Eminescu: între modernitate și tradiție

*

Teza postdoctorală a Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș. Ediția a 2-a, revăzută și adăugită.

*

Pagina sursă

Read Online

(13.4 M)PDF
(864.4 K)EPUB
Kindle
Daisy
(8.4 K)Full Text
(8.4 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

 *

După o introducere generoasă în care am revăzut ideile principale ale criticii despre Eminescu, am analizat temele fundamentale ale operei eminesciene, urmărind legătura esențială cu literatura, gândirea și spiritualitatea românească tradiționale.

Am plecat de la felul în care poetul s-a văzut pe sine însuși, ca geniu întruchipat poetic sub masca Luceafărului sau a Magului. Deghizări poetice care au legătură cu credința sa în faptul că geniul este un om în care Dumnezeu a pus harul Său creator, cu aspirația sa celestă și cu modul în care se vorbește, în literatura noastră veche, despre lectura semnelor cerești (ceea ce noi am numit: protobiblia cosmică).

Mărturii esențiale în acest sens conțin cronografele românești (traduse după cele bizantine) și mai ales cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului, pe care Eminescu l-a deținut și în manuscris și din care am reținut în carte un pasaj foarte important, despre Sfântul Sit. La care am adăugat lecturi din Filocalia lui Origen, de la Sfântul Chiril al Alexandriei și de la alți Sfinți Părinți.

Tradiția lecturii celeste este foarte veche, provenind de la Sfântul Sit și trecând prin Avraam, Valaam, Moisis până la cei trei magi persani care au venit la Bitleem. Și scopul acestei lecturi este: de a conduce către Dumnezeu.

În urma cercetărilor noastre amănunțite, în toată opera eminesciană, am ajuns la concluzia certă că Eminescu nu era nici nihilist, nici agnostic, ci că se închina la Cel care seamănă stele în cer, „sfânt și mare” (Memento mori), Kalocagatonul pe care l-au căutat înțelepții păgâni, dar pe Care L-au aflat magii în iesle, Adevărul născut „în tavernă” și „în umilință” (Dumnezeu și om), Părintele Care i-a dăruit poetului geniul și asemănarea cu El, prin care și el creează lumi ale gândirii, după cum Dumnezeu a creat lumea cu gândul/ cu cuvântul (Luceafărul, În vremi de mult trecute etc.).

Poetul ajunge a se costuma poetic, ca într-o scenă de Vicleim, în păstor și mag, care „turma visurilor [gândirilor] mele eu le pasc ca oi de aur” (Memento mori) și care „aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi” (Cum universu-n stele…).

Eminescu a apelat la Rig-Veda, în poetizarea cosmogenezei, nu din cauza credinței sale „indiene” (așa cum, în mod cu totul eronat, au susținut și susțin încă foarte mulți „exegeți”), ci pentru că Miron Costin a afirmat (în De neamul moldovenilor…) că dacii au migrat pe teritoriul țării noastre venind din India. Și, întrucât se spune că nu există o literatură a dacilor (sau nu s-a descoperit încă), poetul a făcut apel la ceea ce considera a fi o rădăcină etnică comună, ale cărei poeme cosmogonice erau descoperite atunci cu admirație în Europa.

Însă Eminescu a putut afla, fără îndoială, nenumărate nuclee poetice, care să-l îndemne la poetizarea cosmogenezei, și în multe din cărțile Sfintei Scripturi, precum și în cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului (fragmentele din acest cronograf, care l-au influențat pe Eminescu în privința cosmogenezei, au fost remarcate de Paul Cernovodeanu, dar „marii exegeți” nu s-au sesizat).

Cert este că împrumuturile poetice din Rig-Veda sau admirația pentru Buddha nu i-au schimbat credința ortodoxă.

Într-o variantă a Luceafărului, Dumnezeu răspunde cererii acestuia de a-l dezlega de nemurire prin cuvintele: „Tu poți muri numai atunci/ Când pierzi credința-n Mine. // Și n-o poți pierde căci tu vezi/ Cum toate-n vremi se leagă/ Și dacă tu n-ai înțeles/ Au cine să-nțeleagă[?]”. Versuri pe care nu le-a remarcat niciun critic…

Creația lumii îi apare poetului ca o umplere a unui gol, sugestie pe care a preluat-o de la Mihail Moxa (care spune că Dumnezeu „dentâiu făcu ceriul fără stele”) și Dosoftei („A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul”, Ps. 23, 1-2). De aceea, și la Eminescu „Stele împlu tot seninul lin și gol” (Călin Nebunul).

Am sesizat că Eminescu are o concepție ierarhică asupra lumii, foarte bine definită, fapt care ne-a condus să credem că l-a citit pe Sfântul Dionisie Areopagitul.

În capitolul Timpul am făcut comentariul integral al poemului Memento mori, din perspectiva unor semnificații foarte importante legate de viziunea lui Eminescu asupra timpului și a istoriei umane. Făcând apel și la cărțile lui Mircea Eliade, dar și la filosofia despre timp a lui Blaga, am remarcat aspecte esențiale, nesesizate până la noi.

Am arătat că toate marile teme ale poeziei lui Eminescu au fost abordate și tratate prin valorificarea cu dragoste și cu pasiune a concepțiilor și viziunilor (înțelese inclusiv din punct de vedere poetic) tradițional-ortodoxe.

Cartea reprezintă o încercare de coagulare a unei istorii literare românești, care a fost adesea privită segmentat, fărâmițată în epoci fără coerență evolutivă. Ea privește deopotrivă epoca romantică și literatura română veche și receptează opera lui Eminescu prin prisma literaturii române vechi și a cugetării tradiționale.

Este, de asemenea, prima investigație de proporții în critica românească asupra modului în care Eminescu a reușit să valorifice patrimoniul literar medieval autohton pentru crearea unei literaturi romantice.

I s-a recunoscut anterior lui Eminescu interesul pentru Evul Mediu, dar numai din punct de vedere istorico-documentar, strict filologic sau socio-politic. Teza unui interes major literar al poetului pentru această epocă și operele ei nu a fost cercetată până la noi.

În trecut, doar Rosa del Conte a susținut afilierea lui Eminescu la un tipar arhaic de gândire având conexiuni profunde cu filosofia bizantină, din care a derivat cultura și literatura românească medievală.

Acest studiu comparativ, între Eminescu și tradiția sa literară veche, se sprijină pe o expunere riguros argumentată, fiind absolut necesar pentru critica și istoria noastră literară. Dificultatea sporită a demonstrației susținute provine din așezarea alături a două epoci literare și tipuri de scriitură considerate cel mai adesea ireconciliabile (datorită unor prejudecăți înrădăcinate în exegeza românească) și din angajarea într-o analiză critică de amploare care contrazice multe ipoteze și teorii vehiculate anterior și devenite notorii.

Mai presus de toate, această carte demonstrează existența unei continuități indubitabile între literatura română veche și cea romantic-modernă.