Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 27-a după Rusalii [2015]

Iubiții mei[1],

dacă am vrea să vizualizăm minunea din Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] ar trebui să ne reprezentăm o femeie în vârstă adusă de spate, cocoșată, care de ani buni nu merge decât cu fața spre pământ, și care, deodată, își îndreaptă spinarea și stă…dreaptă!

Adică trebuie să ne imaginăm cum se îndreaptă spinarea încovoiată a unei femei, care de 18 ani merge numai așa: adusă de spate.

Dar care gârbovire nu era o boală a bătrâneții, ci o boală a demonizării. Pentru că demonul care o poseda, acela o făcuse pe femeie să arate astfel. Lucru pe care îl aflăm de la Domnul, atunci când le spune iudeilor: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satanas, iată, de 18 ani [ἣν ἔδησεν ὁ Σατανᾶς, ἰδού, δέκα καὶ ὀκτὼ ἔτη], nu trebuia să fie dezlegată [λυθῆναι] de legătura [τοῦ δεσμοῦ] aceasta [în] zi de sabat?” [Lc. 13, 16, BYZ].

Și Sfântul Lucas, Evanghelistul, accentuase și el faptul că era o demonizare această boală, pentru că spusese anterior: „era o femeie având duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] de 18 ani, și era gârbovită [ἦν συγκύπτουσα] și neputând să se ridice întru totul [καὶ μὴ δυναμένη ἀνακύψαι εἰς τὸ παντελές]” [Lc. 13, 11, BYZ].

Pentru că a avea un duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] nu înseamnă a trăi o slăbiciune a trupului, o astenie de primăvară, ci o posedare a noastră de un duh, de un demon, care ne produce această neputință falsă. Această boală demonică.

Căci Domnul, aici, ne spune că, pe lângă bolile noastre trupești și pe lângă păcatele și patimile noastre, noi ne putem îmbolnăvi și de boli demonice, adică de posedări demonice, care se pot manifesta în multe feluri. Pentru că, dacă unii demoni, când te posedă, te fac asocial și te fac să îți rupi hainele de pe tine și să dormi în locuri necurate și să faci lucruri odioase, alții te pot face să fii mut și surd, alții te gârbovesc, alții te pot „învăța” lucruri pe care tu nu le-ai studiat niciodată, alții te pot face „făcător de minuni” false și „cunoscător” a multe taine sau inițiator de nou „cult religios” și de noi erezii.

Și toate aceste manifestări satanice, deși diferite, sunt produse de aceiași demoni. Iar dacă oamenii nu vor să iasă din legătura [δεσμόν], din intimitatea lor cu demonii, unde au ajuns printr-o viață păcătoasă, ci preferă ceea ce îi învață și le sugerează demonii, rămân bolnavi de boala lor satanică…dar prosperă de pe urma ei.

Și cum să nu prospere astrologul sau falsul „vindecător” sau vrăjitorul de pe urma demoni- zării lui, atâta timp cât ei „profețesc” viitorul, „îi vindecă” pe oameni, „le împlinesc” dorințele?

Nedorind să muncească onest și știind că „inspirația” și „darul” lor constă tocmai în slujirea demonilor, satanizații se afundă în patimi tot mai mari și fac păcate tot mai rele, pentru ca să „le crească puterile” demonice.

Lucruri pe care le aflăm din mărturiile diverșilor vrăjitori și ocultiști de azi, dar, mai ales, din viețile Sfinților noștri, care au fost, pentru o parte a vieții lor, vrăjitori sau din viețile Sfinților care au avut de-a face cu vrăjitori, cu idolatri și cu oameni înșelați de demoni.

…Însă Domnul o vindecă pe această femeie gârbovită, adusă de spate, prin aceea că o dezleagă de demonul care o poseda. Dezlegare care nu are materialitate, care nu e un fel de dezlegare a unui șiret de la pantofi, ci e duhovnicească. A fost nevăzută de ochii oamenilor, dar simțită cu totul de femeie.

Pentru că, prin puterea și slava Lui, Domnul l-a izgonit pe demon din femeie. L-a dezlipit pe demon de femeie…și femeia și-a recăpătat sănătatea. A putut să stea dreaptă, să stea verticală, după 18 ani de zile de boală demonică, care nu avea de-a face cu vreo boală trupească.

Însă aceeași putere a Lui de a ierta păcatele și de a-i izgoni pe demoni din oameni și de a-i vindeca pe oameni de boli o lucrează și prin noi, Preoții și Episcopii Bisericii, cei care am primit de la El puterea de a lega și a dezlega păcatele oamenilor. Putere a lui Dumnezeu, putere preoțească, pe care o simt din plin cei pe care îi spovedim și îi exorcizăm și îi vindecăm de bolile lor sufletești și trupești. Căci slava Preasfintei Treimi este cea care ne vindecă și ne curățește de boli și de păcate și ne deparazitează de demoni. De demonii care ne învață la tot felul de patimi și de fapte rele.

Însă cei care nu cred în lucrarea lui Dumnezeu în Biserica Lui sau, dimpotrivă, sunt interesați să nege lucrarea Bisericii, din diverse motive personale sau de grup, tratează realitatea demonilor și nevoia de exorcizare ca pe lucruri „desuete”. Ca și când demonii „ar fi murit” între timp iar noi suntem atât de „liberi” în acțiunile noastre, încât nu avem nevoie de dezlegările și exorcizările Bisericii.

Însă demonii despre care vorbesc Dumnezeiasca Scriptură și Viețile Sfinților nu numai că n-au „murit”, ci s-au specializat și mai mult în rău. Pentru că Dumnezeu le lasă pe făpturile Sale să se manifeste după cum aleg și vor să trăiască. Și după cum noi alegem pe fiecare zi să facem binele și nu răul, tot la fel demonii aleg mereu să facă răul și nu binele. Și de atâta rău, având o experiență milenară de prostire a oamenilor, demonii sunt experți în născocirea de rele. Ne servesc pe fiecare cu patima care ne place, care ne convine, care ne convinge…și numai Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Lui, ne poate lumina să înțelegem în parte planurile lor rele și cursele lor de tot felul.

Pentru că demonii sunt ființe spirituale, pe care noi nu le vedem cu ochii fizici, ci doar uneori le simțim sau le vedem într-un anume fel și ne înfricoșează, dar care nu contenesc, zi și noapte, să se lupte cu noi. Căci vor să ne convingă în orice clipă că nu voia lui Dumnezeu trebuie urmată ci voia noastră păcătoasă.

Și, din marea milă a lui Dumnezeu față de neamul omenesc, noi nu îi vedem pe demoni cel mai adesea, și, când El îngăduie posedarea cuiva, e o lecție și pentru cel posedat, și pentru cei care îl văd pe cel posedat. Nu îngăduie Dumnezeu să îi vedem, pentru că nu dorește ca noi să fim stăpâniți de frică și de groază, ci El dorește să ne bucurăm și să ne veselim duhovnicește tot timpul.

Pentru că, dacă i-am vedea non stop, am face binele cu forța. Pentru că ne-ar îngrozi urâțenia și răutatea demonilor, așa cum ne îngrozesc oamenii răzbunători și ucigași.

Dar când Dumnezeu îngăduie ca cineva să fie înșelat de demoni sau să fie posedat de ei, atunci El dă o lecție tuturor din Biserică și din întreaga lume. Căci posedarea, pentru cel în cauză, e spre iertarea lui de păcate – căci demonii îl muncesc și îl chinuie, pentru ca el să se pocăiască – dar pentru noi, cei care o vedem, e o înfricoșare și o luare aminte, Dumnezeu arătându-ne prin exemplul celui posedat cât de mare rău e păcatul.

Pentru că păcatul te înfrățește cu dracul, el te îndrăcește și, dacă ajungem locuințe ale demonilor, e pentru că avem o viață de plâns.

Iar Dumnezeu, pe toți și pe fiecare în parte, la asta ne cheamă: la a ne pocăi pentru păcatele noastre, la a le plânge, la a nu le mai suporta nici în noi și nici în alții. Și când nu le mai suportăm în noi, atunci nu le mai facem. Pentru că le-am făcut prea mult și ne-am săturat de atâtea păcate, de atâtea rele. Iar când le vedem în alții, le urâm tot la fel de mult pe cât le urâm și în noi, pentru că știm unde ne duc.

Căci atunci când ai 10 ani ți se pare că violența e „bună”, că a da un pumn cuiva e „o manifestare a bărbăției”. Însă, când violența crește în tine, când îți vine să dai pumni nu numai unuia ci multora, pentru că nu te mai poți controla, atunci înțelegi că violența începută în copilărie, nevindecată la timp, a crescut tot mai mult și s-a transformat în uragan în tine însuți. Pentru că îți sare mereu țandăra, te cerți imediat, lovești imediat, devii iresponsabil.

Tot la fel, la 13 ani, a dezbrăca fetele din clasă în mintea ta sau pe profesoara ta sau pe mama ta sau pe mătușa ta, pare un exercițiu foarte „plăcut”, care se transformă într-0 masturbare „eliberatoare”. Tot la fel de „eliberatoare” ți se par și dezvirginarea și primele escapade sexuale, pentru că vrei „să scapi” de coșurile de pe față, de acnee. Însă nu scapi cu totul de acnee și nici nu îți scade apetitul sexual prin începerea vieții sexuale, ci, dimpotrivă, vrei tot mai mult, îndrăznești tot mai mult în materie de sex și de perversiuni sexuale, pentru că demonii „îți dau o mână de ajutor” în a-ți imagina păcatul și a-l înfăptui.

Pentru că răul care crește în noi, fie că vorbim despre poftă, fie că vorbim despre mânie, fie că vorbim despre minciună, lene, inconsecvență în viața noastră și în relația cu familia noastră, nu scade nicidecum, dacă noi nu luptăm împotriva lui. Dacă nu luptăm împotriva acestui rău cu multe capete, cu multe guri de Iad.

Și știm cu toții că a scăpa de patima fumatului sau a băuturii sau a drogurilor sau a jocurilor de noroc sau a pornografiei sau a răutății înseamnă a ne lupta cu obiceiul păcătos până la sânge și, în același timp, cu întreaga noastră ființă virusată de patimă. Pentru că patima e ca cerneala împânzită peste tot în trupul și în sufletul nostru. Și antidotul împotriva patimilor nu sunt în primul rând medicamentele sau închiderea într-o cameră sau lipsa de contact cu alți vicioși, ci antidotul e voința de a nu mai păcătui și rugăciunea continuă la Dumnezeu ca să ne întărească voința noastră slăbită de patimă, pentru ca să lupte împotriva ei.

De aceea, toți câți biruim patimile noastre, le biruim prin nevoință, prin asceză, prin silire și renunțare continuă la păcat și nu prin relaxare și păcătuire continuă. Și, cu harul lui Dumnezeu, noi putem să luptăm și să biruim în noi tot păcatul și toată patima, pentru că Domnul le-a biruit desăvârșit în umanitatea Sa. Iar a te curăți de patimi înseamnă a te îndumnezei ca umanitatea Domnului, adică a te umple continuu de slava Lui.

…Iisus Domnul a vindecat-o pe femeie într-o sinagogă [ἐν μιᾷ τῶν συναγωγῶν] a iudeilor și în sabaturi [ἐν τοῖς σάββασιν]” [Lc. 13, 10, BYZ]. Adică în adunare și în zi de sărbătoare, de praznic. Și femeia era acolo, la sinagogă, deși era demonizată. Și, cu toate că era demonizată, iudeii credincioși, care tot timpul se lăudau cu credința lor și cu tradiția lor și cu strămoșii lor sfinți, nu simțeau deloc pe Satana în femeie.

Dar și cu noi se petrec lucrurile la fel! Nu sunt mulți cei care îi simt pe demoni în oameni, după cum nu sunt mulți cei care îi ajută pe oameni să se lepede de înfrățirea lor rea cu demonii. Ci, dimpotrivă, când cineva e om duhovnicesc, creștinii noștri tocmai pe acela îl consideră „un șarlatan”, „un impostor”, „un om mândru”, ei fiind tot timpul în relație cu astfel de oameni: șarlatani, impostori, mândri, iubitori de bani, lăudăroși, nesimțiți.

…Însă Domnul imediat o vede pe cea posedată de duhul care îi adusese gârbovirea și pe aceea o dezleagă de demon, spunându-i: „Femeie, dezlegatu-te-ai de neputința ta [Γύναι, ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου]!” [Lc. 13, 12, BYZ]. Dar, deși nimeni nu văzuse această dezlegare a ei de demon, ea fusese reală, se petrecuse! Și femeia a conștientizat cu totul această dezlegare a ei de demon. Pentru că, atunci când El „Și-a pus mâinile [peste] ea [ἐπέθηκεν αὐτῇ τὰς χεῖρας]”, aceasta „imediat s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu [παραχρῆμα ἀνωρθώθη, καὶ ἐδόξαζεν τὸν θεόν]” [Lc. 13, 13, BYZ].

Și-a îndreptat trupul, a stat drept, dar vindecarea ei de demonizare a rodit pocăință și credință în Dumnezeu. Pentru că cea vindecată a început să Îl laude pe Dumnezeu pentru vinde- carea ei, pentru că a conștientizat faptul că El a vindecat-o.

Și a început să Îl laude pe El imediat, acolo, în adunare, în sinagogă, pentru că vindecarea era reală, căci ea s-a produs imediat.

Pentru că și noi Îl lăudăm pe Dumnezeu acolo unde suntem și cum suntem, când ne scapă de la înec, de la cutremur, de la accident sau când ne vindecă în mod minunat. Căci bucuria țâșnește din noi dimpreună cu recunoștința. Și recunoștința noastră față de Dumnezeu înseamnă conștientizarea faptului că El a lucrat minunea, că datorită Lui suntem în viață, și că, dacă El nu dorea, acum eram sub dărâmături sau contorsionați în mașina accidentată.

Și acea clipă a conștientizării minunii e o zi de Paști, e un praznic al întregii noastre ființe, e o naștere din nou pentru mulți!

Pentru că, dacă Dumnezeu ne scoate din moarte, El ne dă o nouă viață, după cum ne dă o nouă viață, dacă ne înviază la scurt timp după moartea noastră.

Însă ce facem cu viața noastră? Cine suntem după minune?…

Arhisinagogosul [ἀρχισυνάγωγος], întâiul sinagogii, conducătorul sinagogii, nu L-a lăudat pe Dumnezeu pentru minune, chiar dacă a considerat-o o vindecare! Ci el s-a indignat, s-a mâniat, a considerat minunea „o încălcare” a poruncii lui Dumnezeu de a păzi sabatul [Lc. 13, 14].

Însă Domnul nu făcuse decât să Își pună mâinile peste femeie și ea s-a vindecat! Efortul Lui nu a fost imens sub aspect fizic, iar la templu și în sinagogă se făceau eforturi și mai mari decât acestea, pentru că trebuiau să jertfească animale, să facă alte gesturi și fapte liturgice, să se roage, să predice.

Domnul nu făcuse mare efort încât să încalce sabatul, în comparație cu ei, care dezlegau boii și asinii de la iesle și îi duceau să-i adape, să bea apă [Lc. 13, 15]. Pentru că animalul nu știe că e sabat, dar lui îi e foame și sete. Și de aceea ești nevoit să îl hrănești și să îl adăpi.

Și Domnul le dă acest mic exemplu de încălcare a sabatului, pe care ei nu o luau în seamă – deși iudeii nu încălcau sabatul numai în acest fel, ci în multe feluri – pentru ca să le arate ipocrizia [Lc. 13, 15]. Iar El îi numește ipocriți/ fățarnici la Lc. 13, 15 nu pentru că își adăpau animalele – era un lucru normal și bine făceau că le adăpau – ci pentru că le considerau mai presus de oameni. Pentru că aveau milă față de animale (pentru că erau ale lor și aveau nevoie de ele), dar nu aveau milă și față de oameni. Și pe sărmana gârbovită o doreau pe mai departe bolnavă, decât vindecată în zi de sabat. De aceea El i-a arătat inumani, numindu-i ipocriți.

Pentru că atunci când ne prevalăm de legi ca să nu facem binele, de fapt ne ascundem indiferența și ura față de oameni sub argumente mincinoase.

Și suntem fățarnici/ ipocriți ori de câte ori mințim cu bună știință, ori de câte ori ascundem adevărul sub minciuni „frumoase”, sub explicații părut „plauzibile”, ori de câte ori îl preferăm pe cel păcătos în locul celui drept, numai pentru motivul că cel drept „ne taie nasul” bunei păreri despre noi înșine.

Însă Domnul ne arată azi că Biserica este spitalul nostru, al tuturor. Căci dacă unii țipă că vor „spitale și nu catedrale”, că nu vor Biserici, pe motivul că Bisericile sunt mai multe decât spitalele de stat și private, Domnul le spune în Evanghelia de azi că Bisericile sunt tot spitale, spitale duhovnicești, dar spitale în care El e Doctorul, El e Specialistul desăvârșit, El este Vindecătorul. Lucru pe care îl mărturisește, de altfel, orice doctor onest, care își dă seama că în unele cazuri nu e nevoie doar de specializare medicală impecabilă și de instrumentar medical și de condiții bune de spitalizare, ci și de minune. Că Dumnezeu rezolvă, de fapt, multe dintre operațiile medicilor și că, fără El, numărul celor morți pe patul de operație ar fi fost cu mult mai mare.

Vindecarea se primește în Biserică, se primește la slujbă, se primește de praznic!

Dacă vii la Biserică, dacă ești prezent în acele ore când Dumnezeu coboară la noi, pentru ca pe noi să ne înalțe la El, prin slava Lui, în cadrul Sfintelor Slujbe ale Bisericii, poți fi vindecat de bolile tale!

„Tu vino la Mine, la Biserică” – ne spune Domnul – „pentru că Eu vreau să te vindec! Și Eu te vindec azi de neștiință, mâine de uitare, poimâine de lene, răspoimâine de patima judecării aproapelui tău, peste 10 ani de desfrânare, peste 40 de ani de iubirea de bani. Eu te vindec pe măsură ce te învăț, ce te catehizez. Adică pe măsură ce tu te întărești în dreapta credință și în dreapta viețuire a Bisericii Mele”.

„Eu vă vindec” – spune Domnul – „dar după cum doresc și când doresc! Căci și cea bolnavă din Evanghelia de azi a venit de mai multe ori la sinagogă și ani la rând, dar Eu am vindecat-o în ziua în care ea a putut înțelege minunea”.

Însă cine ascultă glasul Lui? Cine vine permanent la Biserică așteptând vindecarea Lui? Cine Îl așteaptă pe Dumnezeu ca să îl miluiască, ca să îl vindece, ca să îl înțelepțească?

Cei din sinagogă s-au rușinat de cuvintele Lui…S-au rușinat cei care I se împotriveau Domnului [Lc. 13, 17]. Pentru că adevărul nostru interior…ne rușinează. Când ne dăm seama că suntem descoperiți în fața ochilor lui Dumnezeu, că El știe toate ale noastre, rușinea ne cuprinde cu totul.

Dar dacă nu ne rușinăm de Dumnezeu și nici de oameni e semn că El ne-a lăsat în păcatele noastre și ne lasă să înmulțim păcatul pentru ca să ne scârbim de păcat. Dar dacă nu ne scârbim de păcat și murim în el, viața noastră e un Iad pentru că mergem în Iad. Și aceasta ne-a spus-o tot Domnul, altădată, când ne-a arătat că cel bogat în indiferență și în lipsă de omenie, care nu l-a văzut pe Lazaros la el la poartă, a mers în Iad, adică acolo unde nu există comuniune, dialog, îmbrățișare…

Iubiții mei, ne apropiem cu pași repezi dar veseli de praznicul Nașterii Domnului, și vinde- carea Domnului de azi e lecția noastră de omenie! El a dezlipit demonul de femeie și femeia s-a îndreptat. Noi putem să dezlipim durerea de oameni, pentru că putem să îi înveselim prin darurile și munca noastră în folosul lor.

Trimițând bani pe card, trimițând scrisori, trimițând cadouri, făcând vizite, ajutând cu un loc de muncă sau cu o carte, rugându-ne pentru alții, nu facem decât să îi scoatem pe oameni din tristețe, din singurătate, și să le dăm o alinare, lacrimi de bucurie.

A fi lângă oameni și împreună cu ei înseamnă a fi mai aproape de Dumnezeu și plini de veselie duhovnicească. Pentru că tot ceea ce facem din toată inima pentru alții e plătit imediat de Dumnezeu cu mult har, cu multă sănătate, cu multă voioșie.

Pentru că orice gest de bunătate față de oameni e o întinerire a noastră. Orice încredere și orice respect acordat oamenilor este o înviere a bucuriei lui Dumnezeu în oameni.

Iar Domnul ne chemă pe toți la bucuria nașterii Lui în oameni, căci El, în acest an, dorește să Se nască nu în iesle ci în inimile noastre!

Lăsați-L pe Dumnezeu, iubiții mei, ca să Se nască în noi!

Lăsați-L să Se coboare în noi și să ne învețe să ne bucurăm cu lacrimi de copil mântuit de Dumnezeu!

Lăsați-L pe Dumnezeu să ne bulverseze cu bucuria Lui, cu frumusețea Lui, cu onestitatea Lui, cu candoarea Lui!

El va face toate acestea și multe alte lucruri preaminunate în noi, dacă Îl lăsăm pe Fiul Tatălui să coboare în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor, ca să ne învețe comuniunea veșnică cu El și cu toți oamenii. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 4 decembrie 2015, zi de vineri, răcoroasă și cu soare.

Did you like this? Share it:

Previous

Predică despre triadologia Sfântului Chirillos al Alexandriei [4]

Next

Predica la 9 ani de online [6 decembrie 2015]

2 Comments

  1. Madalin

    Mulțumesc părinte pentru sfaturile primite!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, domnule Mădălin! Și eu vă mulțumesc pentru că sunteți unul dintre abonații noștri la feeduri.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén