invierea fiicei lui Iairos

Iubiții mei[1],

mulți se întreabă de ce oamenii mor atunci când mor și de ce mor cum mor. Se întreabă, așadar, despre timpul morții și despre felul ei. Însă se întreabă, cel mai adesea, făcând abstracție (deși nimeni nu poate face abstracție de El) de Dăruitorul vieții noastre. Se întreabă fără să Îl pună pe Dumnezeu ca început al gândului lor, al cugetării lor.

Și când nu începem cugetarea noastră despre viață și moarte cu Dumnezeu, Dăruitorul vieții și al morții, gândul nostru se transformă în deznădejde sau în blestem.

Însă, dacă începem gândul despre moarte cu Dumnezeu, trebuie să acceptăm faptul că trebuie să învățăm de la El cum privește El viața și moartea noastră. Pentru că numai astfel avem o lumină/ o înțelegere oarecare asupra faptului de ce murim și de ce murim în felul în care murim. Și ca să învățăm teologia vieții și a morții trebuie să citim Dumnezeiasca Scriptură, pe Sfinții Părinți ai Bisericii și cărțile de cult ale Bisericii.

Spre exemplu, prima rugăciune de dezlegare de păcate a Slujbei Înmormântării ne vorbește despre cum a apărut moartea în viața oamenilor. Pentru că moartea nu este creația lui Dumnezeu! Dumnezeu a creat cerul și pământul, adică pe Îngeri și pe oameni, a creat planetele, a creat iarba, peștii, animalele, plantele, aerul, a creat, într-un cuvânt, întreaga existență, și a creat-o în modul cel mai înțelept și desăvârșit cu putință. Pentru că, pe toate acestea, le-a creat Dumnezeu și nu o creatură!

Însă, deși Dumnezeu l-a zidit pe om prin înțelepciune negrăită [ἀῤῥήτῳ σοφίᾳ][2], zidindu-l „întru înfățișare și frumusețe, și l-a înfrumusețat ca [pe] o cinstită și cerească făptură [εἰς εἶδος καὶ κάλλος, καὶ ἐξωραΐσας, ὡς τίμιον καὶ οὐράνιον κτῆμα]”[3] – pentru că l-a creat pe om după chipul și după asemănarea [κατ᾿ εἰκόνα καὶ καθ᾿ ὁμοίωσιν] Lui[4] – când omul a păcătuit iar moartea a fost consecința păcatului, pentru ca „răutatea [omului] să nu fie fără de moarte [ἵνα μὴ τὸ κακὸν ἀθάνατον γένηται]”[5], Dumnezeu a poruncit moartea oamenilor din iubire de oameni[6].

Pentru că răutatea oamenilor e consecința păcatelor lor. Iar Dumnezeu, din marea Lui iubire de oameni, a poruncit moartea, adică dezlegarea sufletului de trup, pentru ca omul să nu se înveșnicească în rele pe pământ. Dumnezeu a renunțat iconomic la lucrarea Lui în om, adică la legarea de nedezlegat a sufletului de trup, pentru ca omul căzut în păcate și în răutăți, în boli și în bătrânețe să nu se depersonalizeze la nesfârșit, să nu se urâțească continuu.

Pentru că știm cu toții că boala și bătrânețea sunt desfigurante. Dar cele care ne desfigurează cu adevărat sunt patimile din noi. Răutatea, cruzimea, desfrânarea, iubirea de bani, perversitatea, necredința, egoismul, blasfemia, nemilostivirea, înfumurarea, mândria, înșelarea demonică, minciuna, ipocrizia, erezia și tot cortegiul de patimi din noi sunt urâțenia noastră interioară.

De aceea, moartea este, din perspectiva lui Dumnezeu, o limitare a păcatelor noastre dar, pentru cei Sfinți, ea este începutul odihnei lor veșnice.

Și duminica trecută am văzut diferența dintre moartea celui păcătos și moartea celui Drept. Căci Sfântul Lazaros, cel bolnav și plin de bube, căruia câinii – singurii lui prieteni – îi lingeau bubele, atunci când a murit…„a fost dus el de către Îngeri întru sânul lui Avraam [ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν ἀγγέλων εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]” [Lc. 16, 22, BYZ].

Și când Domnul spune el, Lazaros, spune sufletul lui. Căci sufletul lui a fost dus de Îngeri în sânul lui Avraam, Patriarhul, adică în Împărăția lui Dumnezeu, pe când trupul lui Lazaros, săracul și bolnavul, a rămas la poarta…bogatului.

Dar când a murit și bogatul, care huzurise toată viața lui, care dăduse muzica la maxim…el a fost înmormântat „ca lumea” [Lc. 16, 22], numai că sufletul lui a ajuns în Iad [ἐν τῷ ᾍδῃ] și în chinuri [ἐν βασάνοις] [Lc. 16, 23, BYZ].

Mai pe scurt, nu problema morții în sine e cea mai importantă pentru noi, nu cum vom muri în mod faptic (adică acasă, pe drum, la spital, într-un accident etc) ci problema vieții duhovnicești, interioară, adică problema sfințeniei este și trebuie să fie pentru toți problema capitală.

Pentru că Sfântul Lazaros a murit la poarta bogatului, singur, bolnav și fără să aibă pe cineva ca să-l îngroape. Dar nu a murit ca un om păcătos, ci ca un om sfânt, ca un om care și-a asumat viața și I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru ea. Și tocmai de aceea a și primit moștenirea Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu: pentru că el s-a gândit la moarte într-un mod mântuitor, făcând din viața lui o viață a sfințeniei, și nu s-a gândit că moare și…nu are cine să-l îngroape

Bogatul însă seamănă cu mulți dintre noi, care facem abstracție de Dumnezeu, de ceilalți și de moarte și ne credem…nemuritori de-o clipă. El s-a gândit doar la sine și de aceea a primit ceea ce a vrut: un Iad cu chinuri veșnice, adică un loc în care ne vom trăi veșnic urâțenia de aici. Urâțenia de care am fost capabili o viață de om.

Căci dacă unii dintre noi se înfrumusețează pe fiecare zi duhovnicește, curățindu-se de toate patimile, alții se fac întuneric ontologic, întuneric viu, neoameni, caricaturi umane…

Iar la Spovedanie, când o iei de la zero cu cineva, și îi cunoști toate păcatele și patimile și când vezi cum, pe fiecare zi, el crește în înțelegere și în pocăință și în curățirea de sine…atunci îl vezi cum se desprimăvărează interior, cum se luminează, cum devine tot mai uman pe fiecare zi, adică smerit, curat, duios, blând, milostiv, împăciuitor, tot mai credincios, tot mai atent, tot mai liber față de patimi.

Căci nu putem să ieșim din închisoarea egoismului propriu și din murdăria noastră interioară fără El, fără Dumnezeul mântuirii noastre.

Însă strângem murdărie în noi de unii singuri!

Ceea ce vedem, ceea ce dorim, ceea ce atingem, ceea ce posedăm în mod păcătos, acelea ne murdăresc. Și pe cât suntem de murdari, pe atât suntem și de limitați în înțelegerea de sine și a lumii în care trăim.

Murdăria din noi e adevărata corupție, pentru că adevărata corupție nu e doar șpaga pe care o dai sau o iei, ci tot păcatul pe care îl faci și are urmări neșterse în tine. Pentru că, în latină, corruptio, corruptionis, are, ca sens primar, sensul de alterare, stricare interioară.

De aceea, „corupția te ucide” chiar în momentul când păcătuiești, pentru că păcatul te strică interior, te urâțește ontologic.

Însă, după cum ați auzit, Evanghelia de azi vine după Raiul și Iadul de duminica trecută și ne vorbește despre vindecare și înviere. Pentru că Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] ni-L prezintă pe Domnul mergând spre casa lui Iairos [Ἰάειρος] și, în timp ce mergea prin mulțime, o femeie, care era „în curgea sângelui [ἐν ῥύσει αἵματος]” [Lc. 8, 43], se vindecă atingându-se de marginea veșmântului Lui [Lc. 8, 44].

Dar când puterea Lui [Lc. 8, 46], adică slava dumnezeirii Lui, a vindecat-o pe femeia pe care doctorii nu o putuseră vindeca dar îi mâncaseră toată averea ei [Lc. 8, 43], atunci a venit veste din casa conducătorului sinagogii cum că fiica lui Iairos a murit [Lc. 8, 49]. Iar acel cineva [τις] care adusese vestea, credea despre moarte precum mulți dintre noi, care, deși creștini prin Botez, nu credem în învierea morților. Pentru că el i-a spus lui Iairos: „Nu-L mai deranja pe Învățătorul [μὴ σκύλλε τὸν διδάσκαλον]!”.

Adică: „Ce-L mai aduci în casa ta pe El, dacă fiica ta a murit?! Cine poate să ne mai ajute acum, dacă ea e moartă?!!”. Pentru că în capul lui, ca și în al multora dintre noi, moartea este „veșnică”. Moartea este considerată a fi fără sfârșit…adică, după moarte, nu mai urmează nimic

De aceea, la Înmormântare și la Parastas, avem un Apostol care ne vorbește tocmai despre acești oameni: despre cei care cred că odată cu moartea se sfârșește totul. Și Sfântul Pavlos ne spune: „despre cei adormiți [περὶ τῶν κεκοιμημνων]…să nu vă întristați [μὴ λυπῆσθε] ca și ceilalți care nu au nădejde [καθὼς καὶ οἱ λοιποὶ οἱ μἔχοντες ἐλπίδα]” [I Tes. 4, 13]. Care nu au nădejde de mântuire și, implicit, nici nădejdeavor învia din morți, la învierea cea de obște, pentru a fi judecați și a primi după faptele lor, fie Raiul, fie Iadul.

Dar Sfântul Pavlos vorbea aici despre cei adormiți…în dreapta credință, ca oameni evlavioși și drepți…și nu despre cei care nu se îngrijesc deloc de viața lor duhovnicească. Căci despre cei adormiți în sfințenie noi nu trebuie să ne întristăm ci să ne bucurăm, pentru că ei au moștenit Împărăția Lui.

Însă pentru cei care au murit nespovediți și neîmpărtășiți, pentru cei care au murit departe de Biserică și în luptă continuă cu ea nu avem cum să nu ne întristăm…pentru că au murit necreștinește, au murit ca niște păgâni și nu ca niște creștini.

…În aceste zile, o întreagă Românie i-a plâns pe morții din incendiu – din incendiul provocat sau care s-a aprins accidental – și a făcut, lângă un club care n-avea de-a face cu Biserica, un loc de rugăciune și de comemorare. Pentru că a comemora înseamnă a ne reaminti un eveniment dureros, dramatic, mormântal.

Căci atunci când locul din fața clubului s-a umplut de candele roșii și galbene (cele roșii fiind cumpărate din comerț și cele galbene fiind cumpărate din Bisericile noastre), el a devenit un loc al coeziunii, un punct de sensibilizare a românilor, un loc de întâlnire al oamenilor.

Însă clubul Colectiv (cu nume nefericit, pentru că îmi amintește de C[e]AP[e]-ul comunist) nu era un loc al coeziunii și al socializării reale ci al distracției individualiste și indiferente, în care dansul, băutura, drogurile și lascivitatea erau la ele acasă. A fost nevoie de un eveniment dramatic, de zeci de morți și de răniți, pentru ca el să devină un punct de coeziune între oameni dar, exploatat politic, a devenit și un mijloc de destabilizare a României.

A căzut guvernul, ne-am ales cu o incertitudine lată…oamenii ies în stradă pentru alte motive decât pentru morții din club… părinții celor morți se duc la cimitir, la ei…ceilalți, cu copii în spital, plâng și se roagă pentru ei…televiziunile au făcut rating bănos din transmisiile live (căci și așa nu aveau idei mai bune)… Biserica a fost trasă la rost ca și când clubul ar fi fost metoc patriarhal și Patriarhul trebuia să vină imediat ca să facă slujbă…unii s-au perindat pe acolo ca să fie văzuți, alții au scris despre eveniment imediat pentru ca să își mai aducă aminte lumea și de ei…și se inculcă, în mod pervers, ideea că doar cei care ies în stradă și își țipă oful…au ofuri pe inimă…

Însă toți avem ofuri pe inimă, chiar dacă le țipăm în stradă sau doar în rugăciunile noastre!

Și drama aceasta, în definitiv, nu e doar un rău ci și un bine, dacă, din cauza ei, ne solidarizăm unii cu alții. Așa se întâmplă și la război, și la cutremur, și la înec și la deraierea unui tren și la un atac terorist.

Numai că aceasta este o solidarizare emoțională mediatizată, pe când Dumnezeu, de la noi, ne cere să fim așa tot timpul, nu doar când vedem sânge, morți, răniți și înmormântări la TV.

El cere de la noi o continuă solidarizare cu toți cei săraci, lipsiți, marginalizați, aflați la ananghie, care mor pe drumuri sau prin casele lor de frig, de bătrânețe și de boală.

Pe fiecare zi oamenii mor în spitale, avortați sau din cauza a diverse boli, mor pe străzi, mor din cauza exceselor de tot felul, mor în singurătate, nevăzuți de nimeni.

De aceea, Domnul auzind ce spunea acela despre moarte…i-a spus lui Iairos, dar și nouă: „Nu te teme! Crede numai și se va mântui [Μὴ φοβοῦ. Μόνον πίστευε, καὶ σωθήσεται]” [Lc. 8, 50, BYZ].

Și credința tatălui, ca și credința femeii bolnave de 12 ani, a făcut minuni!

Crede în cine? Pentru că mulți cred doar în ei. Se încred numai în ce au, pot și spun ei.

În cine trebuie să credem, pentru ca să ne mântuim? Și răspunsul e subinclus: „Crede în Mine, în Cel pe care L-ai chemat ca să îți vindece fiica, și ea se va mântui! Căci dacă M-ai chemat să o vindec, deși ea era pe moarte [Lc. 8, 42], atunci crezi despre mine că Eu pot să o vindec. De aceea, nu te îndoi, nu te teme de ce îți spun oamenii, să nu te descurajezi de faptul când tu însuți o vei vedea moartă, pentru că Eu o voi învia”.

Și Domnul numește învierea mântuire [Lc. 8, 50], pentru ca în Lc. 8, 52, El să numească moartea somn. Pentru că le-a spus că acea copilă „n-a murit, ci doarme [οὐκ ἀπέθανεν, ἀλλὰ καθεύδει]”.

De aceea, ceea ce Dumnezeu consideră a fi somn al trupului, noi considerăm că el e moarte

Însă, spre exemplu, adventiștii consideră că somnul de aici nu se referă la trup ci la suflet, vorbind despre faptul că „moartea este o stare de inconștiența pentru toți oamenii”[7]. Adică de „inconștiență” a sufletelor celor adormiți.

Acesta este motivul pentru care nu îi cinstesc pe Maica Domnului și pe Sfinți, pentru că, din punctul lor de vedere, Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu, sunt „inconștienți”. Ei „dorm” în Împărăția lui Dumnezeu, „se odihnesc” până la a doua venire a Domnului, și asta în deplin dezacord cu cuvintele Domnului, care ne-a spus că Lazaros era cu Avraam și ambii erau conștienți dar și cei din Iad sunt conștienți, pentru că bogatul îl vedea pe Lazaros și pe Avraam în Împărăția lui Dumnezeu și el știa despre sine că e închinuri.

…Însă când Domnul le vorbește despre înviere, oamenii râd de El [Lc. 8, 53]…Îl iau în râs. Pentru că ei credeau că sunt „lucizi”, sunt „raționali”, „știu cum merg lucrurile”…

Numai că lucrurile merg cum vrea Dumnezeu și nu cum vor oamenii sau demonii!

Dumnezeu e autorul vieții noastre și El îngăduie clipa când noi trebuie să murim. Însă moartea noastră nu este o extincție deplină a existenței noastre, ci sufletul nostru – unde e conștiința noastră de sine și unde avem tot ceea ce suntem în mod fundamental –, e veșnic viu după moarte, veșnicia sufletului fiind darul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Doarme doar trupul nostru, care se întoarce în pământul din care a fost luat și făcut de Dumnezeu, nu însă și sufletul! Sufletul merge la Dumnezeu și e judecat de El, pentru ca apoi să primească Raiul sau Iadul, potrivit faptelor, a sentimentelor, a gândurilor și a intențiilor lui fundamentale. Dar starea de până la Judecata finală, pentru cei din Iad, e o stare în care pot fi ajutați de rugăciunile Bisericii. Tocmai de aceea, pomenirile și slujbele noastre cer iertarea lui Dumnezeu pentru cei adormiți și odihnirea lor cu Sfinții.

Noi nu știm cât de credincioși sau de necredincioși au fost cei arși de vii la București. Dar îndrăznind la mila Domnului, ne rugăm pentru ei, cât și pentru întreaga umanitate adormită, pentru că toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu.

Nu știm nici de ce au murit aceștia…și nu alții. Dar știm că Dumnezeu nu greșește niciodată. De aceea, când vine vorba de moartea unui copil, a unei fecioare, a unui om cu mult har, nu trebuie să Îl hulim pe Dumnezeu pentru că a îngăduit moartea lor, ci trebuie să acceptăm acest lucru cu smerenie.

Pentru că viața lungă nu înseamnă și că este una bună și mântuitoare. Ci noi, în fiecare zi, trebuie să ne comportăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, și comportându-ne astfel, vom fi întotdeauna pregătiți de trecerea la Domnul.

…Oamenii au râs de înviere…pentru că ei râd prostește în toate veacurile…

Ne credem „deștepți” și „atotputernici” până ne pune Dumnezeu în pat prin vreo boală și stăm cuminți, așteptând ca alții să ne bage pe gură cu lingura, ca unor copii…

Râdem…râdem sfidător și disprețuitor… avem gânduri mari despre noi…ne închipuim tot felul de lucruri mari despre noi…când noi suntem atât de fragili și de miopi și de neîmpliniți…

Și în loc să ne lăsăm înviați din morți de Domnul, noi ne umplem timpul cu nimicuri.

Însă El vine și strigă sufletul copilei [Lc. 8, 54], îl striga ca pe unul viu, „și s-a întors duhul ei [καὶ ἐπέστρεψεν τὸ πνεῦμα αὐτῆς], și a înviat îndată [καὶ ἀνέστη παραχρῆμα]” [Lc. 8, 55, BYZ].

Duhul, adică sufletul ei, s-a întors în trup și copila a înviat îndată, imediat.

Dar sufletul ei s-a întors în trup și ea a înviat, pentru că Domnul a chemat sufletul ei înapoi și El a dorit ca ea să mai trăiască puțin! Domnul întoarce sufletul în trup și omul înviază, și nu spiritiștii, care vorbesc cu demonii!

Vrăjitoarele și toți ocultiștii au „puteri” și „văd” și „leagă” și „dezleagă” cu ajutorul demonilor și nu pentru că sunt oameni sfinți și credincioși. Iar cine așteaptă de la unii ca aceștia „ajutor”, arată că nu are credință. Pentru că omul credincios nu amestecă dreapta credință și faptele virtuoase cu descântece, cu vrăji, cu farmece, cu ghicitul în te miri ce, cu datul în cărți, cu horoscoape, cu zodii, cu „energii” și „puteri” dobândite în mod satanic.

…Starea părinților fetei, după ce au văzut-o înviată din morți, a fost aceea de uimire [Lc. 8, 56]. Pe când Domnul a dorit discreție, poruncind părinților ca „nimic să nu spună [din ce] s-a făcut [μηδενὶ εἰπεῖν τὸ γεγονός]” [Lc. 8, 56, BYZ]. Iar ceea ce El făcuse era ca să le arate lor că El este Domn asupra vieții și a morții. Că El stăpânește și peste cei vii și peste cei adormiți și că sufletele sunt vii, veșnic vii la El și că oamenii vor învia și vor sta la judecata Lui ca oameni transfigurați.

Și prin aceasta, Evanghelia de azi ne duce tot la Rai și Iad, pentru că doar acestea două sunt stările de existență ale veșniciei.

Așadar, iubiții mei, dacă ne pasă, să ne pese de toți oamenii și dacă ne rugăm, să ne rugăm atunci pentru mântuirea întregii lumi! Pentru că oamenii miloși și cu inimă bună nu sunt milostivi doar în fața săracilor ci și a bogaților.

Și cei bogați au nevoie de milostenia noastră și nu doar cei săraci. Sau cei bogați au nevoie cu mult mai mult ca noi să fim milostivi față de ei și să le spunem adevărul în față: că sunt oameni și că păcatele te fac neom și pentru tot ceea ce facem vom fi judecați de El.

Cei bogați au nevoie de adevărul nostru și de rugăciunea noastră. Au nevoie de îmbrățișarea noastră, ca și cei săraci. Pentru că, cu toții, avem nevoie să fim împreună, să fim una în Biserica Lui, să fim frați!

Noi suntem frați…dar mai trebuie să ne și simțim ca atare. Și ne simțim frați cu toți oamenii, dacă dorim mântuirea tuturor și dacă nu îi împiedicăm pe oameni ca să se mântuiască, ci îi ajutăm cu tot ce putem.

Duminica viitoare începe Postul Nașterii Domnului. Vom asculta și cânta din nou colinde. Depinde însă…cu ce inimă…Iar Domnul ne cheamă la inima copilăriei, la inima curată, simplă, nefățarnică, bucuroasă, la inima plină de har.

Să ne nevoim așadar pentru a ne curăți și a ne înfrumuseța sufletele noastre! Să le aprindem, ca pe niște candele în trupul nostru și să ardem în dragoste sfântă pentru Dumnezeu și pentru toți oamenii și pentru întreaga creație! Pentru ca să fim ai Treimii Celei Preasfinte acum și în veci, împreună cu Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 7 noiembrie 2015, zi de sâmbătă înnorată și friguroasă.

Sfânta Frescă am preluat-o de aici: https://kosmaser.files.wordpress.com/2012/10/31255-c38ee284a2c38ec2b1c38ec2b5c38ec2b9c38f20c38ec2bfc38fe280a6-bmp.jpg?w=593&h=323.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 233/ Slujba Înmormântării în limba greacă, cf.

http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] Ibidem/ Ibidem.

[5] Idem, p. 234/ Ibidem.

[6] Ibidem/ Ibidem.

[7] Cf. Mărturisirea de credință a Bisericii Adventiste de ziua a șaptea, cap. 26: Moartea și învierea. A se vedea aici: http://www.adventist.ro/index/convingeri/doctrine-fundamentale/159-marturisirea-de-credinta.html.

Did you like this? Share it: