Predică la Duminica a 25-a după Rusalii [2015]

Samaritisul milostiv

Iubiții mei[1],

joi, 12 noiembrie 2015, o televiziune românească ne aducea vestea că a avut loc o premieră medicală în România: 7 doctori au operat cu succes o copilă…în pântecele mamei ei. Copila avea „măduva spinării incomplet formată și…legată de piele la exterior”[2], fapt pentru care medicii au făcut o incizie la nivelul abdomenului mamei, i-au scos uterul în afara trupului, au identificat boala copilei nenăscute, au făcut o incizie de 7 centimetri în uter și au refăcut măduva spinării acestei copile, pe care părinții ei vor să o nască cu bine și să îi pună numele Medeea[3].

Toată operația a durat o oră și jumătate, a fost una grea[4]…iar părinții fetei și medicii care au operat-o au fost salvatorii ei. S-au zbătut pentru viața ei intrauterină și se zbat în continuare, vor ca această fetiță să trăiască, în comparație cu mulți alți părinți care consideră copilul nenăscut „o ființă non-umană” și de aceea își permit să îl omoare

Însă dacă nu exista această zbatere, această zbuciumare activă a părinților și a medicilor pentru viața ei…copila se năștea cu hidrocefalie[5], se năștea bolnavă. Iar boala aceasta ar fi făcut-o inaptă pentru o viață normală. S-ar fi născut deja cu amprenta bolii și a morții pe trupul ei…

Și am început predica de azi cu acest caz medical de excepție pentru a da un prim răspuns la întrebarea: „Și cine este aproapele meu [Καὶ τίς ἐστίν μου πλησίον;]? [Lc. 10, 29, BYZ]”.

Adică: cine este cel care îmi face mie bine? Cum arată cel care îmi poartă de grijă și mă sprijină și mă ajută, când eu însumi sunt neputincios?

Pentru că atunci când spunem: aproapele meu, spunem: cel care se arată a fi om față de mine. Și cineva e om față de noi, numai când își arată în mod concret bunătatea, omenia, evlavia, iubirea profundă de Dumnezeu și de oameni.

În lipsa acestei manifestări a umanității, noi suntem niște egoiști nesimțiți, care ne gândim doar la cum să ne scăpăm propria piele. Să ne scăpăm viața de la sărăcie, din cutremur, din foc, din apă, din accident…De cele mai multe ori călcând pe sufletele altora sau neținând cont de ce drame producem în alții…

Însă, a fi aproapele oamenilor înseamnă a gândi binele lor ca pe propriul tău bine. A fi aproapele tuturor înseamnă să ai același bine cu toți, adică să vrei pentru tine ceea ce vrei pentru toți și să consideri că toți oamenii trebuie să se bucure de bine dimpreună cu tine.

Și, în această situație, nu vrei să lași pe nimeni în urmă…nu vrei să uiți pe nimeni…nu vrei ca nimeni să piardă în favoarea ta, ci vrei ca toți să fie câștigători. Pentru că Domnul „voiește [ca] toți oamenii să se mântuiască [πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι] și întru cunoașterea adevărului să vină [καὶ εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4, BYZ]. Și când Sfântul Pavlos vorbește aici despre mântuire, o înțelege ca trăire efectivă și plenară a vieții Bisericii. Căci pentru a cunoaște adevărul lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să fii creștin ortodox, adică botezat și miruns și împărtășit cu Domnul, pentru ca să înveți să trăiești eclesial pe fiecare zi.

Mai pe scurt, Dumnezeu nu îi privește pe oameni prin logica ratării, ci a biruinței. El îi vrea pe toți biruitori asupra păcatului – pentru că ne-a dat putere, prin iconomia mântuirii Lui, ca să trăim sfânt și fără prihană – și nu consideră pe nimeni că este „un păcătos irecuperabil”. De aceea, cel care a inventat „predestinarea unora la bine și a altora la rău” și a pus-o pe seama lui Dumnezeu, a spus o mare blasfemie la adresa Lui. Pentru că prin această blestemată și demonică „predestinare”, el a spus că Dumnezeu este, în mod fundamental, „nedrept” și „neiubitor”, dacă unora le dă numai miere, iar altora numai fiere.

Însă în Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37], Samaritisul [Σαμαρείτης] milostiv [Lc. 10, 33], Care este Însuși Domnul – după cum vedem în fresca de deasupra –, ne arată adevărata față a lui Dumnezeu. Ne arată cum este Dumnezeu și cum se manifestă El față de oameni. Și Samaritisului milostiv I se face imediat milă de noi [Lc. 10, 33], când suntem în durere și în boală, în nefericire și în lipsuri, și vine să ne ajute!

Tocmai de aceea Dumnezeu este adevăratul nostru Aproape: pentru că El reacționează imediat la nevoia și durerea noastră.

Când trebuie să scoți pe cineva din apă sau din foc sau de sub dărâmături – dacă ești om și nu pramatie –, sari deodată de la locul tău și îl ajuți pe cel în nevoie.

Atunci, în acea clipă, gândești făptuind, ești una cu cel în durere, ești un om care împărtășești aceeași disperare cu cel accidentat, rănit, aproape omorât.

Atunci nu e timp de reflecții, ci trebuie să fii o iubire care se manifestă! Și toți vor vedea iubirea ta de oameni din gesturile incredibile pe care le faci. Pentru că te arunci în foc după cel ce e în foc, te arunci în apă pentru cel care are nevoie, te lupți de partea celui slab…

Și ești…și vei fi resimțit…ca aproapele lui. Ca omul providențial prin care Dumnezeu l-a ajutat.

Însă, poți fi om, nu doar în clipe de calamitate, ci în toată vremea. Poți fi cel care ajută dezinteresat, poți fi cel care îndrumă, poți fi cel care face cadouri, poți fi cel care ierți, cel care îmbrățișezi, cel care te rogi…pentru alții…pentru toți oamenii vii și adormiți.

Poți să întreții mormintele părăsite din cimitir. Poți să cumperi un telefon sau un computer pentru cineva, un program sau un concert, o carte sau o rochie, un fular sau o pastă de dinți. Poți să văruiești cuiva pe gratis sau să îi montezi prizele în noua lui locuință. Poți să trimiți bani într-un cont, știind că darul tău va fi primit cu bucurie. Poți să surprinzi pe cineva, la modul foarte plăcut, prin dăruirea și bucuria și bunătatea inimii tale.

Și asta…în fiecare zi a vieții noastre!

Pentru că oamenii au nevoie de un lucru… atunci când au nevoie, iar darul cel mai mare și mai scump pe care îl facem cuiva e acela de a-i dărui ceea ce el are nevoie. De a dărui la timp, când trebuie, când el simte cel mai mult nevoia acelui lucru.

Dar pentru ca să dăruiești…trebuie să ai tu însuți inimă binecuvântată de Dumnezeu. Pentru că multul, bogăția, nu te face milostiv, ci milostivirea este rănirea noastră de către dragostea lui Dumnezeu.

Căci, după cum vedem în Lc. 10, 27, a împlini legea înseamnă „vei iubi [ἀγαπήσεις] pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată tăria ta și din tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți” [BYZ]. A împlini legea înseamnă a iubi.

Însă iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu pentru Sine și pentru oameni nu este un calcul mental, nu este un act oportunist, nu e ceva făcut…fără prea mult deranj, ci iubirea pentru El și pentru oameni trebuie să ne aprindă cu totul, să fie un foc care ne dinamizează integral și ne face să săvârșim lucruri impresionant de frumoase în toate zilele vieții noastre.

Pentru că dragostea Lui aruncată în noi nu e un foc de paie, ci un foc veșnic. Dragostea Lui ne curățește și ne luminează pentru veșnicie și ne face să acționăm cu conștiință creștină, eclesială, teocentrică, pentru că Dumnezeul treimic este sălășluit, prin slava Lui, în adâncul ființei noastre, ca Domn și Stăpân al nostru și al întregii existențe.

De aceea, ca și Dumnezeu, cei care Îl iubesc pe El și pe oameni și întreaga creație reacționează imediat la durerea și nefericirea oamenilor.

Reacționează pe loc și nu într-un târziu!

Ei intră imediat în grijă pentru alții, se roagă pentru ei, sar în ajutorul lor, sunt acolo, pentru că ei sunt atenți la fiecare om pe lângă care trec.

La polul opus trezviei, al atenției continue, sunt cei care au muzica în urechi și se gândesc doar la ei. Iresponsabilitatea multora naște cata- clisme. O țigară aruncată în pădure, o tragere de volan mai nervoasă, un cot dat în altul pentru a-l arunca în gol, râsul disprețuitor afișat în ochii celui care cerșește, falsificarea sentimentelor, cameleonismul la serviciu și pe stradă, perierea la cote maxime a șefilor, utilitarismul depersonalizant ucid.

Tot păcatul ucide și infestează cu mizerie sufletească. Și de această mizerie interioară nu putem scăpa printr-o baie fierbinte, ci de ea scăpăm prin mărturisirea păcatelor și primirea iertării lor, la Sfânta Spovedanie, prin Duhovnicul nostru.

Și acolo, la Duhovnic, trebuie să spunem cum am ocolit să facem binele sau cum am făcut răul cu bună știință.

Pentru că preotul și levitisul [Λευΐτης] care au trecut pe lângă cel rănit [Lc. 10, 31-32] suntem noi, cei care facem abstracție de nevoile oamenilor. Și de ce facem abstracție de ele? Pentru că nu avem conștiință eclesială, adică aceea în care să ne pese de toți.

Pentru că în lume sunt multe drame, mulți îndurerați și noi nu îi putem ajuta, în mod efectiv, pe toți. Dar nu putem fi indiferenți față de durerea lor!

Asta face diferența dintre cel credincios și cel necredincios: cel credincios nu se poate împăca cu durerea și nefericirea și sărăcia lumii și nu se poate considera fericit când alții suferă. El compătimește cu toți cei suferinzi și nefericiți, dar, în același timp, se bucură cu toți cei care sunt umpluți de Dumnezeu de bucurii duhovnicești, sufletești și trupești.

El nu trece pe alături cu nesimțire, el nu ocultează adevărul, nu se comportă duplicitar cu oamenii, ci caută, în chip și fel, să îi ajute în mod profund, real pe oameni.

Căci, spre exemplu, dacă convingi un om, prin tot ceea ce ești și faci tu, că a fi credincios și iubitor de cunoaștere și milostiv sunt lucruri fundamentale pentru orice om, prin aceasta ai început tot binele în viața lui și a altora prin el.

Dacă suntem, prin harul lui Dumnezeu, la temelia vieții duhovnicești a unui om, pentru că l-am adus la Dumnezeu, prin aceasta am adus o întreagă lume la Dumnezeu, pentru că orice om e o lume întreagă. Orice om are o interioritate abisală și, această interioritate adusă lui Dumnezeu, înseamnă a aduce la El un întreg cosmos interior. Și acolo, în adâncul nostru, în tăcerea slavei lui Dumnezeu, noi Îi aducem Lui slavă și cinste [Ps. 28, 1, LXX]. Și acea laudă vie din adâncul nostru este o jertfă întru miros de bună mireasmă înaintea Domnului [Num. 15, 10, LXX].

Însă Domnul ne cere să îmbinăm în viața noastră faptele bune nevăzute de oameni, interioare, făcute pentru alții, cu cele la vedere, concrete, în folosul lor direct și imediat.

Pentru că El „a venit [și] a legat rănile lui [προσελθὼν κατέδησεν τὰ τραύματα αὐτοῦ], a turnat ulei și vin [ἐπιχέων ἔλαιον καὶ οἶνον]; și punându-l pe el pe dobitocul Lui [ἐπιβιβάσας δὲ αὐτὸν ἐπὶ τὸ ἴδιον κτῆνος], l-a dus pe el într-un han și a avut grijă de el [ἤγαγεν αὐτὸν εἰς πανδοχεῖον καὶ ἐπεμελήθη αὐτοῦ]” [Lc. 10, 34].

Și hanul [πανδοχεῖον] este Biserica Lui! Căci hanul este locul în care drumeții – adică noi, cei care ne îndreptăm spre Împărăția lui Dumnezeu – pot să mănânce, să se spele și să se odihnească peste noapte.

Iar Biserica Lui este un han/ un hotel pentru fiecare dintre noi, pentru că în ea ne spălăm de păcate, în ea ne odihnim duhovnicește, în ea mâncăm și bem duhovnicește, pentru că stăm la masa Stăpânului. Și comuniunea noastră cu Dumnezeu înseamnă adevărata odihnă, pentru că pacea noastră este slava lui Dumnezeu coborâtă de El în noi.

Așadar, iubiții mei, Dumnezeu e Cel care ne aduce în Biserica Lui și tot El ne poartă de grijă! El ne găsește răniți pe drumuri, El ne leagă rănile, El ne aduce aici și ne face casnicii Lui, pentru că El e odihna și bucuria noastră de acum și veșnică.

Dar dacă avem conștiința că El a făcut atât de multe și mari lucruri pentru noi, ce mare lucru facem noi dacă îl miluim pe cineva, dacă îl prețuim, dacă îi suntem prieten? Căci El le-a făcut și le face pe toate numai în folosul nostru, dar noi, dacă ne facem prieteni ai cuiva, ne facem și în folosul nostru. Pentru că și acela ne va prețui, după cum îl prețuim și noi.

Iar dacă suntem în rugăciune pentru întreaga lume, iar faptele noastre bune le facem acoperit, fără să știe oamenii, atunci îi miluim pe mulți fără ca ei să o știe. Însă, dacă le facem la vedere și le suntem prieteni loiali și buni, atunci nu numai îi bucurăm, ci îi și zidim duhovnicește pas cu pas. Pentru că ne asumăm o relație reală, autentică cu ei.

Astăzi, în zi de duminică, începem Postul Nașterii Domnului și îl vom termina, cu harul Lui, într-o zi de vineri. Pentru că 25 decembrie cade anul acesta într-o zi de vineri. Iar de la 15 noiembrie până pe 25 decembrie încercăm să postim și să ne rugăm și să citim și să ajutăm după putere. Încercăm să fim mereu alții

Iar dacă suntem alții…mai buni…atunci acest lucru va fi observabil și va fi de folos și societății întregi, nu numai Bisericii. Căci cu toții avem nevoie de oameni, avem nevoie de ajutor, de înțelegere, de compasiune, de dragoste, de atenție.

Avem nevoie reală de oameni atenți, muncitori, responsabili, care să sară în ajutorul altora oricând. În lipsa coeziunii sociale nu avem parte decât de anomie socială[6]. Iar anomia socială este dezordinea socială produsă de oameni care sunt dezorganizați interior, pentru că nu mai au crezuri și valori reale.

Pentru că societatea este o oglindă a noastră, a celor care o formăm. Iar dacă nu ne place ceva la lumea în care trăim, atunci nu ne place ceva în noi înșine. Și acele lucruri trebuie schimbate în noi pentru ca lumea din jurul nostru să fie mai bună, să fie frumoasă

Eu văd lumea, peste tot, ca fiind frumoasă. Pentru că știu că frumusețea din om și din creația lui Dumnezeu nu se strică decât dacă păcătuim și dacă o devastăm.

Când intru într-o casă frumoasă, pașnică, cu oameni credincioși și milostivi, casa aceea e frumoasă datorită slavei lui Dumnezeu din ea în primul rând și nu prin ceea ce au oamenii în casă. La fel, omul frumos e frumos nu pentru că are studii, nu pentru că are bani, nu pentru că e de la oraș, nu pentru că zâmbește mult și e manierat și bine îmbrăcat…ci pentru că în el e slava lui Dumnezeu și el te îmbie la fapte bune.

Pentru că frumusețea reală, simplă, profundă, e slava lui Dumnezeu în oameni și, în absența slavei Lui, orice frumusețe și măreție sunt ridicole.

De aceea, învățați de la Dumnezeu ce e frumusețea, ce e bucuria, ce e simplitatea, și nu mai căutați toate acestea în lucruri, ci în ceea ce vine în urma curățirii de patimi și a faptei bune!

Milostenia ne face frumoși, curăția sufletească și trupească ne face simpli, suntem cu adevărat bogați dacă suntem plini de slava lui Dumnezeu și suntem cu adevărat deștepți dacă suntem plini de teologia Lui.

Nu putem să facem nimic durabil dacă nu întrupăm teologia Bisericii, pentru că fundamentul rațional și duhovnicesc al lumii și al nostru este Dumnezeu. Numai întru slava Lui putem să Îl înțelegem pe El și lumea pe care El a făcut-o, și înțelegându-L pe El și lumea Lui ne înțelegem și pe noi înșine.

Iubiții mei, să aveți parte de un post lin, bucuros, plin de înțelegeri și trăiri dumnezeiești, pentru ca prin toate să Îl slăvim pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 13 noiembrie 2015, zi de vineri, cu soare și vreme bună.

[2] Cf. http://stirileprotv.ro/stiri/sanatate/premiera-pentru-romania-7-specialisti-au-operat-cu-success-pe-coloana-vertebrala-un-bebelus-aflat-inca-in-uterul-mamei.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] O sintagmă folosită adesea de Conf. Hanibal Dumitrașcu în intervențiile sale TV. A se vedea: http://sas.unibuc.ro/index.pl/ddhanibal_ro.