Iubiții mei[1],

când auzim cuvântul poruncă mulți îl asociem cu teama, cu frica, cu coerciția. Pentru că porunca e considerată un decret castrator al voinței noastre, adică o impunere cu forța a voinței cuiva în viața noastră. Și când ne referim la impactul pe care îl au poruncile/ legile Statului asupra noastră, avem dreptate: ele sunt adesea coercitive. Ne constrâng să facem ceva anume, pe care noi nu ni-l dorim.

Însă esența Evangheliei de azi [Lc. 18, 18-27] e tocmai porunca. Dar nu porunca lumească ci dumnezeiască. Pentru că poruncile lui Dumnezeu sunt expresia iubirii Lui față de noi și nu simple „directive morale impersonale”.

Poruncile Lui sunt însăși viața noastră veșnică, pentru că ele ne fac proprii relației veșnice cu Dumnezeu.

Căci aversiunea noastră față de cuvântul poruncă și de ascultarea necondiționată față de ea vine tocmai din aceea, că porunca/ legea/ decretul vin în viața noastră ca măsuri impersonale de modificare a vieții noastre și nu ca îmbrățișări ale noastre.

Legea care ne impune ceva ne constrânge la un comportament pe care nu ni-l dorim. După cum pe tatăl sau pe mama, care ne interzic ceva, îi resimțim tot la fel de intruzivi în viața noastră precum o lege nedorită a Statului în care trăim. Pentru că un mod de a fi neexplicat, impus peste noapte, pe care noi nu îl înțelegem și de aceea nici nu-l acceptăm, contravine cu ce ne dorim noi să fim și să trăim.

Și Statul sau familia sau comunitatea, care au învățat din aversiunea membrilor lor față de intruziunea în viața personală, va fi atent și va preîntâmpina, printr-o introducere explicită, orice impunere.

Un Stat atent la cetățeni e un Stat care exprimă voința cetățenilor și nu doar a unei părți dintre cetățeni.

O familie atentă la copii și nepoți e o familie care privește pe fiecare în parte ca pe un unicat, însă, în același timp, se gândește la modul în care aceste persoane, aflate în creștere, trebuie să se înțeleagă și să se ajute reciproc. Și dacă părinții vor comunica copiilor starea reală a familiei lor, ajutați fiind de bunici, de rude, de prieteni, de Biserică și de Școală, atunci copiii nu vor găsi motive de revoltă la adresa părinților, dacă nu au una sau alta, atâta timp cât starea lor financiară e precară. Ci sărăcia, lipsurile de tot felul, vor fi motive puternice de personalizare și de reușită ale copiilor.

Dimpotrivă, dacă situația financiară a familiei este bună și foarte bună, o învățare a copiilor în ritmul muncii și al respectului față de muncă și față de educație, nu va face din ei „copii de bani gata”, ci oameni responsabili.

Tot la fel, o comunitate plurală, formată din mai multe etnii și confesiuni, trebuie să învețe să conviețuiască, adică să remarce și să aprecieze valorile celor care nu sunt ca ei.

Și în atare condiții, când există un climat favorabil pentru conviețuire și când există dialog între forul care ia decizii și cei care trebuie să le accepte, porunca are un impact atenuat, pentru că e înțeleasă ca benefică.

Adică trebuie să existe un motiv real, profund, favorabil mie, pentru care să accept porunca. Porunca trebuie să îmi facă bine și nu rău.

Și având conștiința că Domnul are un răspuns la această căutare a lui, un arhon [ἄρχων]/ un conducător al lui Israil, L-a întrebat pe El: „Învățătorule bun, ce făcând [eu] voi moșteni viața veșnică [Διδάσκαλε ἀγαθέ, τί ποιήσας ζωὴν αἰώνιον κληρονομήσω;]?” [Lc. 18, 18, BYZ].

Și după cum observați, prima formă verbală, ποιήσας [făcând], e la trecut, iar viața veșnică e la viitor. Pentru că arhonul avea conștiința, ca și noi, creștinii, că viața veșnică o moștenim ca urmare a faptelor noastre, a nevoinței noastre, a sfințeniei noastre.

Căci mai întâi trebuie să te nevoiești, pentru ca să te umpli de har. Trebuie să te curățești de patimi pentru ca să fii un locaș duhovnicesc al Treimii Celei Preadumnezeiești.

Asta e viața Bisericii: sfințenia se dobândește pas cu pas, prin multă trudă, fiind noi ajutați de slava Preasfintei Treimi, și nu dintr-o dată. Pentru că viața bisericească este liturgico-ascetico-mistică. E o asceză care are în centrul ei viața liturgică și care se împlinește în simțirea slavei lui Dumnezeu și în vederea lui Dumnezeu în slava Lui.

La polul opus vieții Bisericii, există diverse culte neoprotestante care vorbesc despre o mântuire obținută imediat, non ascetică și care confundă ceea ce a făcut Hristos pentru noi cu ceea ce trebuie să facem noi pentru a fi proprii mântuirii lui Hristos.

Pentru că Domnul, prin toată iconomia Sa mântuitoare, Și-a îndumnezeit firea Sa umană și a făcut-o plină de slava Lui dumnezeiască. Și El la această altitudine duhovnicească ne cheamă și pe noi: la aceea de a ne curăți de patimi, de a ne umple de slava Lui și de a ne îndumnezei continuu.

Însă a spune că ceea ce a făcut Hristos a făcut „doar pentru El” și că noi trebuie doar să credem în El și prin asta „ne mântuim”, înseamnă a goli acest sfânt cuvânt al Bisericii, acela de mântuire, de conținutul lui ontologic. De relevanța lui pentru noi.

Pentru că „mântuirea” neoprotestantă nu are nimic de-a face cu omul ca atare, ea fiind transferată cu totul în persoana lui Hristos. Hristos a făcut totul și omul nu face nimic, în afară de „a se lăuda” cu ceea ce nu face.

De aceea, neoprotestantul nu e om nou în Hristos, duhovnicesc, ci un om care presupune că e „nou”, pentru că „s-a botezat” și „crede” în Dumnezeu pe baza Scripturii. Dar el „s-a botezat” cu un botez în afara Bisericii lui Hristos și „crede” în Dumnezeu în măsura în care vrea să accepte învățătura tradițională a Bisericii. Căci, cel mai adesea, el acceptă ceea ce dorește și contestă ceea ce nu-i place sau inventează „învățături de credință” și „slujbe” și „slujiri” care nu au de-a face cu Biserica. Pentru că în mentalitatea neoprotestantă, ca și în cea protestantă – ambele fiind profund antibisericești și neduhovnicești –, Biserica nu are o continuitate neîntreruptă de la Domnul și de la Sfinții Lui Apostoli până azi, ci ea poate fi „transplantată” în afara Bisericii și „reformată” de oricine, adică „recreată”.

Pentru un ortodox însă, e un păcat imens chiar și numai gândul că ar putea „să schimbe” Biserica, darămite să pună în aplicare acest gând demonic. Pentru că ortodoxul se consideră mădular viu al Bisericii și el știe, cu toată ființa lui, că Biserica nu e fundată de oameni, ci de Dumnezeu în oameni. Și dacă El a creat Biserica Lui și Biserica Lui e condusă prin învățătura Sfinților Lui, ortodoxul se disociază imediat de tot cel care învață și slujește și trăiește altfel decât Sfinții ortodocși.

De aceea, noi, ortodocșii lui Dumnezeu, nu avem nevoie „să schimbăm” Biserica, ci avem nevoie să ne schimbăm pe noi înșine. Căci Biserica e formată din Dumnezeu, din Îngeri, din Sfinții Lui din cer și de pe pământ și din toți cei botezați. Și cum pe Dumnezeu, pe Sfinții Îngeri și pe Sfinții Lui nu „îi putem schimba cu alții mai buni”, pentru că alții „mai buni” nu sunt, tocmai de aceea rămâne ca să ne schimbăm doar pe noi, cei vii, membrii ai Bisericii Ortodoxe, și să îi ajutăm și pe cei adormiți ai noștri, prin rugăciunile și pomenirile noastre.

Căci dacă Sfinții de dinainte de noi s-au sfințit aici, în Biserica lui Hristos, ajunsă peste veacuri până la noi, atunci noi de ce nu ne putem mântui tot aici, în Biserica Lui?

Iar dacă i-am cunoaște pe Sfinții Lui, pe milioanele de Sfinți ale lui Dumnezeu, atunci am înțelege faptul capital: că nu trebuie să schimbăm nimic din Biserica noastră, ci trebuie să le păstrăm pe toate cu evlavie și să ne lăsăm învățați de Sfinții Bisericii despre importanța fiecărui lucru în parte din Biserică. Pentru că unii Sfinți ne-au vorbit despre Biserică, alții despre Sfinții Îngeri, alții despre Sfintele Taine, alții ne-au tâlcuit Scriptura, alții ne-au scris și rescris viețile Sfinților, alții au vorbit, din experiență, despre drumul sinuos și cu multe ispite al îndumnezeirii personale, alții ne-au prezentat pe larg teologia și cultul și iconografia și legislația și istoria Bisericii.

Avem sute de mii de pagini de citit și tradus!

Tradiția scriptică și vestigială a Bisericii este colosală.

Aceasta e averea Bisericii: mii de manuscrise, mii de Biserici, mii de obiecte bisericești, morminte, așezări, milioane de creștini în două milenii de Creștinism, o viață și o istorie care a punctat în mod ireversibil umanitatea.

Și pentru toți creștinii ortodocși care ne-au precedat, viața și Tradiția Bisericii au fost cele mai scumpe lucruri ale vieții lor. Asta constată și protestanții și neoprotestanții astăzi, când cercetează manuscrisele Bisericii și văd că Biserica nu a vrut „să oculteze” sursele ei teologice, să le „falsifice”. Și cu toate acestea, falsificarea credinței și a vieții Bisericii este o dramă continuă a lumii noastre, pentru că eterodocșii cu asta se ocupă…

Însă ocupația noastră este alta: cum să moștenim viața veșnică. Cum să ne facem slava lui Dumnezeu interioară.

Iar răspunsul la această întrebare e acesta: împlinind poruncile lui Dumnezeu.

Porunci ale Lui care sunt iubirea cu care El ne iubește. Porunci ale Lui care ne fac sălașe reale ale slavei Treimii.

De unde știu eu, mă puteți întreba, că viața veșnică e în relație cu poruncile lui Dumnezeu? De la Domnul! Căci atunci când arhonul L-a întrebat despre moștenirea vieții veșnice, Domnul l-a întrebat despre porunci [Lc. 18, 20]. Și El i-a enumerat câteva porunci ale Lui: să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta [Ibidem].

Porunci dumnezeiești care înseamnă tot atâtea binefaceri pentru om și societate. Pentru că porunca dumnezeiască e negativă sau pozitivă după aspectul ei formal, dar consecințele ei sunt întotdeauna pozitive, sunt mântuitoare.

„Să nu…” e o poruncă negativă, pe când „cinstește” e una pozitivă sub aspect formal, sub aspectul redării ei lingvistice. Însă ambele feluri de porunci dumnezeiești sunt un mare bine pentru toți.

Pentru că a nu săvârși adulter înseamnă, în esență, a iubi persoana de celălalt sex. Dacă nu vrei să te culci cu ea nici fizic și nici mental, atunci vrei să colaborezi cu ea, o prețuiești, o iubești pentru ceea ce este ea ca persoană.

Dacă nu vrei să-l omori pe cineva nici cu fapta și nici cu cuvântul sau prin omisiune, atunci vrei să fii prieten cu el, să îl prețuiești, să îl respecți, să îl iubești.

Iar dacă nu vrei să îl furi pe cineva nici la bani, nici la lucruri și nici la idei, dacă nu vrei să-i furi liniștea și nici încrederea în oameni, atunci îi vrei binele! În mod indubitabil îi vrei binele!

Și cine nu mărturisește mincinos nici la tribunal și nici într-o convorbire privată, care nu înșiră minciuni despre unul sau altul, atunci mărturisește adevărul și adevărul este o mare binefacere pentru oameni. Și cine mărturisește adevărul lui Dumnezeu și în mod privat și în mod public, acela este o gură a lui Dumnezeu față de oameni, spre binecuvântarea oamenilor.

Toate poruncile negative, sub aspect formal, ale lui Dumnezeu, au iubirea în miezul lor.

Să nu…, să nu…, să nu…păcătuiești înseamnă: să iubești!

Dar și cele pozitive au tot iubirea în centrul lor.

Căci ce înseamnă a-ți cinsti părinții? Înseamnă a prezenta cu bucurie părțile pozitive ale vieții lor și a-i aprecia pentru ele. Însă nu ne putem aprecia părinții, bunicii, frații, rudele, duhovnicii, profesorii, colegii, nația din care provenim pentru păcatele și viciile lor.

Căci dacă am aprecia păcatul, atunci am păcătui. Pentru că păcatul nu poate fi niciodată apreciat ci doar plâns

Păcatul e plâns…și deplâns ca o calamitate de omul conștient de interioritatea lui.

De aceea, la înmormântarea cuiva, chiar și a celui mai păcătos om, noi evidențiem la predică însușirile lui bune, calitățile omului. Dacă a fost un familist bun, dacă și-a crescut copiii cu atenție, dacă a excelat prin ceva anume, dacă a făcut ceva bun pentru comunitate, atunci acele lucruri trebuie remarcate.

Trebuie să remarcăm studiile oamenilor, realizările lor, modul cum au trăit și s-au implicat în viața comunității, a țării sau a lumii întregi.

Însă cinstirea lor nu înseamnă și ocultarea păcatelor lor. Pentru păcatele lor ne rugăm, cerem iertare de la Dumnezeu, ne rugăm îndelung.

Tocmai de aceea Biserica are pomeniri îndelungi pentru cel adormit, până la 7 ani în mod liturgic: pentru ca să nu îl uităm pe cel adormit și să nu rupem legătura de iubire cu el. Și cine a făcut toate pomenirile lui până la 7 ani, cu siguranță îl va pomeni toată viața, pentru că nu poate renunța la rugăciunea pentru el. Căci rugăciunea pentru cei adormiți devine o obișnuiță bună, o virtute, pentru că am înțeles binele pomenirii continue a celor adormiți.

…Însă Domnul, când omul a cerut mai mult, i-a spus că există ceva și mai mult în viața noastră cu Dumnezeu: a renunța cu totul la tine însuți pentru a-I sluji Lui.

Căci i-a spus arhonului: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor [πάντα ὅσα ἔχεις πώλησον, καὶ διάδος πτωχοῖς] și vei avea comoară în cer [καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανω]; și vino de-Mi urmează Mie [καὶ δεῦρο, ἀκολούθει μοι]!” [Lc. 18, 22, BYZ].

De ce i-a spus asta? Pentru că știa că asta e problema lui interioară: iubirea de bani. De aceea și arhonul „s-a întristat; căci era foarte bogat [περίλυπος ἐγένετο· ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα]” [Lc. 18, 23, BYZ]. Și pentru că a iubit mai mult banii decât urmarea Domnului, a rămas doar cu banii…pentru ceva timp…

Însă Domnul – dacă omul ar fi avut altă patimă centrală, capitală în viața lui – i-ar fi spus să se lepede de aceea. Pentru că patima centrală e patima care te face să nu avansezi în viața bisericească.

Acestea fiind știute, dacă boala noastră primă e desfrânarea, perversiunile, mânia, lenea, băutura, fumatul, drogurile, jocurile, drăcuitul, blestematul, vrăjitoria, camăta, furtul, afacerile murdare, cumpărăturile, neevlavia…atunci la acelea ne cheamă Domnul să renunțăm.

Pentru că ceea ce ne stăpânește, ne tiranizează, aceea ne și conduce. Iar noi trebuie să scăpăm de intimitatea rea cu demonul care ne conduce.

Însă Domnul ne atenționează că dezlipirea de demonii care ne conduc, adică de patimă, e grea [Lc. 18, 24]. Și dacă e grea, ne cere efortul permanent. Și dacă e grea, atunci vom fi tentați să recădem în patima noastră sau, uneori, vom mai cădea. Însă de acolo trebuie să ne ridicăm mereu!

Pentru că ridicarea continuă din păcat și spovedirea lui ne va umili continuu, până când Dumnezeu ne va da harul de a învinge acea patimă în mod desăvârșit.

Cei care au fost de față la plecarea întristată a arhonului, după ce L-au auzit pe Domnul vorbind despre greutatea intrării în Împărăția lui Dumnezeu, atunci când ai patimi mari și grele [Lc. 18, 24-25], L-au întrebat: „Și cine poate să se mântuiască [Καὶ τίς δύναται σωθῆναι;]?”. Pentru că erau îngroziți de cererile maximale ale Domnului, ca și mulți dintre creștinii de azi.

Și El le-a răspuns lor și nouă: „Cele [cu] neputință la oameni, sunt [cu] putință lui Dumnezeu [Τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ θεω]” [Lc. 18, 27, BYZ].

Pentru că noi trebuie să începem la un moment dat nevoința conștientă și smerită, plină de pocăință, pentru mântuirea noastră, și să ne nevoim astfel toată viața noastră și Dumnezeu știe când Se va arăta în mod minunat în viața noastră. Pentru că El Se va arăta nouă când vom fi pregătiți, când vom fi copți pentru înțelegerea Lui.

Însă asceza continuă ne face proprii lui Dumnezeu, asceză pe care o vom vedea în mai toate viețile Sfinților noștri. Pentru că unii dintre Sfinții noștri au fost atât de ascetici, atât de aspri cu trupul lor, încât, atunci când le citim viețile lor cele preadumnezeiești, ne dăm seama că noi nici nu am început să ne ascetizăm, să ne nevoim și să ne pocăim pentru păcatele noastre.

Așadar, iubiții mei, în duminica dinaintea pomenirii Sfântului Apostol Andreas și înainte de Ziua Națională a României, vă spun tuturor la mulți ani, multă sănătate și pace și slava lui Dumnezeu să ne mângâie în așteptările noastre cele bune!

Pentru că pe fiecare zi trebuie să alegem binele, trebuie să alegem să împlinim voia lui Dumnezeu, care e viața noastră.

Toată binecuvântarea și numai bine! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 27 noiembrie 2015. Zi de vineri, friguroasă și înnorată.

Did you like this? Share it: