acest popor mai înainte fusese ales întru [a fi] moștenirea lui Dumnezeu – a căzut din nădejdea învierii și a slavei lui Dumnezeu, [și fiind] pradă dorințelor trupești, spunea că s-a deznădăjduit de vrednicia sa, la care drept de întâi născut i se păruse potrivit [convenerat] să nădăjduiască după moarte.

XXI. Binecuvântarea lui Iacov

Astfel, deznădăjduind Isav de întâietatea sa, celelalte se întâmplă și după credința faptei[1], și după vrednicia/ puterea prefigurării.

Astfel, pentru că Isaac era cu ochii slăbiți, îl învață pe Isav ca să-i pregătească lui, după obicei, mâncare din vânatul său, și [astfel] să fie binecuvântat de el, înainte [de a sosi] vremea morții sale.

Iar Rebecca, întrucât aflase aceasta, îl încurajează pe Iacov să-i pregătească repede tatălui mâncare din doi iezi și să îmbrace haina lui Isav; pe mâinile lui, pentru că erau nepăroase [levis], și pe gât [i-a înfășurat] lui pieile iezilor legate, ca să-l înșele [pe Isaac]. Prin care fapte i-a răpit binecuvântarea care era pregătită lui Isav.

După care [Iacov] este binecuvântat cu aceste cuvinte: „Iată mireasma fiului meu precum mireasma câmpului plin pe care l-a binecuvântat Domnul. Și să-ți dea ție Domnul din roua cerului de sus [a rore caeli desursum[2]] și din rodnicia pământului, mulțimea grâului și a vinului. Și să-ți slujească ție neamurile și să te slăvească pe tine conducătorii și vei fi stăpânul [dominus] fratelui tău și te vor slăvi pe tine fiii tatălui tău. Și cine te va blestema pe tine, blestemat va fi, și cine te va binecuvânta pe tine, binecuvântat va fi” (Fac. 27, 27- 29).

XXII. Înțelegerea duhovnicească

Desigur, lucrul/ întâmplarea își repercutează urmările directe[3] în Isav și Iacov, însă prefigurarea duhovnicească își păstrează rânduiala sa.

Din cauza dorințelor trupești, [fratele] cel vârstnic [senior] își vânduse întâietatea sa, deznădăjduind de cinstea viitoare din cauza tânjirii după cele prezente [ob luxum praesentium]. Iar [fratele] mai tânăr [iunior] a cumpărat-o cu prețul celor prezente [contra iacturam praesentium].

Nu-i așa că lucrurile care vor să fie, în mod duhovnicesc urmează pe cele care s-au petrecut trupește?

Cei care sunt necredincioși consideră că tot binele stă în plăcere, iar poporul dinainte[4] [anterior] a pierdut cinstea învierii [honorem resurrectionis] prin dorințele trupului [desideria carnis].

Credincioșii însă renunță la toate bucuriile prezente, punându-și toată nădejdea lor în cele viitoare, și pentru acestea nevoindu-se cu sufletul și cu trupul [animo et corpore continentes], răpesc pe cele destinate [poporului] celui mai în vârstă [destinata seniori].

Căci Iacov îmbracă haina [stola] lui Isav, care se obișnuiește a fi amintită ca îmbrăcăminte a nemuririi [immortalitatis veste] chiar în Evanghelie, unde fratele mai tânăr, risipitorul moștenirii părintești primite, același a primit [înapoi] haina cea dintâi [stolam primam].

Și pentru că trebuia să treacă de la păcat la strălucirea nevinovăției [nitorem innocentiae], de aceea Iacov se acoperă cu pieile iezilor, desigur, vrând să imite prin [acest] lucru înfățișarea însăși a fratelui [său].

Dar pentru că, din păcătosul care era, trebuia să primească vrednicia binecuvântării însușite, asumă chipul păcătosului în pieile oilor moarte [emortuarum pecudum].


[1] În conformitate cu realitatea istorică.

[2] În text: desusum. Cuvântul nu există în LXX și nici în VUL, iar traducătorul francez l-a trecut cu vederea.

[3] La nivel istoric.

[4] Care a fost mai înainte/ mai întâi al lui Dumnezeu.

Ioannis, cap. 7, 25-36, cf. BYZ

25. Atunci ziceau unii dintre ierosolimiți: „Nu este Acesta pe Care [ei] caută să-L ucidă?

26. Și, iată, [El] vorbește pe față [παρρησίᾳ] și [nu-I] zic Lui nimic! Nu cumva, cu adevărat, arhonții [οἱ ἄρχοντες]/ conducătorii [noștri] au cunoscut că Acesta este cu adevărat Hristos?

27. Dar pe Acesta Îl știm de unde este. Iar Hristos, când are să vină, nimeni nu știe de unde este”.

28. Atunci, a strigat Iisus în templu, învățând și zicând: „Și pe Mine Mă știți și știți de unde sunt. Și [Eu] nu am venit de la Mine, dar adevărat este Cel care M-a trimis pe Mine, pe Care voi nu Îl știți.

29. Eu Îl știu pe El[1], căci de la El sunt și Acela M-a trimis pe Mine”.

30. Deci căutau să-L prindă pe El. Și nimeni nu a pus mâna pe El, căci încă nu venise ceasul Lui.

31. Dar mulți din mulțime au crezut întru El și ziceau că: „Hristos, când are să vină, oare va face mai multe semne [decât] acestea, pe care El le-a făcut?”.

32. [Dar] au auzit fariseii mulțimea murmurând acestea despre El. Și fariseii și arhiereii au trimis slujitori ca să-L prindă pe El.

33. Atunci Iisus a spus: „Încă puțin timp [mai] sunt cu voi și Mă duc către Cel care M-a trimis pe Mine.

34. Mă veți căuta și nu Mă veți afla. Și unde sunt Eu, voi nu puteți să veniți”.

35. Atunci iudeii au zis între ei: „Unde are să se ducă Acesta, că noi nu-L vom afla pe El? Nu cumva întru diaspora ellinilor [εἰς τὴν διασπορὰν τῶν Ἑλλήνων] are să se ducă și [v]a învăța [διδάσκειν][2] pe ellini?

36. Ce este cuvântul acesta pe care l-a zis: „Mă veți căuta și nu Mă veți afla. Și unde sunt Eu, voi nu puteți să veniți”?


[1] Pe Tatăl.

[2] În greacă avem un infinitiv activ.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Cel întâi chemat [2015]

Sfantul Apostol Andreas

Iubiții mei[1],

Sfântul Apostol Andreas, Cel întâi chemat [Ὁ Ἅγιος Ἀνδρέας ὁ Ἀπόστολος ὁ Πρωτόκλητος][2] la apostolat, este și Apostolul românilor! Și, prin aceasta, românii sunt o națiune evangheliza de către Sfinții Apostoli. Biserica Ortodoxă Română este o Biserică apostolică, pentru că în primul secol al Bisericii credința ortodoxă a fost propovăduită și aici, în părțile noastre.

Și aici se vede marea minune pe care a făcut-o și o face Dumnezeu cu poporul nostru: pentru că de peste 2.000 de ani Biserica lui Hristos nu a pierit de pe aceste meleaguri românești binecuvântate de Dumnezeu, după cum nu a pierit nici limba română.

Și avem astăzi, ca pe o comoară vie, o limbă română plină de cuvinte vechi și noi, plină de sevă, de semnificații puternice, aptă să traducă orice altă limbă a lumii. Pentru că limba română este o limbă mare, o limbă veche și mereu nouă, ca un fluviu care mereu se împrospătează.

Dacă vom cunoaște istoria reală a României și nu ideologizările istorice, vom vedea că doar o mare națiune poate să aibă o asemenea limbă și o asemenea continuitate istorică, pe aceleași pământuri, de peste două milenii. Și dacă vom cunoaște vârfurile românității pe secole și realizările acestui popor greu încercat, ne vom da seama că am fost prizonierii unei imagini hilare și prostești despre România.

România cea sfântă și mare și demnă e una…iar „Românika” e o glumă nefericită. Pentru că minimalizarea României de români care nu își știu strămoșii sau de denigratori de tot felul, considerarea ei ca subcultură, ca gunoi al Europei, e ceea ce ar vrea unii să fie România și nu reprezintă ceea ce este România.

Pentru că pauperizarea României prin diverse mijloace nu înseamnă și mutilarea ei interioară, ci, așa cum Israil a fost în robie de mai multe ori și nu a pierit, tot la fel, România a cunoscut diverse perioade de durere și chin, însă prin ele ea s-a cizelat, s-a adâncit în sine. Și numai cine se cunoaște pe sine, se adâncește în sine și rămâne stabil pe locul lui, acolo, pe vatra lui.

Și spun toate aceste lucruri pentru că au de-a face cu evanghelizarea Sfântului Andreas pe pământ românesc dar și cu noi.

O evanghelizare reală este una care dăinuie. Și ea dăinuie, dacă poporul iubește și păstrează credința primită. Credință care devine una cu el, cu poporul. Devine definitorie.

Și dacă credința ortodoxă apostolică e cea care ne definește, limba română este născută și crescută în Biserică. E o limbă liturgică. La fel cum sunt limbi liturgice limba ebraică, limba greacă, limba latină, limba georgiană. Pentru că în aceste limbi, de la începutul Bisericii, s-a vorbit și s-a propovăduit dreapta credință.

Însă cine este Sfântul Andreas, Apostolul Domnului, căruia noi, românii, îi spunem Andrei? Îi spunem Andrei și, de ziua lui, punem grâu la încolțit, în casă, la loc de cinste.

El este fratele Sfântului Apostol Petros, născut în Bitsaida Galileei [Βηθσαϊδᾶ τῆς Γαλιλαῖας] și era pescar ca și Petros. Și el a fost chemat primul de către Domnul la apostolat[3]. El, Andreas, Apostolul nostru, a fost primul Apostol al Domnului. Primul chemat la viața evanghelică, la sfințenie.

Însă mai înainte de a-i fi chemat Domnul la El, atât Andreas cât și Ioannis Evanghelistul au fost ucenicii Sfântului Ioannis Botezătorul. Și ei L-au urmat pe Iisus atunci când Sfântul Ioannis a spus tuturor că Iisus este Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii[4].

Însă Sfântul Andreas, fiind ales de Domnul, s-a dus imediat, în mod bucuros, la fratele său Petros și i-a spus că L-a găsit pe Messias [Μεσσίας], adică pe Hristos[5].

Pentru că învățătura bună trebuie vestită și altora și nu trebuie ținută numai pentru noi!

Așa cum Sfântul Andreas a vestit mai apoi, cu mărime de inimă, Evanghelia lui Hristos mai multor neamuri, dar și nouă, românilor. Căci numai ceea ce semeni cu credință, rămâne adânc înrădăcinat în oameni.

Cine poate spune însă, cu adevărat, ce a însemnat ucenicia Sfinților Apostoli pe lângă Domnul? Cine poate să explice ce au simțit Apostolii trăind zi de zi cu Fiul lui Dumnezeu întrupat? Și ce altă școală de teologie mai înaltă poate cineva să frecventeze decât aceasta, în care Însuși Dumnezeu e Profesorul tău?

Iar Sfântul Andreas, ca și ceilalți Apostoli ai Lui, a ucenicit pe lângă Domnul, s-a umplut de har și de putere dumnezeiască, de virtuți și de teologie dumnezeiască. Și numai după ce a fost ucenic al Domnului, a avut, mai apoi, ucenicii Lui.

Tocmai de aceea, în Biserică, nu poți să fii cu adevărat Părinte până nu ai fost ucenic. Nu poți să îndrumi pe cineva, dacă nu ai fost la rândul tău îndrumat. Dacă nu ai fost la rândul tău introdus pe calea curățirii de patimi și nu ai fost condus pas cu pas în buna evlavie a vieții ortodoxe și în cunoașterea tainică a lui Dumnezeu și în teologie.

Și nu poți să-i ajuți pe alții fără ucenicie, pentru că nu știi ce să le spui în mod punctual.

Dar dacă ai fost ucenic o vreme, dacă ai învățat viața ortodoxă de la un Părinte duhovnicesc plin de har și de teologie, atunci poți să dărui din experiența ta și altora ca dintr-un paner plin cu multe bunătăți.

Pentru că și Andreas, Apostolul nostru, a dăruit din cele pe care le-a primit de la Dumnezeul nostru treimic. Pentru că de la El e tot adevărul, toată viața duhovnicească, toată evlavia, toată credința cea bună, curată.

Și după Cincizecime, Sfântul Andreas a propovăduit dreapta credință la noi, în Sciția [Σκυθία], în Rosia [Ρωσία]/ în Rusia de azi, în Bitinia grecească [Ἑλληνικὴ Βιθυνία], în Pontos [Πόντος]/ Pont, în Trachi [Θράκη]/ Tracia, în Macedonia [Μακεδονία], în Ipiros [Ἤπειρος]/ Epir, în Ahaia [Ἀχαΐα][6]. Și în Ahaia, la Patras [Πάτρας], Sfântul Andreas a fost răstignit pe o Cruce în formă de X, care era făcută din lemn de măslin[7].

În impozanta Catedrală Sfântul Andreas din Patras, în Grecia, se păstrează spre închinare un deget, o parte din craniul Sfântului Andreas și porțiuni din Crucea pe care el a fost răstignit. Craniul lui a fost dăruit catedralei din Patras de Papa Paul al VI-lea în 24 septembrie 1964, până atunci fiind păstrat la Roma, în Basilica romano-catolică San Pietro[8].

Crucea Sfântului Andreas a fost furată din Patras de ducele de Burgundia în timpul crudiadelor. Părți din ea s-au păstrat în abația romano-catolică Sfântul Victor din Marseille[9], care a fost întemeiată de Sfântul Ioan Cassian, Românul, în 415 d. Hr. și unde s-au păstrat Sfintele sale Moaște[10]. Iar părțile din Crucea Sfântului Andrei au fost returnate în catedrala din Patras de către romano-catolici în 19 ianuarie 1980[11].

Însă fragmente din Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas se află și în catedrala romano-catolică Sant Andrea din Amalfi, în Italia[12], și în catedrala romano-catolică Saint Mary din Edinburgh, în Scoția, cât și într-o biserică romano-catolică din Varșovia, în Polonia, dar și în alte părți ale lumii[13].

Biserica Ortodoxă a Georgiei, ca și Biserica Ortodoxă Română, îl consideră pe Sfântul Apostol Andreas Apostolul ei. Cel care a întemeiat Biserica în Georgia[14].

În Cipru se cinstește izvorul vindecător al Sfântului Andreas[15].

Noi, în Dobrogea, avem Peștera Sfântului Apostol Andrei, încorporată într-o Mănăstire zidită recent, unde el a propovăduit dreapta credință strămoșilor noștri[16].

Sfântul Andreas a fost și Apostolul Ucrainei și al Rusiei. Și Scoția și-l revendică drept Apostol al ei[17].

De aceea, Sfântul Andreas, Apostolul, e considerat Apostol al lor de români, de georgieni, de ruși, de ucraineni, de greci[18].

Toate aceste națiuni își revendică aceeași paternitate apostolică, deși ne despart limbile pe care le vorbim și spațiile geografice în care locuim. Însă, în Sfântul Andreas, Părintele nostru, ne simțim cu toții frați duhovnicești. El este punctul nostru de convergență, punctul nostru de întâlnire. Și bine ar fi ca să ne întâlnim, mai degrabă, în Sfinții care au punctat existența bisericească a popoarelor noastre decât în alianțe pur economice sau militare.

Pentru că Biserica e cea care ne unește cu adevărat! În Biserica Lui, Dumnezeu e Cel care ne unește pe unii cu alții și ne curățește și ne luminează și ne sfințește, pe măsura nevoinței noastre personale.

Însă vreau să amintesc, în finalul predicii de azi, de ce a fost martirizat Sfântul Apostol Andreas. Care a fost motivul pentru care a fost răstignit pe cruce. Pentru că a convertit-o la dreapta credință pe soția proconsulului Egheati [Αἰγεάτη] al Ahaei, care se numea Maximilla [Μαξιμίλλα], dar și pe fratele proconsulului, pe Stratocli [Στρατοκλή], pe care l-a hirotonit, pe când era în temniță, Episcop al Paleopatrelor[19].

Și soția lui, recent botezată, nu a vrut să se mai culce cu soțul ei păgân, după ce acesta s-a întors de la Roma. De aceea, aflând motivul, acela al convertirii ei, l-a închis pe Sfântul Andreas, pregătindu-se să îl omoare[20].

Proconsulul i-a stabilit modul în care avea să moară: prin răstignire.

Iar Sfântul Andreas s-a bucurat mult pentru că a fost găsit vrednic de către Dumnezeu pentru o astfel de moarte[21].

În cadrul judecății care a precedat răstignirii lui, Sfântul Andreas i-a spus proconsulului că romanii se închină demonilor, atunci când se închină la idoli. Apoi i-a vorbit despre taina Crucii, care este taina înnoirii oamenilor. După care i-a spus că nu se teme de moarte, pentru că moartea celor Drepți e cinstită[22]. Pentru că ea este intrare în viață.

Și l-au legat pe cruce pe Sfântul Andreas pentru ca să sufere un timp mai îndelungat[23]

Însă, voia lui Dumnezeu a fost alta decât a oamenilor!

Căci, la rugăciunea lui, „o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger [pe Sfântul Andreas], pe care toți o vedeau și de jur împrejur l-a strălucit pe el, încât nu era cu putință ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dânsa. Și a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; și când lumina a dispărut, atunci și Sfântul Apostol și-a dat sufletul său cel sfânt”[24]. Iar viața lui a fost „ca la optzeci de ani”[25].

Însă în 80 de ani, Sfântul Andreas a făcut cât zeci de oameni la un loc în viața lor. Pentru că el, ca și ceilalți Apostoli, a convertit mai multe popoare la dreapta credință, sădind acolo Biserica lui Dumnezeu.

Numai că omul face mai mult decât o instituție, când, cu adevărat, e trimis de Dumnezeu. Când are o chemare și o trimitere sfântă de la El și acesta o împlinește cu toată sârguința.

Omul poate să facă multe lucruri bune dacă se curățește de patimi și, prin curățirea și luminarea lui de către Dumnezeu, focul din el, adică slava Lui, îi aprinde și pe alții. Căci viața duhovnicească se transmite așa cum se transmite și păcatul sau gripa: prin contact direct cu oamenii. Numai că viața duhovnicească este lumina lumii și sarea pământului, e viața sfântă, pe când păcatul și boala sunt cauza și efectul decadenței noastre.

Exemplul rău e contaminant. Dar și exemplul bun te prinde cu totul, te uimește, te îndrăgostește de Dumnezeu. Și când te îndrăgostești de Dumnezeu, atunci nu mai suporți păcatul, vrei să îl scoți din viața ta, pentru că îți găsești alinarea și bucuria în poruncile lui Dumnezeu, despre care am vorbit ieri în mod extins.

Pentru că poruncile Lui sunt iubire și ne fac oameni ai iubirii, care înțelegem și acționăm în viața noastră după cum ne luminează Dumnezeu să o facem.

De aceea, iubiții mei, în ziua duhovnicească a românilor de pretutindeni, în ziua Sfântului Andrei, Apostolul nostru, trebuie să conștientizăm faptul că fără a fi principiali nu putem face nimic valoros.

Dacă nu avem principii, nu avem nici scrupule. Și când nu te doare conștiința pentru nimic, poți să faci multe lucruri rele, abominabile.

De aceea vă spun, că a avea principii, a fi principiali, înseamnă a fi valoroși.

Și ce înseamnă a avea principii și a fi principiali? A avea crezuri reale, puternice, funda- mentale, și a ne ține de aceste crezuri mereu în viața noastră.

Eu cred în Dumnezeu, cred în oameni, în puterea lor de a se schimba continuu, cred în limba română și în puterea națiunii române de a se schimba continuu, cred în familie, cred în muncă, cred în dăruirea continuă, cred în jertfă, cred în libertatea oamenilor, cred în fericirea și împlinirea istorică și veșnică a oamenilor. Acestea sunt principiile mele de viață!

De aceea, pe fiecare zi, eu mă manifest conform lor, a crezurilor mele.

Pentru că încerc pe fiecare zi să slujesc lui Dumnezeu și oamenilor, să scriu și să editez carte bună, să promovez lucruri bune, să fiu un factor de comuniune și un om de încredere în societate.

Iar dacă fiecare dintre noi am avea crezuri, am avea și rezultate palpabile.

Dacă am crede în scris, am avea multe cărți de calitate. Dacă am crede în familie, am avea copii de calitate și mult entuziasm în muncă. Dacă am crede în exprimarea crezurilor, am avea multă deschidere față de diversitatea oamenilor. Dacă am crede în oameni, am fi oameni pentru oameni, am fi oameni ai prieteniei și ai comuniunii.

Iar astfel de oameni s-ar bucura pe 30 noiembrie dar și pe 1 decembrie că sunt ortodocși și români.

Azi s-ar bucura pentru că e ziua duhovnicească a tuturor românilor ortodocși, iar mâine s-ar bucura pentru că toți românii sunt locuitorii aceluiași pământ, indiferent dacă ei sunt ortodocși sau nu sau dacă sunt de etnie română sau nu. Căci ar fi entuziaști atât pentru credința lor cât și pentru neamul și limba pe care o vorbesc.

Și eu cred că mulți români se bucură, deopotrivă, și de Sfântul Andrei și de Ziua națională a României. Că mulți români arborează steagul României cu bucurie în aceste zile sfinte pentru noi.

Și merită să ne bucurăm acum cu toții, pentru că toți suntem responsabili unii pentru alții.

La mulți ani, multă bucurie și pace tuturor și Dumnezeu să ne unească tot mai mult pe unii cu alții, pentru ca să ne bucurăm și aici și în Împărăția Lui cea veșnică. Amin!


[1] Scrisă în seara zilei de 27 noiembrie 2015, zi de vineri, friguroasă.

Sfânta Icoană am preluat-o de aici:

http://4.bp.blogspot.com/-HL_FguvJWc0/ULfvJe6QChI/AAAAAAAAcyg/tLlIp_Vrfu8/s1600/2922.jpg.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/St_Andrew’s_Cathedral,_Patras.

[9] Ibidem.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Abbey_of_St._Victor,_Marseille.

[11] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/St_Andrew’s_Cathedral,_Patras.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle și https://it.wikipedia.org/wiki/Duomo_di_Amalfi.

[13] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle.

[14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] Cf. http://www.manastireasfantulandrei.ro/istoric.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle.

[18] Ibidem.

[19] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-30-sf_apostol_andrei.html și

http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[20] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-30-sf_apostol_andrei.html.

[21] Ibidem. [22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem.

Predică la Duminica a 30-a după Rusalii [2015]

Iubiții mei[1],

când auzim cuvântul poruncă mulți îl asociem cu teama, cu frica, cu coerciția. Pentru că porunca e considerată un decret castrator al voinței noastre, adică o impunere cu forța a voinței cuiva în viața noastră. Și când ne referim la impactul pe care îl au poruncile/ legile Statului asupra noastră, avem dreptate: ele sunt adesea coercitive. Ne constrâng să facem ceva anume, pe care noi nu ni-l dorim.

Însă esența Evangheliei de azi [Lc. 18, 18-27] e tocmai porunca. Dar nu porunca lumească ci dumnezeiască. Pentru că poruncile lui Dumnezeu sunt expresia iubirii Lui față de noi și nu simple „directive morale impersonale”.

Poruncile Lui sunt însăși viața noastră veșnică, pentru că ele ne fac proprii relației veșnice cu Dumnezeu.

Căci aversiunea noastră față de cuvântul poruncă și de ascultarea necondiționată față de ea vine tocmai din aceea, că porunca/ legea/ decretul vin în viața noastră ca măsuri impersonale de modificare a vieții noastre și nu ca îmbrățișări ale noastre.

Legea care ne impune ceva ne constrânge la un comportament pe care nu ni-l dorim. După cum pe tatăl sau pe mama, care ne interzic ceva, îi resimțim tot la fel de intruzivi în viața noastră precum o lege nedorită a Statului în care trăim. Pentru că un mod de a fi neexplicat, impus peste noapte, pe care noi nu îl înțelegem și de aceea nici nu-l acceptăm, contravine cu ce ne dorim noi să fim și să trăim.

Și Statul sau familia sau comunitatea, care au învățat din aversiunea membrilor lor față de intruziunea în viața personală, va fi atent și va preîntâmpina, printr-o introducere explicită, orice impunere.

Un Stat atent la cetățeni e un Stat care exprimă voința cetățenilor și nu doar a unei părți dintre cetățeni.

O familie atentă la copii și nepoți e o familie care privește pe fiecare în parte ca pe un unicat, însă, în același timp, se gândește la modul în care aceste persoane, aflate în creștere, trebuie să se înțeleagă și să se ajute reciproc. Și dacă părinții vor comunica copiilor starea reală a familiei lor, ajutați fiind de bunici, de rude, de prieteni, de Biserică și de Școală, atunci copiii nu vor găsi motive de revoltă la adresa părinților, dacă nu au una sau alta, atâta timp cât starea lor financiară e precară. Ci sărăcia, lipsurile de tot felul, vor fi motive puternice de personalizare și de reușită ale copiilor.

Dimpotrivă, dacă situația financiară a familiei este bună și foarte bună, o învățare a copiilor în ritmul muncii și al respectului față de muncă și față de educație, nu va face din ei „copii de bani gata”, ci oameni responsabili.

Tot la fel, o comunitate plurală, formată din mai multe etnii și confesiuni, trebuie să învețe să conviețuiască, adică să remarce și să aprecieze valorile celor care nu sunt ca ei.

Și în atare condiții, când există un climat favorabil pentru conviețuire și când există dialog între forul care ia decizii și cei care trebuie să le accepte, porunca are un impact atenuat, pentru că e înțeleasă ca benefică.

Adică trebuie să existe un motiv real, profund, favorabil mie, pentru care să accept porunca. Porunca trebuie să îmi facă bine și nu rău.

Și având conștiința că Domnul are un răspuns la această căutare a lui, un arhon [ἄρχων]/ un conducător al lui Israil, L-a întrebat pe El: „Învățătorule bun, ce făcând [eu] voi moșteni viața veșnică [Διδάσκαλε ἀγαθέ, τί ποιήσας ζωὴν αἰώνιον κληρονομήσω;]?” [Lc. 18, 18, BYZ].

Și după cum observați, prima formă verbală, ποιήσας [făcând], e la trecut, iar viața veșnică e la viitor. Pentru că arhonul avea conștiința, ca și noi, creștinii, că viața veșnică o moștenim ca urmare a faptelor noastre, a nevoinței noastre, a sfințeniei noastre.

Căci mai întâi trebuie să te nevoiești, pentru ca să te umpli de har. Trebuie să te curățești de patimi pentru ca să fii un locaș duhovnicesc al Treimii Celei Preadumnezeiești.

Asta e viața Bisericii: sfințenia se dobândește pas cu pas, prin multă trudă, fiind noi ajutați de slava Preasfintei Treimi, și nu dintr-o dată. Pentru că viața bisericească este liturgico-ascetico-mistică. E o asceză care are în centrul ei viața liturgică și care se împlinește în simțirea slavei lui Dumnezeu și în vederea lui Dumnezeu în slava Lui.

La polul opus vieții Bisericii, există diverse culte neoprotestante care vorbesc despre o mântuire obținută imediat, non ascetică și care confundă ceea ce a făcut Hristos pentru noi cu ceea ce trebuie să facem noi pentru a fi proprii mântuirii lui Hristos.

Pentru că Domnul, prin toată iconomia Sa mântuitoare, Și-a îndumnezeit firea Sa umană și a făcut-o plină de slava Lui dumnezeiască. Și El la această altitudine duhovnicească ne cheamă și pe noi: la aceea de a ne curăți de patimi, de a ne umple de slava Lui și de a ne îndumnezei continuu.

Însă a spune că ceea ce a făcut Hristos a făcut „doar pentru El” și că noi trebuie doar să credem în El și prin asta „ne mântuim”, înseamnă a goli acest sfânt cuvânt al Bisericii, acela de mântuire, de conținutul lui ontologic. De relevanța lui pentru noi.

Pentru că „mântuirea” neoprotestantă nu are nimic de-a face cu omul ca atare, ea fiind transferată cu totul în persoana lui Hristos. Hristos a făcut totul și omul nu face nimic, în afară de „a se lăuda” cu ceea ce nu face.

De aceea, neoprotestantul nu e om nou în Hristos, duhovnicesc, ci un om care presupune că e „nou”, pentru că „s-a botezat” și „crede” în Dumnezeu pe baza Scripturii. Dar el „s-a botezat” cu un botez în afara Bisericii lui Hristos și „crede” în Dumnezeu în măsura în care vrea să accepte învățătura tradițională a Bisericii. Căci, cel mai adesea, el acceptă ceea ce dorește și contestă ceea ce nu-i place sau inventează „învățături de credință” și „slujbe” și „slujiri” care nu au de-a face cu Biserica. Pentru că în mentalitatea neoprotestantă, ca și în cea protestantă – ambele fiind profund antibisericești și neduhovnicești –, Biserica nu are o continuitate neîntreruptă de la Domnul și de la Sfinții Lui Apostoli până azi, ci ea poate fi „transplantată” în afara Bisericii și „reformată” de oricine, adică „recreată”.

Pentru un ortodox însă, e un păcat imens chiar și numai gândul că ar putea „să schimbe” Biserica, darămite să pună în aplicare acest gând demonic. Pentru că ortodoxul se consideră mădular viu al Bisericii și el știe, cu toată ființa lui, că Biserica nu e fundată de oameni, ci de Dumnezeu în oameni. Și dacă El a creat Biserica Lui și Biserica Lui e condusă prin învățătura Sfinților Lui, ortodoxul se disociază imediat de tot cel care învață și slujește și trăiește altfel decât Sfinții ortodocși.

De aceea, noi, ortodocșii lui Dumnezeu, nu avem nevoie „să schimbăm” Biserica, ci avem nevoie să ne schimbăm pe noi înșine. Căci Biserica e formată din Dumnezeu, din Îngeri, din Sfinții Lui din cer și de pe pământ și din toți cei botezați. Și cum pe Dumnezeu, pe Sfinții Îngeri și pe Sfinții Lui nu „îi putem schimba cu alții mai buni”, pentru că alții „mai buni” nu sunt, tocmai de aceea rămâne ca să ne schimbăm doar pe noi, cei vii, membrii ai Bisericii Ortodoxe, și să îi ajutăm și pe cei adormiți ai noștri, prin rugăciunile și pomenirile noastre.

Căci dacă Sfinții de dinainte de noi s-au sfințit aici, în Biserica lui Hristos, ajunsă peste veacuri până la noi, atunci noi de ce nu ne putem mântui tot aici, în Biserica Lui?

Iar dacă i-am cunoaște pe Sfinții Lui, pe milioanele de Sfinți ale lui Dumnezeu, atunci am înțelege faptul capital: că nu trebuie să schimbăm nimic din Biserica noastră, ci trebuie să le păstrăm pe toate cu evlavie și să ne lăsăm învățați de Sfinții Bisericii despre importanța fiecărui lucru în parte din Biserică. Pentru că unii Sfinți ne-au vorbit despre Biserică, alții despre Sfinții Îngeri, alții despre Sfintele Taine, alții ne-au tâlcuit Scriptura, alții ne-au scris și rescris viețile Sfinților, alții au vorbit, din experiență, despre drumul sinuos și cu multe ispite al îndumnezeirii personale, alții ne-au prezentat pe larg teologia și cultul și iconografia și legislația și istoria Bisericii.

Avem sute de mii de pagini de citit și tradus!

Tradiția scriptică și vestigială a Bisericii este colosală.

Aceasta e averea Bisericii: mii de manuscrise, mii de Biserici, mii de obiecte bisericești, morminte, așezări, milioane de creștini în două milenii de Creștinism, o viață și o istorie care a punctat în mod ireversibil umanitatea.

Și pentru toți creștinii ortodocși care ne-au precedat, viața și Tradiția Bisericii au fost cele mai scumpe lucruri ale vieții lor. Asta constată și protestanții și neoprotestanții astăzi, când cercetează manuscrisele Bisericii și văd că Biserica nu a vrut „să oculteze” sursele ei teologice, să le „falsifice”. Și cu toate acestea, falsificarea credinței și a vieții Bisericii este o dramă continuă a lumii noastre, pentru că eterodocșii cu asta se ocupă…

Însă ocupația noastră este alta: cum să moștenim viața veșnică. Cum să ne facem slava lui Dumnezeu interioară.

Iar răspunsul la această întrebare e acesta: împlinind poruncile lui Dumnezeu.

Porunci ale Lui care sunt iubirea cu care El ne iubește. Porunci ale Lui care ne fac sălașe reale ale slavei Treimii.

De unde știu eu, mă puteți întreba, că viața veșnică e în relație cu poruncile lui Dumnezeu? De la Domnul! Căci atunci când arhonul L-a întrebat despre moștenirea vieții veșnice, Domnul l-a întrebat despre porunci [Lc. 18, 20]. Și El i-a enumerat câteva porunci ale Lui: să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta [Ibidem].

Porunci dumnezeiești care înseamnă tot atâtea binefaceri pentru om și societate. Pentru că porunca dumnezeiască e negativă sau pozitivă după aspectul ei formal, dar consecințele ei sunt întotdeauna pozitive, sunt mântuitoare.

„Să nu…” e o poruncă negativă, pe când „cinstește” e una pozitivă sub aspect formal, sub aspectul redării ei lingvistice. Însă ambele feluri de porunci dumnezeiești sunt un mare bine pentru toți.

Pentru că a nu săvârși adulter înseamnă, în esență, a iubi persoana de celălalt sex. Dacă nu vrei să te culci cu ea nici fizic și nici mental, atunci vrei să colaborezi cu ea, o prețuiești, o iubești pentru ceea ce este ea ca persoană.

Dacă nu vrei să-l omori pe cineva nici cu fapta și nici cu cuvântul sau prin omisiune, atunci vrei să fii prieten cu el, să îl prețuiești, să îl respecți, să îl iubești.

Iar dacă nu vrei să îl furi pe cineva nici la bani, nici la lucruri și nici la idei, dacă nu vrei să-i furi liniștea și nici încrederea în oameni, atunci îi vrei binele! În mod indubitabil îi vrei binele!

Și cine nu mărturisește mincinos nici la tribunal și nici într-o convorbire privată, care nu înșiră minciuni despre unul sau altul, atunci mărturisește adevărul și adevărul este o mare binefacere pentru oameni. Și cine mărturisește adevărul lui Dumnezeu și în mod privat și în mod public, acela este o gură a lui Dumnezeu față de oameni, spre binecuvântarea oamenilor.

Toate poruncile negative, sub aspect formal, ale lui Dumnezeu, au iubirea în miezul lor.

Să nu…, să nu…, să nu…păcătuiești înseamnă: să iubești!

Dar și cele pozitive au tot iubirea în centrul lor.

Căci ce înseamnă a-ți cinsti părinții? Înseamnă a prezenta cu bucurie părțile pozitive ale vieții lor și a-i aprecia pentru ele. Însă nu ne putem aprecia părinții, bunicii, frații, rudele, duhovnicii, profesorii, colegii, nația din care provenim pentru păcatele și viciile lor.

Căci dacă am aprecia păcatul, atunci am păcătui. Pentru că păcatul nu poate fi niciodată apreciat ci doar plâns

Păcatul e plâns…și deplâns ca o calamitate de omul conștient de interioritatea lui.

De aceea, la înmormântarea cuiva, chiar și a celui mai păcătos om, noi evidențiem la predică însușirile lui bune, calitățile omului. Dacă a fost un familist bun, dacă și-a crescut copiii cu atenție, dacă a excelat prin ceva anume, dacă a făcut ceva bun pentru comunitate, atunci acele lucruri trebuie remarcate.

Trebuie să remarcăm studiile oamenilor, realizările lor, modul cum au trăit și s-au implicat în viața comunității, a țării sau a lumii întregi.

Însă cinstirea lor nu înseamnă și ocultarea păcatelor lor. Pentru păcatele lor ne rugăm, cerem iertare de la Dumnezeu, ne rugăm îndelung.

Tocmai de aceea Biserica are pomeniri îndelungi pentru cel adormit, până la 7 ani în mod liturgic: pentru ca să nu îl uităm pe cel adormit și să nu rupem legătura de iubire cu el. Și cine a făcut toate pomenirile lui până la 7 ani, cu siguranță îl va pomeni toată viața, pentru că nu poate renunța la rugăciunea pentru el. Căci rugăciunea pentru cei adormiți devine o obișnuiță bună, o virtute, pentru că am înțeles binele pomenirii continue a celor adormiți.

…Însă Domnul, când omul a cerut mai mult, i-a spus că există ceva și mai mult în viața noastră cu Dumnezeu: a renunța cu totul la tine însuți pentru a-I sluji Lui.

Căci i-a spus arhonului: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor [πάντα ὅσα ἔχεις πώλησον, καὶ διάδος πτωχοῖς] și vei avea comoară în cer [καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανω]; și vino de-Mi urmează Mie [καὶ δεῦρο, ἀκολούθει μοι]!” [Lc. 18, 22, BYZ].

De ce i-a spus asta? Pentru că știa că asta e problema lui interioară: iubirea de bani. De aceea și arhonul „s-a întristat; căci era foarte bogat [περίλυπος ἐγένετο· ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα]” [Lc. 18, 23, BYZ]. Și pentru că a iubit mai mult banii decât urmarea Domnului, a rămas doar cu banii…pentru ceva timp…

Însă Domnul – dacă omul ar fi avut altă patimă centrală, capitală în viața lui – i-ar fi spus să se lepede de aceea. Pentru că patima centrală e patima care te face să nu avansezi în viața bisericească.

Acestea fiind știute, dacă boala noastră primă e desfrânarea, perversiunile, mânia, lenea, băutura, fumatul, drogurile, jocurile, drăcuitul, blestematul, vrăjitoria, camăta, furtul, afacerile murdare, cumpărăturile, neevlavia…atunci la acelea ne cheamă Domnul să renunțăm.

Pentru că ceea ce ne stăpânește, ne tiranizează, aceea ne și conduce. Iar noi trebuie să scăpăm de intimitatea rea cu demonul care ne conduce.

Însă Domnul ne atenționează că dezlipirea de demonii care ne conduc, adică de patimă, e grea [Lc. 18, 24]. Și dacă e grea, ne cere efortul permanent. Și dacă e grea, atunci vom fi tentați să recădem în patima noastră sau, uneori, vom mai cădea. Însă de acolo trebuie să ne ridicăm mereu!

Pentru că ridicarea continuă din păcat și spovedirea lui ne va umili continuu, până când Dumnezeu ne va da harul de a învinge acea patimă în mod desăvârșit.

Cei care au fost de față la plecarea întristată a arhonului, după ce L-au auzit pe Domnul vorbind despre greutatea intrării în Împărăția lui Dumnezeu, atunci când ai patimi mari și grele [Lc. 18, 24-25], L-au întrebat: „Și cine poate să se mântuiască [Καὶ τίς δύναται σωθῆναι;]?”. Pentru că erau îngroziți de cererile maximale ale Domnului, ca și mulți dintre creștinii de azi.

Și El le-a răspuns lor și nouă: „Cele [cu] neputință la oameni, sunt [cu] putință lui Dumnezeu [Τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ θεω]” [Lc. 18, 27, BYZ].

Pentru că noi trebuie să începem la un moment dat nevoința conștientă și smerită, plină de pocăință, pentru mântuirea noastră, și să ne nevoim astfel toată viața noastră și Dumnezeu știe când Se va arăta în mod minunat în viața noastră. Pentru că El Se va arăta nouă când vom fi pregătiți, când vom fi copți pentru înțelegerea Lui.

Însă asceza continuă ne face proprii lui Dumnezeu, asceză pe care o vom vedea în mai toate viețile Sfinților noștri. Pentru că unii dintre Sfinții noștri au fost atât de ascetici, atât de aspri cu trupul lor, încât, atunci când le citim viețile lor cele preadumnezeiești, ne dăm seama că noi nici nu am început să ne ascetizăm, să ne nevoim și să ne pocăim pentru păcatele noastre.

Așadar, iubiții mei, în duminica dinaintea pomenirii Sfântului Apostol Andreas și înainte de Ziua Națională a României, vă spun tuturor la mulți ani, multă sănătate și pace și slava lui Dumnezeu să ne mângâie în așteptările noastre cele bune!

Pentru că pe fiecare zi trebuie să alegem binele, trebuie să alegem să împlinim voia lui Dumnezeu, care e viața noastră.

Toată binecuvântarea și numai bine! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 27 noiembrie 2015. Zi de vineri, friguroasă și înnorată.

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers, Tratat despre taine [7]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ilarie de Poitiers

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XV. Beția lui Noe: chip al Patimii lui Hristos

Acum, cu adevărat, beția din rodul viței sădite este chip al Patimii [lui Hristos]. Căci via din Egipt a mutat-o și a sădit-o Domnul (cf. Ps. 79, 9). Și mai departe: „Via Domnului Savaot este casa lui Israil” (Is. 5, 7). Căci din faptele poporului mutat și sădit [de El] este cauza Patimii Sale.

Dacă, poate, va crede cineva a nu se putea face legătura dintre beția lui Noe și chipul morții Domnului, va fi convins de cele ce vor urma, întrucât potirul Patimii băut în Evanghelii arată moartea [cu care avea să moară].

Însă, fiind trei fiii, se râde, de către unul [dintre ei], de goliciunea părintelui, apoi este acoperit de [ceilalți] doi; dar, deși doi l-au acoperit într-un singur cuget [unianimiter], – blestemându-l [Noe] pe al treilea –, în cei doi este, totuși, o binecuvântare diferită a unei singure lucrări.

Sub acești trei fii, însă, este arătată totalitatea oamenilor, adică: [neamul] celor care trăiesc sub lege, al celor care sunt îndreptați sub har și al păgânilor. Dintre aceștia, păgânii râd de moartea Domnului și de trupul gol al [Fiului] lui Dumnezeu [nudum Dei corpus], iar în [ceilalți] doi, care acoperă goliciunea, se află legea și harul.

XVI. Dar pentru că Iafet este așezat în casele/ locuințele lui Sim (cf. Fac. 9, 27), arată simbolul neamurilor [păgâne] care sunt aduse la credință. Sim cu adevărat poartă chipul poporului israelit……[1].

XVII. Despre Avraam

……De asemenea, Sarra simbolizează [signat] Biserica, [iar] Agar sinagoga [iudaică]……

Însă arată că sămânța chemată/ numită [vocatum] în Isaac este Hristos, în care de asemenea este înălțată prefigurarea Patimii, fiindcă [Isaac] este chemat de tatăl [său] la jertfă [ad hostiam], fiindcă ia/ poartă lemnele jertfirii [ligna sacrificii], pe când apare un berbec spre arderea jertfei……

XVIII. Numele lui Avraam și al Sarrei

În litera adăugată lui Avraam este numărul unu, în aceea care este adăugată Sarrei se află [numărul] o sută (a se vedea Fac. 17, 5, 15)[2]. Și Mântuitorul, lăsând [cele] nouăzeci și nouă [de oi] în munți, a plecat să o caute pe una, care se rătăcise (cf. Mt. 18, 12).

Așadar, se adaugă cifra unu în litera [numele] lui Avraam. Căci unul este Domnul Iisus Hristos, născut din Fecioară, [și] de la acest Unu sunt curățite toate păcatele credincioșilor. Și ceea ce prin Sine era să se plinească, [El] prefigurează în Avraam.

Acela, prin adăugarea uneia [a unei litere], se cheamă părintele neamurilor, [iar] Acesta, prin asumarea uneia [a firii omenești] [per assumptionem unius], este numit Părintele și Mântuitorul neamurilor, a suta oaie fiind redată Sarrei, adică Bisericii dintâi [născute] a Ierusalimului ceresc [Ecclesiae primitivae caelestis Ierusalem]……

XIX. Rebecca: chip al Bisericii

……Rebecca are un dublu chip: cel al căsătoriei și cel al nașterii [de prunci], și întru căsătorie poartă tipul Bisericii [Ecclesiae typum]. [Ea] adapă cămilele (cf. Fac. 24, 19-20), adică neamurile supuse lui Hristos.

Învață auzul credinței prin cercei. Brățările de pe mâini arată împodobirea lucrării [ei] celei bune (cf. Fac. 24, 22).

Întrebată despre nuntă, răspunde după obiceiul celor uniți cu Hristos [consociandorum Christo more], pentru ca să ajungă la vedere[a mistică a Lui] [ut ad visum perveniat] (cf. Fac. 24, 58).

Pleacă din casa tatălui său arătând că nu va putea cineva să fie slujitorul lui Hristos decât dacă a renunțat la păcate și dorințe trupești [vitiis et concupiscentiis].

Două neamuri simbolizează două popoare……

XX. Dreptul de întâi-născut al lui Isav prefigurează alegerea lui Israil

……înțelesul numelui aceluia, pe care îl interpretează Scriptura: „Și a zis Isav către Iacov: «Dă-mi mie să gust din fiertura [coctura] aceasta pentru că leșin/ mă sfârșesc [de foame]». Pentru aceasta s-a numit numele lui Edom” (Fac. 25, 30).

După aceasta, și-a vândut întâietatea sa [primitiva sua] pentru mâncare, zicând: „Iată eu mor [de foame] și ce [îmi mai este] mie întâietatea [primatus]?” (Fac. 25, 32).

Însă, la cei vechi, în cei dintâi [născuți] era vrednicia, încât primul născut să stăpânească moștenirea casei părintești, în vreme ce frații care urmau în succesiune îi erau supuși.


[1] O nouă lacună în manuscris.

Pentru a nu mai repeta aceste semnalări, menționăm că punctele de suspensie prelungite indică în textul nostru această carență a manuscrisului.

[2] Dumnezeu i-a schimbat numele lui Avram în Avraam și pe al Sarei în Sarra. De aceea, la numele lui a adăugat un a (care, numeric, înseamnă 1), iar la numele ei un r (indicând numărul 100, în alfabetul grecesc).

Predică despre triadologia Sfântului Chirillos al Alexandriei [3]

Sfantul Chirillos al Alexandriei 3

Iubiții mei[1],

al treilea dialog teologic dintre Sfântul Chirillos al Alexandriei și Ermia poartă numele: Că Fiul este Dumnezeu adevărat, după cum [este] și Tatăl[2]. Unde Sfântul Chirillos subliniază din nou faptul că Fiul a strălucit din ființa lui Dumnezeu Tatăl[3]. Căci Fiul S-a născut din ființa Tatălui, Fiul fiind ființial cu Tatăl, dar fiind Fiu și nu Tată[4]. Și numărat și împreună-numărat cu Tatăl și cu Fiul, spune Sfântul Chirillos, conform teologiei Bisericii, este și Sfântul Duh, noi având o singură dumnezeire, închinată în Treimea cea deoființă[5].

Și când el spune că noi avem „o singură dumnezeire”, spune că avem un singur Dumnezeu. Dar când spune că dumnezeirea este „închinată în Treimea cea deoființă”, el ne spune că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu în trei persoane, trei persoane care au aceeași ființă și noi acestui Dumnezeu ne închinăm. Pentru că El este Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut toate câte sunt: Dumnezeul treimic. Dumnezeu treimic pe care, în cărțile noastre de cult, Îl numim Preasfânta Treime.

Și subliniez acest lucru, pentru că unii creștini, din neștiință, cred că Preasfânta Treime e altceva decât Dumnezeu.

Însă Preasfânta Treime este Dumnezeul nostru.

Pentru că Dumnezeul nostru, din veci, e tripersonal, e treimic, e în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu.

De aceea și Sfântul Chirillos, imediat, spune că noi ne-am botezat în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, dar noi nu credem în trei dumnezei, ci întru o unică dumnezeire închinată în Treime [εἰς μίαν θεότητα τὴν ἐν Τριάδι προσκυνητήν][6].

Căci musulmanii, spre exemplu, ne consideră pe noi, creștinii, politeiști. Considerând că cele trei persoane ale dumnezeirii sunt trei dumnezei. Însă noi credem într-un Dumnezeu tripersonal, în trei persoane, pe care ni L-a revelat nouă Fiul lui Dumnezeu întrupat, în comparație cu Dumnezeul monopersonal în care cred evreii și musulmanii.

Acesta e motivul pentru care Sfântul Chirillos afirmă că Fiul S-a născut din ființa Tatălui, că El există în Tatăl și arată în El Însuși ființa Celui care L-a născut pe El. Pentru că Tatăl nu poate fi cunoscut altcumva decât prin Fiul și în Fiul, pentru că Fiul este întipărirea [χαρακτὴρ]/ chipul persoanei Lui[7].

Părintele Dumitru Stăniloae a tradus pe χαρακτὴρ cu chip, pentru că a înțeles chipul ca reproducere identică și nu aproximativă. Însă eu am vrut să arăt prin întipărire dinamismul nașterii Fiului din Tatăl, pentru că El este o întipărire a Tatălui în Fiul. Tocmai de aceea, cine Îl vede pe Fiul, Îl vede și pe Tatăl în El, pentru că Fiul este o întipărire a Tatălui în Fiul, ca Unul care este deoființă cu Tatăl.

Iar când se vorbește despre o persoană dumnezeiască, atunci nu se micșorează nicidecum slava vreuneia dintre Ele[8]. Pentru că noi vorbim despre o persoană a Treimii fără să o separăm de celelalte două. Și vorbim separat despre cele trei persoane ale Treimii, atunci când le prezentăm teologic, tocmai pentru că, omenește, nu putem să tratăm în mod detaliat realitatea unei persoane decât ocupându-ne în mod special de ea.

Referindu-se la persoana Sfântului Duh, autorul nostru spune că Sfântul Duh ne umple prin Sine de harismele cele dumnezeiești și prin aceasta ne face părtași firii celei negrăite a lui Dumnezeu[9]. Numai că harismele dumnezeiești nu sunt numai ale Duhului Sfânt, ci ale întregii Treimi, ele fiind dăruite de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul. De aceea și noi spunem, uneori, că harismele sunt ale Duhului, pentru că prin El coboară, din Treime, la noi. Însă ele nu sunt numai ale Duhului, ci ale întregii Treimi.

Discutând Fac. 11, 7, Sfântul Chirillos afirmă faptul că Dumnezeul treimic acționează în relația cu lumea printr-o „singură mișcare a firii una [ἁπλᾔ κινήσει φύσεως μιᾶς]”[10].

Pentru că întreaga Treime are o singură voință și o singură lucrare. Iar în dogma hristologică, când spunem că Fiul are două voințe și două lucrări, pentru că are două firi, una dumnezeiască și alta umană în persoana Sa cea veșnică, necreată și fără de început, spunem implicit că El are aceeași voință cu a Tatălui și cu a Duhului Sfânt.

Pentru că firea Sa umană, asumată din Preacurata Născătoare de Dumnezeu, Maria, se supune întru toate firii Sale dumnezeiești, Fiul întrupat are aceeași voință și lucrare cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Apoi, referindu-se la Hristos, Sfântul Chirillos spune că, în Hristos, am fost restaurați întru chipul cel dintâi, primit la creație, Fiul fiind întipărirea/ chipul și asemănarea Tatălui, pentru că are aceeași ființă cu a Tatălui[11]. De aceea, Fiul ne înfățișează ca într-o pictură [καταγράφουσα/ tabula] firea Tatălui, a Celui care L-a născut pe El[12].

După care, Sfântul Chirillos, Părintele nostru, ne spune că în Dumnezeu viața este ființială, iar nemurirea este înăuntrul ființei Treimii[13]. Și prin această scumpă precizare, el ne spune că nu putem cugeta viața sau nemurirea în afara lui Dumnezeu, pentru că nu există viață și nemurire dacă El nu ne-a dăruit existența. Ci avem viață și nemurire tocmai pentru că El ne-a creat pe noi.

Din acest motiv, a căuta „ființe extraterestre” necreate de Dumnezeu, înseamnă a căuta cai verzi pe pereți. A căuta lucruri imaginare.

Pentru că El a creat ca ființe raționale doar Îngeri și oameni; pe Îngeri zidindu-i fără trupuri, duhovnicești, iar pe oameni zidindu-i cu suflet și trup.

Însă, în Tradiția Bisericii, avem mărturiile multor Sfinți în ceea ce privește apariții demonice, ei mărturisindu-ne cu lux de amănunte modul în care li s-au arătat demonii pentru ca să-i înșele. Căci demonii au venit la ei, și vin și la noi, la toți cei care ne nevoim ortodox, și ni se prezintă ca Sfinți Îngeri, tocmai pentru ca să îi urmăm în lupta lor cu Dumnezeu. Numai că noi, atunci când ni se arată în mod direct sau printr-o lumină anume, nu trebuie să le primim sfaturile rele, pentru că demonii nu ne vor decât pierzarea.

Raportându-se la Gal. 4, 6, Sfântul Chirillos ne vorbește despre relația interioară a lui Dumnezeu cu noi. Căci noi avem o relație interioară cu El și nu una distantă. Și ne spune că Fiul S-a sălășluit în noi în mod negrăit prin Duhul Său, pentru că am fost înfiați duhovnicește[14]. Și înfierea noastră duhovnicească s-a făcut atunci, la Sfântul Botez, când noi am fost botezați și când slava întregii Treimi s-a sălășluit întru noi. Sau Dumnezeul treimic S-a sălășluit întru noi prin slava Sa și de aceea, noi, creștinii ortodocși, avem o relație interioară și duhovnicească cu Dumnezeu. Pentru că ne rugăm Lui și trăim întru slava Lui ca fiii Lui duhovnicești, ca fiii Lui răscumpărați și sfințiți de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Lui.

Cu alte cuvinte, noi trebuie să cunoaștem triadologia Bisericii, pe Dumnezeul treimic, pentru că El este viața noastră duhovnicească. Noi în El trăim și noi în El ne mântuim. El nu este pentru noi doar Dumnezeul Care depășește toate și ține toate câte a făcut, ci, în același timp, Cel care are intimitate cu noi, pentru că este în noi, prin slava Lui, de la Botezul nostru, de când noi ne-am făcut creștini. El nu este numai transcendent creației Sale, ci și imanent creației Sale. Este transcendent, depășește toate, prin ființa Lui, dar este în toate și ține toate și desăvârșește toate prin slava Lui cea veșnică și necreată, care izvorăște veșnic din ființa Treimii.

Iar dacă nu știm acest lucru, atunci nu Îl căutăm în mod personal pe Dumnezeu, în mod interior, ci ne raportăm la Dumnezeu ca la Cel ce este în afara noastră, Care n-are atingere cu noi.

Însă Dumnezeu are de-a face în mod intim cu noi, pentru că El este în noi, prin slava Lui, de la Botez! De aceea, orice păcat al nostru înseamnă o rănire a lui Dumnezeu în noi înșine și o rănire ontologică a noastră. Iar orice faptă bună este o vindecare interioară și ea ne face proprii simțirii slavei Lui în noi înșine.

Dacă Sfântul Chirillos a accentuat foarte mult că Fiul e lăuntric Tatălui datorită deoființimii Lor, el accentuează și faptul că Fiul împărtășește din plinătatea Sa pe Sfântul Duh, pentru că Sfântul Duh este în mod inseparabil lăuntric Fiului[15]. Și prin aceasta el arată că persoanele Treimii sunt lăuntrice în mod reciproc și nu distante una față de alta. Pentru că toate trei împărtășesc aceeași ființă dumnezeiască.

Noi, oamenii, avem aceeași ființă umană, dar persoanele noastre sunt separate una de alta. Pe când, în Dumnezeu, persoanele treimice sunt inseparabil lăuntrice, fără ca prin asta vreuna să își piardă identitatea personală, aceea de a fi Tată, Fiu și Sfânt Duh.

Însă noi, oamenii, când suntem chemați la iubire și la frățietate, adică la normalitatea noastră creaturală, suntem chemați la a purta în mod interior întreaga umanitate. Căci noi nu putem fi unii în alții în mod trupește, dar putem fi duhovnicește unii în alții.

Și când ne rugăm și îi iubim pe oameni, îi avem pe toți în noi înșine, trăim în această sălășluire duhovnicească a tuturor în noi înșine, pe măsura noastră smerită, relațiile interioare ale Preasfintei Treimi. Adică modul în care persoanele Treimii Se iubesc una pe alta și conlocuiesc deoființial.

Căci Ermia spune, și Patriarhul nostru e de acord cu el, că fiecare persoană dumnezeiască este pătrunsă ființial de celelalte două[16]. Pentru că toate trei au aceeași ființă.

Iar în finalul dialogului de față, tot Ermia conchide, cum că omul cu minte sănătoasă e cel care mărturisește pe Fiul ca fiind Dumnezeu adevărat, născut din Dumnezeu adevărat[17].

Pentru că omul cu minte sănătoasă e cel care are credință sănătoasă și, în același timp, viață sfântă. Și când spun minte sănătoasă, nu mă gândesc la sănătatea creierului, ci la sănătatea gândurilor, a cugetelor pe care le avem.

Căci în predica de ieri, am amintit spusa Sfântului Chirillos că noi despărțim adevărul revelat de orice înșelare demonică.

Iar înșelarea demonică e și gândul rău și fapta rea. De aceea, când avem viață rea avem și gânduri rele, pentru că ele izvorăsc din răutatea sufletului nostru.

Dar dacă vrem ca să răsară din noi gânduri bune, trebuie să lucrăm faptele cele bune, poruncite nouă de Dumnezeu. Și atunci vom fi câmpii pline de florile virtuților, care mirosim frumos pentru toți oamenii.

Vă doresc numai bine, mult spor în toate și pacea lui Dumnezeu să se sălășuiască în noi toți! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 26 noiembrie 2015, zi de joi, ploioasă, înnorată și cu vânt. Friguroasă.

Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://diakonima.wpengine.netdna-cdn.com/wp-content/uploads/2012/01/ag-kyrillos-alexandreias-541.jpg.

[2] PG 75, col. 787-788/ PSB 40, p. 95.

[3] PG 75, col. 788/ Ibidem.

[4] PG 75, col. 793/ Idem, p. 99.

[5] Ibidem/ Ibidem.

[6] Ibidem/ Ibidem.

[7] PG 75, col. 796/ Idem, p. 100.

[8] Ibidem/ Ibidem.

[9] PG 75, col. 800/ Idem, p. 102.

[10] PG 75, col. 805/ Idem, p. 106.

[11] PG 75, col. 808/ Idem, p. 107.

[12] PG 75, col. 812-813/ Idem, p. 109.

[13] PG 75, col. 824/ Idem, p. 116.

[14] PG 75, col. 833/ Idem, p. 123.

[15] PG 75, col. 843-844/ Idem, p. 128.

[16] PG 75, col. 847-848/ Idem, p. 130.

[17] PG 75, col. 859-860/ Idem, p. 138.

Predică despre triadologia Sfântului Chirillos al Alexandriei [2]

Sfantul Chirillos al Alexandriei

Iubiții mei[1],

în predica de ieri am văzut că Fiul Se naște din Tatăl fără să Se despartă de Tatăl, pentru că ființa Lor e comună. Și că deoființimea Treimii exprimă identitatea veșnică de ființă a persoanelor dumnezeiești.

Astăzi însă vom începe să discutăm al doilea dialog teologic al cărții, care poartă titlul: Că [Fiul] este împreunăveșnic cu Dumnezeu și Tatăl, și Fiul S-a născut din El după fire [κατὰ φύσιν][2]. Și în acest dialog, polemica Sfântului Chirillos este îndreptată împotriva ereziei lui Arios. Pentru că Arios, cel condamnat ca eretic la Sinodul I Ecumenic din 325 d. Hr., susținea că Fiul este născut, dar că nu este Fiu după fire [κατὰ φύσιν] al Tatălui[3].

Cu alte cuvinte, Arios spunea că Fiul nu e deoființă cu Tatăl, nu e născut din ființa Tatălui, ci că e o creatură a Tatălui. Dar dacă e o creatură, atunci Fiul nu e Dumnezeu. Și acesta a fost motivul pentru care el a fost condamnat de către Biserică ca eretic: pentru că Arios a negat dumnezeirea Fiului, faptul că Fiul este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, că El este împreunăveșnic și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Și după această precizare teologică, Sfântul Chirillos face o afirmație impresionantă, din care aflăm dragostea lui imensă pentru adevărul Bisericii: „Dar pentru noi comoara [credinței este] în vase de lut și iubim adevărul dezbrăcat de înțelepciunea lumească și de înșelarea drăcească”[4].

Pentru că înțelepciunea lumească trebuie să aibă mai întâi adevărul, pentru ca să-l exprime în mod retoric. Iar înșelare drăcească el numește aici orice erezie sau gând sau faptă neevlavioasă, care nu au de-a face cu cugetarea și viața Bisericii.

De aceea, teologii Bisericii nu numai că exprimă în mod acurat adevărul revelat de Dumnezeu și păstrat de Tradiția Bisericii, dar îl exprimă fiind plini de iubire pentru Dumnezeu, iubind adevărul Lui și neamestecându-l cu minciuna sau neobscurizându-l/ neîntunecându-l în mod voit.

Revenind la discuția triadologică, Sfântul Chirillos precizează că Tatăl este veșnic Tată, neschimbându-Se întru Fiul, dar și Fiul este veșnic Fiu, neschimbându-Se întru Tatăl[5]. Adică fiecare persoană a Treimii Își păstrează identitatea Ei veșnică. Și, totodată, el spune că este propriu Tatălui să fie ἀγέννητον [nenăscut] iar Fiului Îi este propriu să fie γεννητόν [născut][6]. De aceea, știind că a fi nenăscut înseamnă altceva decât a fi născut, nu vom putea să Îi confundăm pe Tatăl cu Fiul[7].

Amintind faptul că noi ne botezăm în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Preafericitul Chirillos spune că cele trei persoane dumnezeiești sunt Sfânta Treime [τὴν Ἁγίαν Τριάδα][8] iar Sfânta Treime este „o ființă în ipostasuri proprii”[9], personale, distincte. Însă, în Treime, Tatăl este „rădăcina supremă [ἀνωτάτω ῥίζαν/ suprema radice]”[10] și Tatăl L-a născut pe Fiul, Fiu care este deodată [ἅμα] și împreunăveșnic [συναΐδιον] și egal [ἰσομέτρως] cu Tatăl, în afară de faptul de a naște[11].

Iar Sfântul nostru învățător, Sfântul Chirillos, Patriarhul, ne spune aici lucruri absolut importante despre Fiul.

Și anume că singura diferență dintre Fiul și Tatăl este aceea că El, Fiul, nu poate să nască, dar că Fiul este deodată cu Tatăl, chiar dacă e născut din Tatăl, pentru că nașterea Lui din Tatăl e din veci și nu e temporală. De aceea, El e împreunăveșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Iar despre Sfântul Duh, el spune că Se revarsă în mod firesc de la Dumnezeu Tatăl prin Fiul și Se arată precum în chipul suflării care iese din gurile oamenilor[12].

Și aici, în mod indubitabil, el vorbește despre harul Sfântului Duh, care se revarsă de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh și nu despre persoana Sfântului Duh. Lucru pe care l-a subliniat și Părintele Dumitru Stăniloae într-o notă de subsol, spunând că „nu e vorba aici de „purcederea din Tatăl prin Fiul” în existența veșnică a Persoanelor Sfintei Treimi, ci de trimiterea Lui de la Tatăl prin Fiul întrupat oamenilor”[13].

Însă Sfântul Chirillos revine la Tatăl și spune că nenăscut I „s-a rezervat și aparține numai Lui, în sensul de-a nu fi fost născut. Dar nu trebuie să i se atribuie sensul unei definiții[14]. Pentru că „faptul de-a nu fi născut nu e nici ființa Tatălui, nici ipostasul [persoana] Lui. Dar n-ar putea fi nenăscut fără să fie ipostas. Nenașterea este a ipostasului, dar nu ipostasul însuși. [Căci] nenașterea Tatălui și nașterea Fiului Îi presupune pe Ei ca Persoane[15]. Sfântul Chirillos precizează și faptul că Fiul este împreunășezător cu Tatăl, pentru că este întru totul asemănător și egal cu El[16]. Căci este negrăită și mai presus de minte[17] nașterea Fiului din Tatăl.

Sfântul Chirillos respinge cuvintele cauză și cauzat pentru a indica pe Tatăl și pe Fiul și spune că trebuie, în cazul lui Dumnezeu, să vorbim despre Tatăl și despre Fiul născut din El[18]. Afirmație la care Părintele Dumitru subscrie și ne spune că e bine să se facă așa, pentru „ca să nu se ivească ideea unei legi a cauzalității și o preexistență a cauzei [a Tatălui] față de cauzat [față de Fiul]”[19].

Însă nicio persoană dumnezeiască nu preexistă celeilalte, pentru că persoanele Treimii sunt egale și fărădeînceput și împreunăveșnice. Pentru că Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt din veci, Treimea fiind dintotdeauna aceeași și nu apare printr-o evoluție anume.

Sfântul Patriarh Chirillos folosește și verbul a străluci pentru a vorbi despre nașterea Fiului din Tatăl. Și spune că Fiul a strălucit mai presus de minte din ființa Tatălui, dar fără vreo împărțire sau despărțire de Tatăl, Care L-a născut[20]. Și prin aceasta el subliniază că Fiul S-a născut din veci din ființa Tatălui și nu e „o creatură” după cum spunea Arios. Iar Părintele Stăniloae, marele și Sfântul truditor al teologiei românești și luminătorul românilor, văzând profund erezia ariană, spune despre ea că este una panteistă[21]. Pentru că „nu recunoșteau o naștere adevărată în Dumnezeu, dar vedeau producerea Fiului ca un fel de creatură necesară a lui Dumnezeu, deci impusă naturii Lui, care prin aceasta suferă, având loc în esența divină o anumită împărțire și o pătimire a împuținării ei, așa cum se produce prin emanație”[22].

Sfântul Chirillos subliniază apoi faptul că Dumnezeu este fărădeînceput [ἀνάρχως], pentru ca să spună că El nu are nici sfârșit[23]. Și de aceea, „va naște după firea proprie Cel netrupesc [Tatăl], neavând Cel născut [Fiul] nașterea în timp. Dimpotrivă, Născutul [Fiul] va fi împreună cugetat și împreună subzistent cu Cel ce-L naște”[24]. Adică deoființă și comunional cu Tatăl. Căci unitatea ființială a Treimii înseamnă totodată și comuniunea veșnică a persoanelor dumnezeiești, adică iubirea desăvârșită dintre Ele.

În finalul dialogului de care ne ocupăm, Sfântul Chirillos precizează că Tatăl e Tată pentru că a născut și nu pentru că e Făcătorul lumii, iar Fiul e Fiu pentru că S-a născut din Tatăl[25]. Și prin aceasta el precizează, în subsidiar, că lumea nu este veșnică în comparație cu Dumnezeul Cel veșnic. Ci lumea este creația Dumnezeului treimic, pe care El a adus-o la existență din marea Sa bunătate.

De aceea, iubiții mei, când demonul mândriei și cel al slavei deșarte ne dau târcoale și ne sugerează că suntem „veșnici”, să ne coborâm în părerea smerită despre noi înșine, aducându-ne aminte de păcatele noastre. Pentru că suntem creația lui Dumnezeu și nu suntem veșnici pe acest pământ, ci trecători, iar păcatele noastre, cele multe, mari și grele, ne bagă în Iad de vii.

Când demonul lăcomiei sau al curviei ne asaltează, să coborâm tot în cugetarea smerită despre noi înșine, pentru ca să vedem că mâncarea și poftele sunt trecătoare iar Iadul e veșnic.

Când demonul lenei și al iubirii de bani ne vor afundați în uitare, într-o continuă înveșnicire a clipei, să coborâm din nou în noi înșine și să vedem ce rău mare aduce negrija față de suflet.

Pentru că sănătatea noastră duhovnicească vine din slava Treimii Celei preadumnezeiești, dacă trăim în poruncile lui Dumnezeu. Dacă poruncile Lui sunt viața noastră, atunci Treimea locuiește în noi prin slava Ei și noi suntem fiii duhovnicești ai Tatălui, prin Fiul, întru Duhul Sfânt.

Multă sănătate și pace tuturor! Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postul și în viața noastră bisericească! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 25 noiembrie 2015, zi de miercuri, ploioasă și înnorată.

[2] PG 75, col. 713-714/ PSB 40, p. 47.

[3] PG 75, col. 716/ Idem, p. 48.

[4] PG 75, col. 716.

[5] PG 75, col. 717-718.

[6] Ibidem.

[7] PG 75, col. 717/ PSB 40, p. 49.

[8] PG 75, col. 721.

[9] Ibidem.

[10] PG 75, col. 721-722/ PSB 40, p. 52.

[11] PG 75, col. 721.

[12] PG 75, col. 721-724.

[13] PSB 40, p. 53, n. 59.

[14] Idem, p. 59.

[15] Idem, p. 64, n. 77.

[16] PG 75, col. 752/ PSB 40, p. 71.

[17] PG 75, col. 757/ Idem, p. 75.

[18] PG 75, col. 761/ Idem, p. 77.

[19] PSB 40, p. 77, n. 93.

[20] PG 75, col. 761/ PSB 40, p. 78.

[21] PSB 40, p. 79, n. 99.

[22] Ibidem.

[23] PG 75, col. 768/ PSB 40, p. 81.

[24] PSB 40, p. 81.

[25] PG 75, col. 784/ PSB 40, p. 93.