Iubiții mei,

în lumea prezenteismului, a continuei raportări doar la clipa de față, omul este „amestecat în evenimente”[1]. El nu mai privește de lângă evenimente sau pe deasupra lor, ci din miezul lor. Pentru că e învățat să aibă multă adrenalină în sânge. Și pentru ca să fie ținut în priză, el are nevoie de imagini fluviu, de zgomot, de realități dramatice, pentru că nu mai vrea să citească sau să-și scrie lumea interioară. Fiind ieșit în afară, risipit cu simțurile în lume, el caută să vadă „lucruri vii”, pentru că își simte goliciunea interioară.

Și dacă se simte gol pe dinăuntru, el are nevoie să vadă priveliști în ruină, devastate, aidoma lui.

Stă și așteaptă!

Nu depune prea multe eforturi (traiul bun l-a făcut leneș) pentru că știe că, o anume minoritate, încă lucrează și îi va aduce și lui informații.

De aceea, „imaginile de la fața locului” îl fac să creadă că „a fost acolo”, dacă i s-a transmis…„de la fața locului”. Și, stând cu sufletul la gură și cu telecomanda sau mausul în mână, postmodernul lui 2015 e bombardat cu frici sau cu emoții în propria lui casă.

Și aceste frici sau emoții, alături de un fluviu de stimuli sexuali, nu îl „indispun”, ci „îi fac bine”. Pentru că având de toate (apă, mâncare, energie electrică, confort, tehnologie), postmodernul dorește să fie excitat continuu, să simtă că „trăiește din plin”, pentru că nu mai vrea să reflecteze asupra realității sale interioare.

Reflecția interioară a fost externalizată, doar unii se mai „ocupă” de ea și majoritatea dorește să cunoască fără sens, fără finalitate.

Mai la obiect..după exodul refugiaților, gardul de sârmă ghimpată al vecinilor unguri și corturile ridicate de armata noastră aproape de graniță, au apărut pe toate ecranele imaginile cu morți din incendiul de la Colectiv, imagini care au născut lacrimi dar și proteste. Ne-am mutat ochii de la musulmanii care cereau azil în Germania…la lumânările apărute în fața unui club de noapte.

Ne-a interesat viața refugiaților cu adevărat? Ne-a interesat în mod real că unii au murit, arși de vii sau ne-am uitat la eveniment ca la un spectacol mediatizat?

Am uitat Colectivul și Guvernul într-o noapte și pe Facebook s-au schimbat pozele de doliu românesc, cele pe negru, cu pozele înfășurate în steagul Franței, pentru că ne-am amestecat imediat și în atentatele de la Paris. Și ne-am amestecat și am vrut să se vadă acest lucru, pentru ca lumea să vadă că și noi suntem „sensibili”. Că și noi „suferim” și suntem „alături” de „marea națiune franceză”. Pentru că atunci când noi credem că suntem de partea bună a lucrurilor, ne place totodată să ne asumăm și sloganurile altora ca pe propria noastră gândire

Dar pentru că atentatele de la Paris și morții noștri sau ai lor sunt…mai departe decât dorința noastră de a cumpăra și de a avea, a venit Black Friday 2015 și ne-a tăiat racordarea la real.

Pentru că goana după cumpărături ne-a pironit, mai întâi, cu ochii pe online, căutând din sait comercial în sait comercial telefonul, televizorul sau aragazul mai ieftine și nu dramele umane de lângă noi sau de mai departe.

Nu, nu mai dorim să cunoaștem pentru ca să fim oameni, ci vrem să fim oricum numai să avem! Să avem de toate. Să avem în neștire. Să avem tot felul de lucruri prin casă și curte, pe care nu le folosim mai deloc sau odată la 10 ani.

Însă le luăm, le cumpărăm înaintea altora, pentru ca să nu spună cineva că „noi suntem mai fraieri”, că noi „n-avem”. De aceea le luăm ca să „avem”, fără ca „să ne trebuiască”.

Numai că Dumnezeu cere de la noi ca să fim oameni integri în primul rând, oameni care să judecăm drept și profund lucrurile, oameni împlinitori ai poruncilor Lui.

Tocmai de aceea în parabola de azi, Dumnezeu i-a spus celui care dorea să se înveșnicească pe pământ: „Nebunule, [în] această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine! Iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi [Ἄφρον, ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ· ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται;]?” [Lc. 20, 12, BYZ].

Și avem aici cuvântul nebun, care, spus de Dumnezeu, are greutate reală, pentru că arată marea decădere a omului. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu rațional, cu sufletul și cu trupul lui pline de slava lui Dumnezeu…iar alipirea de bogății și dorința de a ne înveșnici în această lume ne face a-raționali, fără minte.

În limba greacă, adjectivul ἄφρων e compus din prefixul α și rădăcina verbului φρονέω, care înseamnă a gândi, a cugeta.

Fără cugetare, fără gândire dreaptă: așa arată omul nebun!

Corelativul englezesc al lui ἄφρων este foolish, care înseamnă și nebun și prost. Pentru că atât prostia cât și nebunia e o cădere din rațiune, din dreapta cugetare.

Și când Dumnezeu spune despre noi că suntem nebuni…spune că facem lucruri care n-au de-a face cu scopul vieții noastre.

Pentru că timpul acestei vieți nu ni s-a dat pentru ca să dormim toată ziua sau pentru ca să strângem bani toată ziua, ci pentru ca să ne înduhovnicim. Toate darurile noastre sufletești și trupești sunt pentru ca să fim oameni comunionali, sunt pentru ca să fim pietre vii ale Bisericii lui Dumnezeu.

De aceea, când facem din lucruri sau din oameni idoli atunci suntem nebuni, pentru că noi trebuie să ne personalizăm continuu în relație cu Dumnezeu, fiind tot mai sfinți în relație cu Cel Preasfânt.

Noi nu avem nevoie să fim stimulați continuu pentru a ieși din noi, ci noi trebuie să coborâm, cu toată râvna, cu mintea în inima noastră și să simțim slava Lui și să Îl vedem pe El în slava Lui, pe Dumnezeul nostru.

Și prin aceasta, deși trăim în postmodernitate, în lumea care vrea să Îl scoată, în mod ideologic, pe Dumnezeu din creație și din om, suntem un alt fel de postmoderni: postmoderni ortodocși, oameni ai zilei noastre, care, deși beneficiem de tot ceea ce înseamnă civilizația momentului, vrem înrădăcinarea lui Dumnezeu în oameni pe mai departe, ca și până acum, și nu o lume vidată de prezența lui Dumnezeu.

Acest lucru îl subliniază și subtitlul platformei Teologie pentru azi: „O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”! Pentru că reala postmodernitate, reala lume de azi, e lumea ortodoxă. E lumea îmbisericită. E lumea lui Dumnezeu și nu cea din perspectivă seculară.

Pentru că secularismul este ideologia care susține separarea Statului de Biserică. E ideologia care țipă în mod extremist: „Vrem spitale și nu catedrale”[2]. Ca și când nu am avea nevoie de ambele lucruri, ci, noi, care zidim Biserici, n-am vrea să avem și spitale, autostrăzi, supermarketuri, instituții necorupte.

Însă, potrivit Legii nr. 489/ 2006[3], potrivit Legii Cultelor din România, „Statul român respectă și garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conștiință și religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României” (art. 1). Iar „libertatea religioasă [a fiecărui om în parte] cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a și-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile și ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educație religioasă, precum și libertatea de a-și păstra sau schimba credința religioasă” (art. 2).

De aceea, cei care se declară atei sau antireligioși și militează prin diverse mijloace pentru scoaterea Bisericii din societate, doresc un lucru ilegal, având un discurs și un comportament extremisto-fundamentalist, pentru că își doresc un Stat român fără culoare religioasă, când Statul român e multireligios și multicultural.

Fanatismul lor negaționist nu are de-a face cu respectul față de oameni și de valorile lor și este un atentat continuu la buna conviețuire în societatea românească.

Pentru că ateii sunt liberi să își manifeste aversiunea față de oamenii religioși în spațiul lor privat sau în public, atâta timp cât nu încalcă legile statului și buna conviețuire între oameni. La fel stă treaba și cu minoritățile sexuale: își pot trăi devianțele sexuale în mediu privat, dar nu le pot impune și celor care le detestă. Însă atât ateii și liber cugetătorii cât și minoritățile sexuale din România au un limbaj duplicitar și extremist dorind o societate după chipul lor.

Însă Dumnezeu cere de la toți să ne îmbogățim întru El [Lc. 12, 21], întru slava și binele voit de El.

Dumnezeu dorește ca noi să fim cu adevărat oameni, oameni raționali și duhovnicești, oameni sfinți, oameni cu totul ancorați în lumea noastră dar, în același timp, trăind deasupra standardului atât de jos al postmodernității.

Pentru că postmodernitatea ne vrea fără culoare religioasă, manipulabili, prezenteiști, consumeriști. Vrea să plângem la comandă, să ne înspăimântăm mediatic la comandă, vrea să cumpărăm când unii au chef să vândă și să nu ne facem prea multe probleme despre viitor și nici să nu ne intereseze trecutul. Adică să fim niște oameni ai momentului, fără cărți citite și conștiință, fără strămoși, fără istorie, fără veșnicie. Să fim un experiment ordinar al lumii noastre, banal, care sfârșim fără sens și fără rost.

Numai că Dumnezeu nu e de acord cu ideologia lumii noastre, cu cea de acum și cu nicio alta din viitor, care vrea să ne despartă de El, ci El ne vrea Sfinți! Ne vrea Sfinți ai unicei lui Biserici, pentru ca să fim moștenitorii unicei Sale Împărății.

Dar ne vrea niște Sfinți personalizați și nu creați în serie! Vrea ca fiecare dintre noi să ne sfințim în modul nostru personal, având fiecare dintre noi aportul nostru unic și chemarea noastră unică în Biserică și în lume.

Pentru că unul scrie, altul pictează, altul inventează, altul predică, altul îngrijește de bolnavi, altul slujește, altul învață și altul se lasă învățat. Și cu toții creștem în Biserică ca un unic trup al lui Hristos, plini fiind de slava Preasfintei Treimi, a Dumnezeului nostru, hrănindu-ne și crescând duhovnicește prin Tainele și Slujbele Bisericii Sale.

Așadar, iubiții mei, e o mare diferență între manipulare și educație! Cine te educă, acela vrea să te formeze ca om liber și competent, apt să produci plus valoare lumii noastre. Cel care te manipulează însă, acela își face doar interesele meschine cu tine. Și suntem manipulați politic, economic, social, educațional, religios, uman. Suntem manipulați pe toate planurile, adică influențați în diverse feluri pentru ca să nu fim noi înșine, ci să fim ceea ce doresc alții să fim.

De aceea, întotdeauna, eu vorbesc despre faptul că fiecare om credincios, în relație cu Biserica și cu Duhovnicul său, trebuie să aleagă să facă lucruri care sunt pe măsura lui și care vin să îl personalizeze pe el. Duhovnicul nu are rolul de a se multiplica în ucenicii lui, ci pe acela de a-i ajuta pe fiecare dintre ei să înceapă și să continuie o relație personală reală cu Dumnezeu și să se personalizeze în relația cu El.

Pentru că atunci când ne lăsăm personalizați, schimbați continuu de Dumnezeu, vom fi cu adevărat ucenici și vom înțelege libertatea și bucuria duhovnicească, căci vom înțelege că rolul Duhovnicului și al Părintelui duhovnicesc e acela de a ne însoți și de a ne ajuta să creștem în relația noastră cu Dumnezeu și nu de a-L înlocui pe Dumnezeu, conducându-ne astfel la o falsă viață bisericească.

Părintele care ne îndrumă e Părintele nostru, adică cel cu care noi avem o relație personalizatoare, și nu noi înșine! El nu poate să facă nimic în locul nostru, el nu ne poate sechestra gândirea și libertatea noastră, ci doar ne poate convinge, prin exemplul viu al vieții sale, că viața cu Dumnezeu e îndumnezeitoare și că de ea avem nevoie cu toată ființa noastră.

Dar când nu mai convingem prin cine suntem și ce facem, orice încercare de a reține pe cineva e un abuz.

Pentru că îmbogățirea în Dumnezeu, sfințenia, dacă nu este o lecție vie, convertitoare pentru cineva, înseamnă că nu putem face nimic pentru acel om. Dar cei care simt și se cutremură și se schimbă din cauza acestei lecții vii, o urmează și se îmbogățesc și ei în Dumnezeu pentru veșnicie.

Să urmăm, iubiții mei, pe cei care s-au îmbogățit și se îmbogățesc continuu în sfințenie! Să îi urmăm pe cei care muncesc fără preget, care se roagă neîncetat, care postesc și suferă multe ispite, pe cei care iubesc și binecuvintează oamenii, dar nu au din partea lor mari bucurii. Pentru că suntem fiii duhovnicești ai Celui care S-a născut în iesle [ἐν τῇ φάτνῃ] [Lc. 2, 7, BYZ]. Suntem fiii Celui care S-a făcut ascultător [ὑπήκοος] până la moarte și încă moarte pe cruce [Filip. 2, 8, BYZ]. Suntem fiii lui Dumnezeu, care nu din sângiuri, nici din voia trupului, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu ne-am născut [In. 1, 13, BYZ]. Iar dacă ne-am născut din slava lui Dumnezeu prin Botez, care ne-a restaurat și ne-a făcut oameni noi, duhovnicești, trebuie să trăim ca oameni noi, plini de har și de fapte bune.

Un post binecuvântat pe mai departe și dezlegările de pește din acest post să ne bucure și să ne întărească și mai mult pentru a posti cu bucurie! Căci postul bucură și nu întristează, postul curățește și vindecă, postul ne luminează și ne întărește. Numai bine și mult spor în toate! Amin.


[1] Salvador Dalí, Chipuri ascunse, trad. din fr. de Ileana Cantuniari, Ed. Humanitas Fiction, București, 2015, p. 36. Singurul său roman, scris în 4 luni, în franceză, în anul 1943 și care va fi publicat în 1944, la New York (date de pe coperta ultimă a cărții).

[2] A se vedea: http://www.petitieonline.com/josbor.

[3] Idem: http://patriarhia.ro/legea-nr-489-2006-privind-libertatea-religioasa-si-regimul-general-al-cultelor-539.html.

Did you like this? Share it: