Nichita e un poet greu și obscur. Cam ca Eminescu. A fost și este greu de înțeles. Mulți au roit în jurul lui, foarte puțini l-au iubit, nici nu știu dacă e cineva care l-a înțeles dintre cei care i-au stat în preajmă.

Și dacă de la Eminescu ne-au rămas niște manuscrise, după care ne putem da seama întrucâtva de preocupările, lecturile și gândurile lui, prin care am putut cât de cât să deslușim sensul versurilor sale, în cazul lui Nichita n-avem șansa asta.

„Prietenii” îi numără și astăzi paharele pe care le-a băut, dar nu pare să se fi apropiat vreunul atât de mult de sufletul său încât să ne dea niște mărturii (multe și solide) iluminatoare despre el.

Ca și Eminescu, de multe ori, Nichita pare că e ușor de înțeles, că e șăgalnic, că se joacă în și cu cuvintele.

Multă vreme a trebuit să treacă până să înțeleagă lumea că Eminescu e adânc și dificil chiar și în cele mai simple versuri, după aparențe. Probabil că și opera lui Nichita are nevoie de aceeași lungă durată de gândire, a unor generații întregi…

Dar noi să ne întoarcem mai bine la ale noastre, adică la poezie.

Volumul întâi, Sensul iubirii (1960), ne descoperă, deja, foarte multe despre poet.

Totul e o aventură a privirii. Însă importantă e lumina, care face posibilă privirea: „Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri/ cu-ntregul ei alai de foșnete și lamuri” (Joc de unu); „Soarele a izbucnit peste lume strigând. /…/ Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./ Sufletul meu îl întâmpină, ave!”.

Poetul aruncă „razele privirii” (Marină) spre lume: „Soarele rupe orizontul în două. /…/ privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,/ să-l întâmpine” (O călărire în zori).

Lumina întâmpină lumina…

Lumina sufletului, ieșind prin privirile aruncate peste lume, întâmpină lumina solară a lucrurilor, a tuturor lucrurilor din univers.

Sunetul, de asemenea, măsoară viața, realitatea, distanțele, ca și privirea, încât plopii au „umbre melodioase” (Dimineață marină); „și fiece privire aruncată/ o-aud cum sună” (Pădure arsă). Și te însoțește pretutindeni sunetul acestei lumini, ecoul ei dincolo de vedere.

Privirea nu este, însă, decât o prelungire a gândirii: „gândul crește-n cercuri/ sonorizând copacii” (Cântec de iarnă).

Privirea materializează totul, inclusiv sentimentele, pentru ca tânărul să poată să le judece mai bine. Motiv pentru care îndoaie „fibra groasă de lumină” (Marină), forjând realitatea.

De aici: impresia că lucrurile se recompun, sub lumina incandescentă a privirii și a gândirii lui.

Însă trebuie să subliniem o intuiție capitală a poetului, o intuiție religioasă și ortodoxă, despre care vom mai vorbi: aceea că lumea e lumină, în esența ei.

Lumea e formată din fibre de lumină, pe cât de insesizabile, pe atât de puternice, din care Dumnezeu a creat textura acestui univers, și pe care poetul le intuiește luminat de har.

De aceea „Soarele saltă din lucruri”, pentru că lumina e interioară lucrurilor.

Se întâlnește aici cu poezia vizionară a Sfântului Dosoftei și cu o întreagă tradiție poetică românească, de fapt[1].

De altfel, spunând că „Soarele a izbucnit peste lume strigând” (O călărire în zori, poem dedicat „lui Eminescu tânăr”), e posibil ca Nichita să fi cunoscut sensul vechi, dosofteian, al verbului a izbucni, care este: a izvorî, a răsări, a se revărsa.

Pe lângă literatura antică, literatura română veche nu pare să-i fie necunoscută celui care, în chiar acest prim volum se întreabă: „Noi doi, pădure, ce făcum?” (Pădure arsă), iar mai târziu va înteți aluzia: „Plânsem cât plânsem, apoi șezum/ ca să renaștem din nou” (Mâna cu cinci degete, în vol. Oul și sfera).

Se mai văd, în versurile acestui volum de debut, amintirile triste ale copilăriei, în care a trăit trauma experienței războiului și a morții („tu priveai, copilărie,/ moartea” – Meditație de iarnă), care l-a marcat profund și de care vrea să se îndepărteze.

Dar este o adevărată explozie de viață în aceste poeme, pentru că poetul vrea să se scoale din acea tristețe, părăsind ruinele fumegând ale copilăriei.

Apare calul, ca simbol al energiei, al adolescenței impetuoase, al dragostei de viață și de lumină, („calul meu saltă din lut, fumegând. /…/ Soarele saltă /…/ Calul meu saltă /…/ Coama mea blondă arde…” – O călărire în zori), care va rămâne și pe mai departe una dintre efigiile nichitiene.

Dar senzualitatea excesivă a adolescentului este catifelată de spiritul celui care simte „vibrațiile ierbii, arcuite tandru” (Câmpie, primăvara) sau „văzduhul serii căprui” (Lună în câmp).

Experiența îndrăgostirii e asociată cu cele mai curate sentimente și trăiri ale poetului.

Pe ea o descoperă cu uimirea cu care a descoperit „grădinile suspendate” (O viziune a păcii) și o privește cu transparența sufletului nins de curăție: „Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!” (Cântec de iarnă).

Iarna, adică atunci când lumina slabă a „sorilor albi” devine lumină translucidă a gândului „și gândul crește-n cercuri/ sonorizând copacii”. Unde sunetul e un substitut al luminii sau cele două materii se confundă.

Are fascinația locurilor deschise (câmpia, marea), sau întinse (pădurea). Fapt caracteristic pentru cei care au suflet încăpător pentru orizonturi largi.

Trăirea se îmbină cu descoperirea și cunoașterea lumii și a istoriei din lecturi. De aceea, cititorul are sentimentul că poetul își mitologizează biografia.

Însă cea mai importantă este trezirea/ scularea, gestul anastasic: Mă ridic cu „dinții aburind de mirare” (O viziune a păcii); Mă ridicam din somn ca din mare,/ scuturându-mi…abisele /…/ Mă ridicam scuturându-mi lin undele” sentimentelor alunecoase, nedeslușite (Dimineață marină).

„Mă ridicam din somn/ scuturându-mi abisele”: da, vroia să se ridice din somnul morții și să scuture abisurile sufletului.

Despre aceasta este vorba în acest volum prim, în care te învăluie lumina de dimineață a vieții.

De aceea dorește ca porumbelul să-i aducă „dunga de lumină a dimineții” ca pe o „ramură de măslin” și „să mi-o lovească, ușor, de tâmplă” (Pentru liniștea somnului).

Dorește, adică, să fie o ridicare la viață a sa lină, frumoasă, o înviere dulce. Și o scufundare în lumină: „Ave, maree-a luminilor, ave!” (O călărire în zori).

N-a fost ușor să se ridice: „Cel mai greu mi-era primul pas! /…/ Frânghia gravitației/ mă trăgea imediat înapoi” (După înălțarea zidurilor), însă a vrut mai mult „frânghia-unei raze” (Meditație de iarnă), pe care, suind, să se scuture de greutatea pământului.

În ultimul poem al volumului, Credo, e nichitian cu inflexiuni elegiace dosofteiene, costiniene, eminesciene și argheziene:

Mi-adaog firul vieții la dunga arcuită
a timpului ce mișcă pământul pe orbită,
cu fiece răsuflet al pieptului s-apropii
cerul rotund, cu sorii ce-mi încăpură ochii.
Iar cât de piatră-i piatra, călcâiul de mi-atinge
o-ntorc din drum, și-o dărui, cu fragedă meninge.

Căci spera a putea face meninge din piatra aruncată de alții.


[1] A se vedea și ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/13/poezia-psaltirii-si-descoperirile-astronomice-recente/.

Un comentariu integral al Psaltirii în versuri aflați în cartea noastră, Creatori de limbă și de viziune poetică în literature română. Vol. I. Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Did you like this? Share it: