intrarea in Biserica a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu

Iubiții mei[1],

numele praznicului de astăzi este cel inclus în titlul predicii: Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [Ἡ ἐν τῷ Ναῷ Εἴσοδος τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2].

Însă, cineva m-ar putea întreba: de ce spunem Biserică și nu Templu, pentru că știm cu toții că e vorba de templul evreiesc al Vechiului Testament? Pentru că în greacă ναός înseamnă și templu și biserică. Dar, mai ales, s-a preferat Biserică în loc de Templu, pentru ca să se arate faptul că odată cu intrarea și rămânerea Maicii lui Dumnezeu în templul cel vechi, el s-a transformat în Biserică. Adică în punctul de convergență al întregii umanități. Pentru că Sfânta Sfintelor din templul evreiesc o închipuia pe Născătoarea de Dumnezeu. Și când cea închipuită a venit și a locuit în Sfânta Sfintelor, când s-a împlinit desti nația templului, atunci Născătoarea de Dumnezeu a devenit dulceața și bucuria întregii lumi, pentru că prin ea s-a lucrat mântuirea întregii lumi.

Însă, adesea, icoanele grecești au titlul prescurtat al praznicului, ca și cea de deasupra, și anume: Τὰ Εἰσόδια τῆς Θεοτόκου [Intrarea Născătoarei de Dumnezeu]. Și când vorbesc despre intrare, ele vorbesc despre aducerea la templu a Maicii lui Dumnezeu de către Sfinții ei Părinți, Ioachim [Ἰωακείμ] și Anna [Ἄννα], pe când ea avea 3 ani, moment în care a fost primită de Sfântul Arhiereu Zaharia [Ζαχαρία][3].

Și îi vedem în Sfânta Icoană pe Părinții Maicii Domnului și pe Maica Domnului în partea stângă – Maica lui Dumnezeu fiind prunca în veșmânt albastru și roșu, cea mai tânără persoană iconizată aici – în fața lor fiind fecioare cu lumânări aprinse, care au condus-o la templu, și apoi o vedem iconizată în fața Sfântului Zaharia, în partea dreaptă jos, care o primește în templu, după care o vedem, în partea dreaptă sus, cum locuiește întru cele înalte și e hrănită de Sfântul Arhanghel Gavriil, datorită curăției și sfințeniei ei copleșitoare.

Și avem o întreită iconizare a Maicii Domnului, pentru că întru ea a binevoit Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru. Căci Dumnezeul nostru a iubit curăția ei prea mare, curăție arătată de veșmântul prim, albastru, care îmbracă trupul ei în întregime, dar și dragostea ei de Dumnezeu, arătată prin veșmântul roșu, de deasupra. Pentru că a fost plină de dor, de dragoste înfocată pentru Dumnezeu, fapt pentru care s-a păstrat în întregime curată pentru El.

Și prin înfățișarea sa iconică, Maica lui Dumnezeu ne spune și nouă că nu-L putem iubi pe Dumnezeu și că nu îi putem iubi nici pe oameni cu adevărat, dacă nu ne curățim continuu de patimi. Pentru că pământul din care răsare iubirea curată de Dumnezeu și de oameni e curăția trupească și sufletească. Și fără efortul nostru continuu de a ne păstra curați pentru Dumnezeu, noi nu-L putem iubi și înțelege pe Dumnezeu în mod cuvios, ci Îl înțelegem deformat, conform cu patimile din noi. Și tot la fel de deformat ne înțelegem și pe noi și pe cei din jurul nostru și întreaga lume pe care o vedem: pentru că nu o vedem fiind plini de slava lui Dumnezeu și de curăție, ci prin întunericul patimilor care colcăie în noi.

De aceea, praznicul de azi ne spune în mod convingător, că viața de sfințenie începe din prima clipă a vieții noastre. Că părinții noștri trebuie să ne nască în post și în rugăciune, în curăție și în evlavie, și să ne învețe pe fiecare zi viața de sfințenie. Însă, dacă nu ne-am născut în familii evlavioase și curate, care iubesc curăția dumnezeiască, praznicul de azi ne învață că putem începe să trăim astfel chiar de acum, din această clipă. Pentru că adevărata viață a omului e viața sfântă și curată, e viața cuvioasă, e viața în ascultare de Dumnezeu și în respect față de oameni.

De ce însă a fost adusă la templu Prunca Maria? Pentru că părinții ei cei sfinți așa Îi făgăduiseră lui Dumnezeu. Au cerut-0 de la Dumnezeu…dar au cerut-o ca să I-o dăruie Lui. Ea a fost un dar de la Dumnezeu pe care ei I l-au dăruit lui Dumnezeu. Dar nu au dăruit-o pe Prunca Maria împotriva voinței ei, ci tocmai pentru că și ea a dorit același lucru ca și părinții ei: să Îi slujească lui Dumnezeu cu toată ființa ei.

Și de aceea a venit și a locuit în Sfânta Sfintelor până la vârsta de 12 ani, Arhanghelul Gavriil [Γαβριὴλ] fiind hrănitorul ei[4].

Știind aceste amănunte din Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii, care nu sunt incluse în Dumnezeiasca Scriptură, înțelegem că Fecioara Maria a avut o mare intimitate cu Sfântul Arhanghel Gavriil și a fost plină de slava lui Dumnezeu din pântecele maicii ei, și că bunavestire descrisă de Sfântul Lucas [Lc. 1, 26-38] nu a fost prima întâlnire a ei cu Sfântul Arhanghel Gavriil.

Însă ea „s-a nedumerit de cuvântul lui [διεταράχθη ἐπὶ τῷ λόγῳ αὐτοῦ]” [Lc. 1, 29, BYZ], al Arhanghelului Gavriil, atunci când acela i-a spus: „Bucură-te, cea plină de har! Domnul [este] cu tine. Binecuvântată [ești] tu în[tre] femei [Χαῖρε, κεχαριτωμένη· ὁ κύριος μετὰ σοῦ, εὐλογημένη σὺ ἐν γυναιξίν]” [Lc. 1, 28, BYZ], pentru că ea era plină de smerenie și de simplitate dumnezeiască. Și toată vorbirea ei cu Gavriil, din relatarea Sfântului Lucas, e plină de cuviință și de smerenie. Căci, deși era cea mai sfântă persoană a lumii, cu toate acestea Maica lui Dumnezeu era cea mai smerită și mai plină de cuviință fecioară a lumii. Pentru că ea nu dorea bunuri trecătoare, fiindcă avea o iubire veșnică pentru Dumnezeu. Și cine Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu, Îl preferă pe El întregii lumi.

Însă intrarea ei în Biserică sau momentul în care Prunca Maria a devenit Biserica, odată cu intrarea ei în templu, este „înainte mergătoare a marii și înfricoșătoarei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu”[5] din Preacurata Fecioară Maria. Pentru că Maica lui Dumnezeu a intrat în Biserică tot la fel de tainic și de smerit, după cum Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și a intrat în lume.

Sinaxarul românesc al zilei folosește o sintagmă foarte puternică pentru a descrie viața Maicii lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor: ea a trăit 12 ani în templu cu „străină cuviință”[6]. Cu o cuviință, cu o evlavie și o curăție…străine neamului omenesc. Adică mai presus de toți Sfinții. Căci Maica lui Dumnezeu a trăit fără păcat pe pământ, cu o curăție dumnezeiască mai presus de toți Îngerii și Sfinții Lui, atâta timp cât Dumnezeu a dorit curăția ei cea prea mare și S-a întrupat din sângiurile ei.

Iar noi când o preacinstim pe Maica lui Dumnezeu și o socotim pe ea ca fiind mai presus de toți Îngerii și Sfinții Lui în curăție, sfințenie și cunoaștere dumnezeiască, o socotim așa după cum o socotește Însuși Dumnezeu. Pentru că Fiul Lui a fost Cel care a binevoit să Se întrupeze și să Se sălășluiască în uterul ei cel mai încăpător decât cerurile și să Se facă om, pentru ca pe noi, oamenii, să ne curățească și să ne îndumnezeiască.

Însă, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Fecioara Maria și S-a făcut om, de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu și nu de om, pentru că El Și-a asumat pentru totdeauna umanitatea luată din Preacurata Fecioară în persoana Sa cea veșnică. Și-a asumat umanitatea noastră și a îndumnezeit-o și a dus-o cu El în Treime, pentru că ceea ce a asumat, a asumat pentru veșnicie și nu în mod trecător. De aceea, atunci când Hristos Se înalță la cer, li se arată doi Îngeri Apostolilor și Maicii Domnului și celor dimpreună cu ei și le spun: „Acesta, Iisus, Cel care S-a înălțat de la voi întru cer [Οὗτος ὁ Ἰησοῦς, ὁ ἀναληφθεὶς ἀφ᾽ ὑμῶν εἰς τὸν οὐρανόν], astfel va veni [οὕτως ἐλεύσεται], [în] ce chip L-ați văzut pe El mergând întru cer [ὃν τρόπον ἐθεάσασθε αὐτὸν πορευόμενον εἰς τὸν οὐρανόν]” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Adică va veni ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, având trupul Său îndumnezeit, transfigurat și va veni din cer pe pământ, cu slavă multă, însoțit de toți Îngerii și Sfinții Lui ca să judece întreaga umanitate. Și o va judeca într-o lume nouă, transfigurată, pe care o va transfigura slava Lui, la a doua Sa venire.

De aceea, până nu vom vedea cu toții aceste lucruri petrecute, oricine spune că e „Hristos” e un mincinos, un impostor. Pentru că Hristos vine din cer, ca și prima oară, și transfigurează întreaga creație și învie întreaga umanitate și vine ca să facă judecată și să împărățească împreună cu toți ai Lui.

El vine cu putere multă, cu putere dumnezeiască, adică fiind plin de slava Lui cea veșnică, care a îndumnezeit umanitatea Lui și care va transfigura întreaga creație. Pentru că Hristos Domnul vine să plinească toate și nu să distrugă, căci tot ceea ce El a creat este bun.

Așadar, iubiții mei, praznicul de azi vorbește despre om cu cea mai mare putere și claritate dumnezeiască. Căci dacă Maica lui Dumnezeu „L-a încăput pe Cel neîncăput de toți”[7], prin Dumnezeiescul Botez al Bisericii și noi am devenit atât de încăpători…încât Îl încăpem pe Dumnezeul treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, Care Se sălășluiește în noi prin slava Lui. Iar dacă Dumnezeu încape în noi, cu atât mai mult încape lumea întreagă și întreaga umanitate. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut încăpători, ne-a făcut eclesiali adică, pentru că în Biserică încape întreaga creație.

Și prima persoană cu care Dumnezeu a început Biserica Lui a fost Născătoarea de Dumnezeu, căci cu ea S-a unit în mod intim, în sufletul ei. Și alături de ea, în Biserică, prin iconomia mântuirii, i-a adus pe Sfinții vechii făgăduințe, pe Apostolii Lui și pe toți cei mântuiți prin propovăduirea lor. Pentru că Biserica este împreuna-trăire, continuă și veșnică, a lui Dumnezeu cu Sfinții Lui.

Însă noi, în loc să ne facem biserici vii ale Stăpânului, ne facem tot mai strâmți la inimă, tot mai neîncăpători…în iubirea și în relațiile noastre, încât nu avem nici cuvinte și nici fapte prin care să ne iubim și să ne îmbrățișăm unii pe alții. Dimpotrivă, atât de mult se împuținează iubirea noastră de Dumnezeu și de oameni, încât ajungem să ne iubim numai pe noi și să nu mai găsim motive să ieșim și spre alții. Și când egoismul ne baricadează în noi înșine, când doar noi contăm și nimeni altcineva, bucuria noastră de viață și de lume se îmbolnăvește tot mai mult și devine marasm. Pentru că egoismul, și toate păcatele care se nasc din el, ne secătuiesc de viață.

Iar lipsa poftei de viață, depresia, descurajarea, frica…toate urmări ale păcătuirii constante, sunt boli ale sufletului. La nivel trupește poți fi devitaminizat, intoxicat cu tot felul de droguri, cu alcool, cu tutun, epuizat de atât sex, dans, mâncare sau băutură. Însă boala și epuiza- rea din trup sunt prea mici pe lângă boala și epuizarea din suflet.

De aceea, dacă vrem să ieșim din moarte, din moartea sufletească, trebuie să începem cu dezintoxicarea sufletului, adică cu curățirea lui de patimi. Iar postul, rugăciunea, privegherea, lupta cu patimile, milostenia, spovedirea păcatelor și toate armele duhovnicești ale dreptei credințe și ale dreptei viețuiri, ne vindecă sufletește, pe măsură ce ne odihnim și ne tratăm și bolile trupului.

Și, din propria mea experiență, știu că atunci când începi să te curățești de patimi, sănătatea sufletească și trupească se compenetrează reciproc. Pentru că sufletul, care se vindecă de patimi, își ajută și trupul să se vindece, trupul cu care este legat în mod dumnezeiește de Dumnezeu prin creație. Însă și trupul își ajută sufletul să crească în curăție și sfințenie, atâta timp cât el este păstrat în cuviință și e hrănit și odihnit atât cât e necesar și nu în exces.

Astfel înțelegem că sufletul și trupul nostru se înțeleg și se ajută reciproc, dacă noi trăim duhovnicește. Și că postul este un folos mare pentru amândouă, ca și rugăciunea și toate celelalte virtuți creștine, pentru că ne țin în sănătatea totală: atât sufletească cât și trupească.

De aceea, iubiții mei, să călătorim pe autostrada postului împreună cu Maica lui Dumnezeu și cu toți Sfinții Lui, pentru ca să învățăm ce viteză trebuie să aibă iubirea noastră! Pentru că Biserica ne cheamă la a avea viteză, la a fi dinamici, la a face multe lucruri bune în societatea de azi. Biserica ne cheamă nu numai la a face lucrul bun, ci și la a preveni lucrul rău. Iar când Biserica diagnostichează realitatea lumii și îi enumeră bolile, ea nu dorește să râdă de lume, ci să prevină o îmbolnăvire și mai mare a ei. Iar când Biserica ne cheamă pe noi la curățirea de patimi, la fapte bune și la împărtășirea cu Domnul, ea ne cheamă la vindecare sufletească și trupească, pentru a fi în stare să ajutăm în mod real lumea și să ne ajutăm.

Din acest motiv, Biserica nu e prezentă și nu lucrează în lume doar la catastrofe, doar când noi ne aducem aminte de ea, ci ea e prezentă și lucrează și sfințește lumea în mod continuu.

Căci atunci când noi slujim Dumnezeiasca Liturghie, ne rugăm de fiecare dată „pentru lume [ὑπέρ τῆς οἰκουμένης], pentru sfânta Ta catolică și apostolică Biserică [ὑπέρ τῆς ἁγίας σου Καθολικῆς καὶ Ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας], pentru cei [care] în curăție și modestie [în] cetate viețuiesc [ὑπέρ τῶν ἐν ἁγνείᾳ καὶ σεμνῇ πολιτείᾳ διαγόντων], pentru preabinecredincioșii și iubitorii de Hristos împărații noștri [ὑπέρ τῶν πιστοτάτων καὶ φιλοχρίστων ἡμῶν Βασιλέων], pentru tot palatul și tabăra/ armata lor [παντός τοῦ παλατίου καί τοῦ στρατοπέδου αὐτῶν]”[8]. Adică ne asumăm întreaga lume, pe toți la un loc și pe fiecare în parte, și ne rugăm pentru ei.

Pentru că nu te poți ruga decât pentru cei pe care îi asumi, pentru cei de care îți pasă, pentru care suferi și pe care îi vrei mântuiți.

Însă cum să îți asumi în mod real pe cineva, dacă nu ai inima largă, atât de largă încât să Îl cuprindă pe Dumnezeu și întreaga creație, și astfel să îl porți pe el în rugăciune? Cum să îți asumi pe cineva, dacă nu ești eclesial în toată ființa ta?

Căci numai viața Bisericii ne învață dar ne și face o asemenea inimă, o inimă ultraîncăpătoare, încât să înțeleagă și să compătimească cu cei care suferă.

Fără a fi compătimitor nu ești decât un ipocrit. Căci cel care compătimește cu întreaga zidire, compătimește tot timpul și nu când i se cere „să fie sensibil” sau când „dă bine să fii sensibil”. Căci cel care compătimește cu întreaga zidire, învățat fiind să facă asta de harul dumnezeiesc care se află în el, se pătrunde și îl doare și suferă când vede orice nedreptate făcută cuiva, orice abuz în viața cuiva, orice durere, boală și nefericire a cuiva. Și suferă duhovnicește pentru toți, o suferință neînțeleasă de cei care nu sunt duhovnicești, pentru că e o suferință sfântă pentru oameni și pentru întreaga creație. O suferință care nu e plină de deznădejde și de răzbunare, ci de iubire și de încredere în Dumnezeu, pentru că la El e mântuirea noastră.

Și compătimirea duhovnicească e una din virtuțile sfințeniei, alături de milostivire, de smerenie, de curăție, de iubire, de frumusețea duhovnicească interioară, de simplitate, de evlavie.

Vă doresc multă pace în continuare, spre praznicul cel mare al Nașterii Domnului, și să postiți cu bucurie și cu inimă miloasă. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 20 noiembrie 2015, zi cu soare și nori, zi de vineri.

Sfânta Icoană am preluat-o de aici: http://www.cretanicons.com/xaraGR/index2_htm_files/272.jpg și ea este creația iconarului Constantinos Anghelachis.

[2] Cf. http://glt.xyz/texts/Nov/21.uni.htm.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ibidem.

[5] Mineiul pe noiembrie, ed. BOR 1927, p. 334.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 333.

[8] Cf. http://glt.xyz/texts/Oro/Sun_Liturgy.uni.htm.

Așa arată, de fapt, rugăciunea în Liturghia Sfântului Ioannis Hrisostomos. În ediția curentă a Liturghierului (ed. BOR 2012, p. 179) avem următorul text: „pentru toată lumea, pentru sfânta sobornicească și apostolească (apostolică) Biserică; pentru cei ce în curăție și în cinste viețuiesc, pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni și conducătorii țării noastre, pentru mai marii orașelor și ai satelor și pentru iubitoarea de Hristos oaste (armată)”.

Did you like this? Share it: