Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers, Tratat despre taine [8]
Traduceri patristice
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș
*
Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)
***
Deci, întrucât, pentru cei care viețuiesc în trup, dreptul de întâi născut privește viața [aceasta] [de vita sit], pe care Isav l-a vândut din cauza dorinței trupești, [fiind] prefigurarea poporului necredincios, așadar nu se neliniștește [non disperat] pentru această vrednicie a celor dintâi [născuți], zicând: „Iată eu mor [de foame] și ce [îmi mai este] mie întâietatea [primatus]?” – căci, înainte de moarte, primea acea întâietate, care este a oamenilor – , ci [se tulbură] pentru că, purtând în sine chipul poporului, întâi născut el însuși prin lege – fiindcă acest popor mai înainte fusese ales întru [a fi] moștenirea lui Dumnezeu – a căzut din nădejdea învierii și a slavei lui Dumnezeu, [și fiind] pradă dorințelor trupești, spunea că s-a deznădăjduit de vrednicia sa, la care drept de întâi născut i se păruse potrivit [convenerat] să nădăjduiască după moarte.
XXI. Binecuvântarea lui Iacov
Astfel, deznădăjduind Isav de întâietatea sa, celelalte se întâmplă și după credința faptei[1], și după vrednicia/ puterea prefigurării.
Astfel, pentru că Isaac era cu ochii slăbiți, îl învață pe Isav ca să-i pregătească lui, după obicei, mâncare din vânatul său, și [astfel] să fie binecuvântat de el, înainte [de a sosi] vremea morții sale.
Iar Rebecca, întrucât aflase aceasta, îl încurajează pe Iacov să-i pregătească repede tatălui mâncare din doi iezi și să îmbrace haina lui Isav; pe mâinile lui, pentru că erau nepăroase [levis], și pe gât [i-a înfășurat] lui pieile iezilor legate, ca să-l înșele [pe Isaac]. Prin care fapte i-a răpit binecuvântarea care era pregătită lui Isav.
După care [Iacov] este binecuvântat cu aceste cuvinte: „Iată mireasma fiului meu precum mireasma câmpului plin pe care l-a binecuvântat Domnul. Și să-ți dea ție Domnul din roua cerului de sus [a rore caeli desursum[2]] și din rodnicia pământului, mulțimea grâului și a vinului. Și să-ți slujească ție neamurile și să te slăvească pe tine conducătorii și vei fi stăpânul [dominus] fratelui tău și te vor slăvi pe tine fiii tatălui tău. Și cine te va blestema pe tine, blestemat va fi, și cine te va binecuvânta pe tine, binecuvântat va fi” (Fac. 27, 27- 29).
XXII. Înțelegerea duhovnicească
Desigur, lucrul/ întâmplarea își repercutează urmările directe[3] în Isav și Iacov, însă prefigurarea duhovnicească își păstrează rânduiala sa.
Din cauza dorințelor trupești, [fratele] cel vârstnic [senior] își vânduse întâietatea sa, deznădăjduind de cinstea viitoare din cauza tânjirii după cele prezente [ob luxum praesentium]. Iar [fratele] mai tânăr [iunior] a cumpărat-o cu prețul celor prezente [contra iacturam praesentium].
Nu-i așa că lucrurile care vor să fie, în mod duhovnicesc urmează pe cele care s-au petrecut trupește?
Cei care sunt necredincioși consideră că tot binele stă în plăcere, iar poporul dinainte[4] [anterior] a pierdut cinstea învierii [honorem resurrectionis] prin dorințele trupului [desideria carnis].
Credincioșii însă renunță la toate bucuriile prezente, punându-și toată nădejdea lor în cele viitoare, și pentru acestea nevoindu-se cu sufletul și cu trupul [animo et corpore continentes], răpesc pe cele destinate [poporului] celui mai în vârstă [destinata seniori].
Căci Iacov îmbracă haina [stola] lui Isav, care se obișnuiește a fi amintită ca îmbrăcăminte a nemuririi [immortalitatis veste] chiar în Evanghelie, unde fratele mai tânăr, risipitorul moștenirii părintești primite, același a primit [înapoi] haina cea dintâi [stolam primam].
Și pentru că trebuia să treacă de la păcat la strălucirea nevinovăției [nitorem innocentiae], de aceea Iacov se acoperă cu pieile iezilor, desigur, vrând să imite prin [acest] lucru înfățișarea însăși a fratelui [său].
Dar pentru că, din păcătosul care era, trebuia să primească vrednicia binecuvântării însușite, asumă chipul păcătosului în pieile oilor moarte [emortuarum pecudum].
[1] În conformitate cu realitatea istorică.
[2] În text: desusum. Cuvântul nu există în LXX și nici în VUL, iar traducătorul francez l-a trecut cu vederea.
[3] La nivel istoric.
[4] Care a fost mai înainte/ mai întâi al lui Dumnezeu.