judecata Domnului

Iubiții mei[1],

de câțiva ani trăiesc tot mai intens o consternare profundă, o uimire plină de mâhnire, de durere și de grijă pentru oameni atunci când vine iarna…

Căci știu că nu te poți lua la întrecere cu gerul, cu frigul, cu pereții reci ca mormântul. Gerul întotdeauna câștigă, iar noi pierdem.

Iar consternarea mea, uimirea mea plină de mâhnire și indignare în același timp, e pentru cei care sfidează în mod iresponsabil gerul de afară, mergând cu capul gol, în haine de vară sau de toamnă, cu pantofi în picioare și fără să își protejeze gâtul și mâinile cu fular și mănuși.

Acum 4-5 ani, când a început în București acest fenomen dezastruos de masă, acela al mersului cu capul gol pe timp de iarnă și în haine subțiri, am crezut că cei tineri vor fi etichetați în mod drastic de cei în vârstă și nu îi vor copia. Pentru că speram ca cei în vârstă, care știu ce înseamnă haina de blană și căciula în cap, fără de care nu ieșeau afară în timpul comunismului, dar și bolile și necazurile de pe urma lor, să fie mai înțelepți. Sau foarte înțelepți în această privință, atâta timp cât se plâng de faptul că medicii și farmaciile le mănâncă toți banii din cauza bolilor.

Însă lucrurile s-au petrecut tocmai invers: oameni în toată firea, de 50, 60, 70, 80 de ani merg cu capul gol la temperatura când apa îngheață, pentru ca să nu pară „mai puțin rezistenți” în fața tinerilor. Iar tinerii merg aproape dezbrăcați, ca niște sărăcani, ca niște oameni scăpătați, fără haină de iarnă și fără căciulă pe cap, pentru ca nu cumva să fie „ironizați” că nu sunt „rezistenți”.

Și astfel, din cauza unei rușini păcătoase, iresponsabile și sinucigașe, aceea de a nu fi socotiți „nerezistenți la frig”, asist consternat la epidemia dezbrăcatului pe timp de iarnă.

Dacă dezbrăcatul sub soarele torid este o realitate iresponsabilă comună de vreo 30 de ani, care naște boli de piele, de ochi, de inimă și traume mentale, dezbrăcatul pe timp de iarnă e o boală socială recentă, care nu are nici 10 ani. Și care îți distruge oasele și organele interne făcându-te un rebut. De aceea nu e de mirare că virușii au devenit mutanți, atâta timp cât populația nu se mai protejează aproape deloc în timpul iernii, ci se comportă vizavi de gerul iernii ca față de o vară sau toamnă „prelungită”.

Și asta când prea mulți oameni în România și în lume suferă de frig, pentru că nu au bani de încălzire și de trăit, iar unii nu au nici locuințe, ci sunt oameni neajutorați. Și stau cu inima plină de durere pentru ei, în rugăciune și compătimire, căci îmi dau seama cât suferă și câte boli le complică existența. Pe ei îi compătimesc, sufăr dimpreună cu ei, cu cei care nu au bani să se încălzească pe timp de iarnă sau nu au nicio casă…

Însă față de iresponsabilii orgolioși, care țin la „imaginea” lor socială în detrimentul sănătății lor, simt o consternare profundă, pentru că asist la autodistrugerea neasumată a societății din jurul meu.

Pentru că fac acest lucru fără să își asume urmările. Se lasă pradă bolilor, dar apoi cer ajutor medical, când ei înșiși au ajuns niște rebuturi. Pentru că, pe lângă frigul pe care îl suportă cu un eroism sinucigaș, au și alte vicii care îi pun la pământ.

Săptămâna asta, în drumurile mele, am întâlnit doar câțiva oameni cu căciulă de blană în cap. În rest: toți cu capul gol sau cu șapcă de vară sau cu fes sau cu o șapcă de toamnă, mai grosuță. Și majoritatea, deși dârdâia și tușea, se uita la mine ca la „un nebun”, pentru că aveam căciulă de oaie pe cap și mănuși în mâini. Eu nu eram „la fel de rezistent” ca gerul și de aceea eram tratat „cu față glumeață”.

Însă eu cum mă uitam la ei? Ce credeam eu despre toată această mare de oameni, care, în câțiva ani, va cădea secerată de moarte datorită iresponsabilității ei?

Eu credeam asta: că nu suntem o generație „de sacrificiu”, ci de sinucigași. Nu alții vor, mai întâi de toate, „să ne facă rău”, ci noi ni-l facem cu mâna noastră.

Căci suntem o generație de sinucigași…ai libertății, ai unei libertăți de care nu știm să ne bucurăm și datorită căreia nu ne transfigurăm, ci ne depersonalizăm. Ne facem tot mai urâți în loc să fim tot mai frumoși sufletește.

…Însă, în duminica de azi, Dumnezeiasca Biserică îi pomenește pe Dumnezeieștii Strămoși ai Domnului, amintind în sinaxarul zilei doar pe Sfântul Patriarh Avraam[2], ca rădăcină a poporului lui Israil. Însă, în fapt, au fost pomeniți în decursul Vecerniei și al Utreniei de azi mulți dintre Sfinții Vechiului Testament, pe care sinaxarul duminicii viitoare îi va pomeni nominal și cronologic. Adică pe Sfinții lui Dumnezeu care L-au vestit, prin viața și cuvintele lor, pe Hristos Domnul.

Astfel, la Vecernia zilei de azi, Dumnezeieștii Strămoși pomeniți în cântările liturgice au fost Daniil [Δανιήλ], Avraam, Isaac, Iacov, David [Δαυΐδ], cei Trei Tineri izbăviți de Domnul din cuptorul de foc, Adam [Ἀδὰμ], Enoh, Noe, Melhisedec [Μελχισεδέκ], Moisis [Μωϋσης], Aaron, Iisus al lui Navi, Samuil [Σαμουὴλ], Isaias [Ἡσαΐας], Ieremias [Ἱερεμίας], Iezechiil [Ἰεζεκιήλ], Iliu [Ἠλιού], Eliseos [Ἐλισαῖος], Zaharias, Ioannis Botezătorul[3]. După cum se observă, nu s-a urmărit o pomenire cronologică a lor.

Astăzi, la Utrenie, au fost pomeniți nominal în cântările liturgice, pe lângă cei amintiți deja, următorii Dumnezeiești Strămoși ai Domnului: Eva [Εὔα], Abel [Ἄβελ], Iesse [Ἰεσσαί], Sim [Σήμ], Iosif [Ἰωσήφ], Ionas [Ἰωνᾶς], cei Trei Tineri: Ananias [Ἀνανίας], Azarias [Ἀζαρίας] și Misail [Μισαὴλ], Iov [Ἰώβ], Or [Ὢρ], Levi [Λευῒ], Ghedeon [Γεδεών], Sampson [Σαμψών], Enos [Ἐνώς], Barac [Βαρὰκ], Natan [Νάθαν], Eleazaros [Ἐλεάζαρος], Iosias [Ἰωσίας], Ieftae [Ἰεφθάε], Osie [Ὠσηέ], Miheas [Μιχαίας], Sofonias [Σοφονίας], Avvacum [Ἀββακούμ], Angheos [Ἀγγαῖος], Ammos [Ἀμμώς], Avdiu [Ἀβδιοὺ], Malahias [Μαλαχίας], Naum [Ναούμ], Anna [Ἄννα], Iudit [Ἰουδὶθ], Deborra [Δεβόρρα], Olda [Ὀλδά], Iail [Ἰαήλ], Estir [Ἐσθὴρ], Sarra [Σάρρα], Mariam [Μαριὰμ] (sora lui Moisis), Rahil [Ῥαχήλ], Rebecca [Ῥεβέκκα], Rut [Ῥοὺθ], Iuda [Ἰούδα], Solomon [Σολομῶν (în LXX avem grafia Salomon][4].

Acestea sunt adevăratele nume ale Sfinților Vechii Făgăduințe!

Pentru că noi le avem în cultul Bisericii traduse din limba greacă. Numai că nu toate au fost transliterate în mod corect de-a lungul timpului, ci au fost „românizate”.

Și, de atâta „românizare”, nu știm cum arată numele lor cu adevărat. Ci, când mergem la manuscrise și la edițiile critice ale Scripturii vedem că nu corespund, în mod flagrant, multe dintre numele de persoane sau de localități cu care noi suntem obișnuiți. Că acolo sunt alte nume decât cele pe care noi le știm, dar și textele scripturale sunt altele.

Însă cultul Bisericii îi pomenește nominal pe Sfinții Strămoși ai Domnului, pe Sfinții Vechii Făgăduințe, ai Vechiului Testament, pentru că fiecare dintre ei este un unic și are rolul său în vestirea Domnului.

Și pomenirile Scripturii și ale cultului Bisericii ne învață și pe noi să fim responsabili față de unicitatea noastră și față de darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu pentru ca să le punem în lucrare.

Însă ce înseamnă să fii responsabil față de unicitatea ta și față de darurile tale? Înseamnă să muncești în mod zilnic și să faci treaba la care ești chemat de Dumnezeu cu cea mai mare conștiință și atenție.

Dar pentru a lucra zilnic pentru Biserică și pentru societate și pentru întreaga lume trebuie să fii sănătos și capabil de muncă.

Însă cum să mai fii sănătos, dacă mergi dezbrăcat pe timpul iernii? Cum să fii sănătos dacă nu te îngrijești de sănătatea ta, de alimentația ta, de odihna ta?

Dacă știi că mâine trebuie să lucrezi, să slujești, să îți pui talanții în lucru, atunci faci din noaptea ta o noapte de odihnă, o noapte binecuvântată, pentru ca ziua să fii energic, să fii capabil de lucrul tău, să faci din ziua ta o laudă continuă adusă lui Dumnezeu.

Și vă garantez că, dacă lucrați toată ziua cu mintea și cu brațele și alergând de colo-colo toată ziua, când ajungeți acasă ajungeți epuizați, mâncați, vă rugați și vă culcați. Nu mai aveți chef de distracții puerile, pentru că toată ziua a fost o bucurie activă, lucrativă, plină de împlinire!

Dar dacă nu îți cheltuiești energia peste zi pentru a te personaliza, pentru a sluji lui Dumnezeu și oamenilor, pentru a-ți face treaba cât mai bine, de aceea ai timp de lene. Iar lenea visează multe dar nu face nimic. Pe când viața activă se împlinește în timp ce muncește, în timp ce creează, în timp ce ascultă de poruncile lui Dumnezeu.

Evanghelia de azi [Lc. 14, 16-24], după cum ați auzit-o, ne vorbește despre trecut, dar și despre prezent. Despre Biserica Lui. Pentru că toți suntem chemați să intrăm în Biserica Lui prin Botez și să ne pregătim pentru cina veșnică a Împărăției Sale.

Pentru că noi facem cine mici și pomeni mici, egoiste, pe când Dumnezeu face cină mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ], adică veșnică. Și El a chemat pe mulți [ἐκάλεσεν πολλούς] [Ibidem] la cina Lui și cheamă continuu, pentru că El ne cheamă pe toți. Noi însă nu răspundem prezent pe fiecare zi și nu venim la El, ca să ne bucurăm veșnic cu El! Nu El nu ne cheamă, ci noi nu vrem să auzim strigarea Lui! Și dacă nu vrem să o auzim, de aceea nici nu ne îndrăgostim de El. Iar unde nu e dragoste de Dumnezeu, acolo toată viața bisericească pare „un chin prelungit”. Dar unde El e dragostea noastră cea mare, toate lucrurile sunt ușoare, greutățile sunt ușoare, chinurile sunt ușoare, pentru că simțim cu toată ființa noastră că suntem ai Lui.

Tocmai de aceea, dacă nu ne simțim ai Lui, ne căutăm scuze penibile pentru a nu fi ortodocși. Și a găsi că e „mai bine” să facem afaceri sau să ne trăim viața plezirist decât să-I slujim lui Dumnezeu înseamnă să pierdem lamentabil, și acum și veșnic. Înseamnă să pierdem pe mâna noastră, pe alegerea noastră.

Căci cei care Îl refuză, preferă pământul în locul Lui [Lc. 14. 18], preferă animalele în locul Lui [Lc. 14, 19], preferă oamenii în locul Lui [Lc. 14, 20].

Însă a prefera pe altcineva în locul lui Dumnezeu înseamnă a te sinucide. Pentru că înseamnă să te lipești de pământ, de animale, de oameni, să te dedici patimilor, iar patimile nu te fac niciodată viu, ci te omoară!

De aceea, toată propovăduirea Bisericii e împotriva a ceea ce ne omoară, adică a patimilor. Iar iubirea egoistă față de averi cât și iubirea pătimașă față de soțul sau soția ta sunt patimi. Pentru că ele te închid în tine însuți și nu te fac comunional, nu te fac deschis, nu te fac darnic, nu te fac iubitor. Și dacă suntem închiși în noi, tocmai de aceea facem lucruri împotriva noastră, împotriva sănătății noastre trupești și sufletești.

Căci am început predica de azi subliniind epidemia socială a dezbrăcatului pe timp de iarnă nu pentru ca „să moralizez steril”, ci pentru ca să arăt faptul că ea este un păcat împotriva sănătății și a mântuirii noastre.

Omul care se gândește la familia lui, la opera lui, la vocația lui, la neamul lui, nu fuge după a-și pierde sănătatea și pentru a fi o povară pentru alții, ci aleargă după a se împlini continuu, datorită sănătății și vigorii sale trupești și sufletești.

Ce alt bun de preț mai avem, dacă ne pierdem sănătatea și puterea de a judeca lucrurile? Pentru că frigul distruge și oasele dar și creierul și inima. Frigul distruge tot omul. Iar dacă ai mintea afectată de boală și un trup slăbănogit, la ce mai ești bun?

Ce fel de sărbători vom mai aștepta anul viitor, dacă boala intră în noi anul acesta? Ce națiune vom mai fi noi, în afară de una de bolnavi tineri, de anchilozați, de bolnavi cronici?

Ce urmează: lupta cu înghețul și cu focul? Lupta cu viteza? Mersul în cap? Mersul cu totul dezbrăcat?

Dacă în fața razelor arzătoare ale soarelui stăm nepăsători, iar dacă iarna mergem pe afară precum vara, ce urmează? Ce nebunie mai urmează?

Căci alături de suportarea frigului cumplit, mulți, din cauza aceleiași rușini păcătoase, se înfometează pentru ca să slăbească continuu.

Nu, nu postesc! Nu se gândesc la faptul că postul e o curățire de păcate și o domolire a patimilor din ei. Nu văd în post o lucrare a mântuirii. Ci se înfometează continuu, pentru ca să aibă atâtea kilograme și nu atâtea.

Și când ajung la kilogramele dorite și la standardul de frumusețe dorit, sunt alții? Sunt mai iubiți ca înainte?

Însă schimbările reale pe care ni le propune Dumnezeu în Biserică nu sunt de fațadă! Dumnezeu nu ne cere să postim pentru ca să fim mai „atractivi” pentru oameni, ci ne cere să postim pentru a ne fi lupta duhovnicească mai ușoară. El ne cere post și rugăciune și lupta cu patimile pentru ca să facem pace în noi, pentru ca adâncul nostru să se limpezească, să se umple de slava Lui, și nu pentru ca să părem „mai sexy” în fața oamenilor.

Postul real, trăit în frică de Dumnezeu și în iubire milostivă față de oameni, ne subțiază trupul, ne face să cântărim mai puțin dar, în primul rând, ne luminează sufletul. Avem mintea mai clară și mai pătrunzătoare și inima mai generoasă și mai atentă la nevoile oamenilor când postim. Și când postim noi ne rugăm, noi răbdăm ispitele, noi ne dăm lui Dumnezeu pentru ca să ne îndrume în slujirea Lui.

Însă nu e nicio virtute să mergi cu capul gol pe frigul iernii și nici pe vipia verii. E doar un orgoliu adolescentin.

Nu e nicio virtute să pierzi timpul ascultând în neștire muzică și dansând și bând și fumând și drogându-te și destrăbălându-te. Sunt doar gesturi sinucigașe.

Gesturi care ne costă, chiar dacă n-avem niciun țel în viață, nicio luptă de dat.

Sunt gesturi ireparabile

Încerci și mori!

Însă noi trebuie să dorim viața echilibrată, evlavioasă, plină de atenție și de civilizație. Biserica lui Dumnezeu este cea mai civilizată societate umană. Pentru că are legile cele mai bune și anume: legi dumnezeiești.

Iar acolo unde se trăiește după legile lui Dumnezeu, Biserica își arată adevărata ei față, adevărata ei statură duhovnicească, pentru că oamenii care trăiesc așa se sfințesc, își sfințesc viața lor. Însă acolo unde oamenii Bisericii trăiesc împotriva legilor lui Dumnezeu, Biserica este umilită, Biserica este trasă în jos, e batjocorită, pentru că cei ai ei nu trăiesc la exigențele lui Dumnezeu, ci teluric.

Însă cine este Biserica? E trupul mistic, duhovnicesc al lui Hristos. Noi toți, cei botezați în numele Preasfintei Treimi, al Dumnezeului nostru treimic, suntem Biserica Lui. Și dacă noi ne necinstim numele și trăim aiurea, făcându-ne de batjocura oamenilor din afara Bisericii, noi nu ne necinstim numai pe noi, ci și pe Hristos Dumnezeu, Capul Bisericii.

Pentru că orice atac la adresa Bisericii, pe motive reale sau imaginare, e un atac și la adresa noastră, a tuturor, dar nu în primul rând la adresa noastră, ci la adresa lui Dumnezeu. El e ridiculizat, El e batjocorit, El e nesocotit când noi suntem puși sub lupă, pentru că am făcut lucruri nedemne de vrednicia noastră.

De aceea, iubiții mei, a fi responsabili pentru lucrurile noastre, pe care le spunem și le facem, înseamnă a fi responsabili și de Biserica lui Dumnezeu! Faptele și vorbele noastre se răsfrâng și asupra ei ca instituție divino-umană, dar și asupra raportării oamenilor la Dumnezeu.

Căci mulți abia așteaptă un motiv ca să râdă de Biserică, să râdă de lucruri serioase, să râdă de orice. Iar dacă noi trăim fără atenție, noi suntem cei care distrugem credibilitatea Bisericii și relevanța lui Dumnezeu pentru lumea noastră.

Dimpotrivă, dacă noi milităm pentru credința și etosul nostru ortodox, pentru modul nostru de a fi, și dacă știm să facem acest lucru în mod profesionist și cu cuviință, noi convingem în mod efectiv.

Pentru că cei care nu cred ca noi sau nu vor să creadă, vor să afle care e gândirea care stă în spatele acțiunilor noastre religioase. Vor să cunoască motivele intime pentru care facem unele lucruri, dar nu vrem să facem alte o mie de lucruri. Și dacă află că noi luăm în serios orice lucru pe care îl facem, atunci privesc cu respect viața noastră.

Spre exemplu, acum, de praznicul Nașterii Domnului, noi tăiem porcul, la țară, pentru ca să ne bucurăm noi dar și cei cărora le dăruim din mâncărurile pregătite de noi.

Porcul tăiat acum nu e un motiv de veselie egoistă, ci comunională. Pentru că din el noi și împărțim, pomenindu-i pe cei ai noștri, adormiți, dar și petrecem împreună cu familia și cu rudele și cu vecinii și cu cunoscuții noștri.

Iar a petrece nu înseamnă a ne îmbăta criță ci a ne simți bine împreună cu familia și cu invitații noștri.

Relațiile bune se păstrează și se adâncesc dacă noi petrecem împreună. Dacă mâncăm și bem și vorbim în jurul mesei, ascultând colinde și muzică bună, văzând ceva frumos împreună la televizor sau pe computer. În acest fel se înrădăcinează și mai mult respectul și bucuria unuia față de altul.

Căci familia are nevoie de praznic, pentru că are nevoie de bucurie și de pace. Unitatea familiei se păstrează prin continua întoarcere la vorbirea în jurul mesei. Iar seriozitatea acestei discuții din jurul mesei din casa noastră ne amintește de Sfânta Masă de la Biserică, unde stăm în jurul ei pentru ca să Îi slujim Domnului.

Cine discută serios acasă, discută serios și la Biserică. Pentru că cine e serios acasă cu el și cu familia lui și cu toți oamenii, e serios în fața lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să dovedim ce avem în inima noastră în relațiile dintre oameni! Dacă mulți nu mai cred în cuvinte, dacă nu mai cred în promisiuni, dacă nu mai cred în planuri, sunt izbiți însă de lucrurile pe care le faci în relația cu ei.

Căci oamenii vor să ne vadă făcând

Și când facem, atunci se închid toate gurile!

Pentru că cei care vor să ne vorbească de rău stau în fața evidențelor, și evidențele le închid gura.

Vă doresc multă pace, mult discernământ și să vă apropiați de Domnul cu bucurie și cu încredere! Pentru ca acest praznic să fie unic, să fie ca niciun alt praznic pe care l-am trăit până acum, pentru că totul este irepetabil. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 11 decembrie 2015, zi de vineri, friguroasă și înnorată.

[2] Slujba acestei zile în limba greacă, http://glt.xyz/texts/Dec/11-17.uni.htm/ Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

[3] Ibidem/ Idem, p. 150-151.

[4] Ibidem/ Idem, p. 152-161.

Did you like this? Share it: