Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ilarie de Poitiers

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XXIII. Prefigurarea poporului creștin

Însă, însuși modul binecuvântării și puterea cuvintelor arată că nimic nu trebuie înțeles acolo în acord cu faptele prezente[1] [, ci doar în mod profetic]. Căci este binecuvântat Iacov ca, din roua cerului și din rodnicia pământului, să aibă din belșug [abundet] vinul și grâul. [Iar el,] din contră, în realitate a îndurat foamea și a cumpărat grâne din Egipt.

Neamurile sunt supuse lui întru robie [în profeție]: [dar,] de fapt, mai degrabă [se poate spune că] el s-a dat, împreună cu toată familia sa, în stăpânirea faraonului [in ius Pharaonis][2].

Se spune [în profeție] că va fi slăvit de către căpetenii, însă a suferit multă vreme o mare robie, sub stăpânirea lui Laban.

Este așezat stăpân peste fratele său [în profeție]: de ce atunci l-a slăvit pe fratele său [Isav] ca pe un stăpân?

Așadar, pentru că Scriptura nu riscă minciuna, deși acestea au fost spuse despre Iacov, totuși, sunt simbolizate [cele viitoare] și sunt îndreptate spre poporul pe care îl prefigura [profeția].

Căci acestea toate, după făgăduința profetică și evanghelică, sunt pregătite celor credincioși, adică celor care vor judeca lumea și pe îngeri (cf. I Cor. 6, 2-3; II Petr. 2, 4) și care sunt destinați pentru împărtășirea Împărăției cerești.

XXIV. În fine, însuși acel început al binecuvântării nu privește lucrurile prezente [, din vremea lui Isaac și Iacov], ci pe cele care se vor împlini în viitor. Căci zice: „Iată mireasma fiului meu precum mireasma câmpului plin pe care l-a binecuvântat Domnul”.

Mireasma este mai-înainte-cunoașterea duhului [odor spiritus est praescientia], [iar] câmpul plin înseamnă desăvârșirea roadelor [perfectio fructuum].

Iar câmpul, precum învață Evanghelia, semnifică lumea. Desigur, trebuie să considerăm că indică lumea binecuvântată, nu [pe cea] care va pieri și nu va mai fi, ci [pe cea] care este veșnică și plină de roade desăvârșite.

Așadar, pentru că mireasma lui Iacov este aceeași cu cea a câmpului plin, iar, după firea lucrurilor, mireasma este mai-înainte-cunoașterea duhului – fiindcă din miros se simte/ se cunoaște fiecare lucru ce este –, Isaac arată a o mirosi pe aceasta în el [în Iacov], adică a cunoaște-mai-înainte cu duhul binecuvântarea în viitor a poporului mai tânăr și a lumii veșnice, [dată] și aceluia și celeilalte, adică și lumii și celor care urmează să se bucure în ea în veci.

XXV. Binecuvântarea lui Isav

Și, pentru ca să discernem [ut cerneremus] mila preabogată a lui Dumnezeu [abundentem Dei misericordiam] [care se arată în mod clar] în prefigurarea lucrurilor [effectibus] viitoare din cele [ale realității] prezente, toate au fost expuse amănunțit și scrise cu atât de mare grijă, încât și una și aceeași ordine/ succesiune a istoriei [profețite] să se potrivească și pentru evenimentul istoric, și pentru nădejdea viitoare.

Căci, binecuvântându-l pe Iacov în locul lui Isav, Isaac este îngrijorat să nu se înșele în a face ceva [greșit]. Fiindcă Iacov zicea despre sine a fi Isav. Așadar, deoarece Isaac era orb, zicea: „Apropie-te de mine și te voi simți/ pipăi pe tine [pertentabo te], fiule, dacă tu ești fiul meu Isav sau nu!” (Fac. 27, 21).

Și deși acela era și îmbrăcat în haina lui Isav și imitând înfățișarea lui prin purtarea pieilor [de iezi], totuși, nu fără suspiciune a fost atins de cel orb. Căci a zis, când îl pipăia pe el: „Glasul într-adevăr [este] glasul lui Iacov, mâinile, însă, sunt mâinile lui Isav” (Fac. 27, 22).

Așadar, prin această îngrijorare se arată sentimentele/ iubirea lui Isaac pentru Isav. Iar mai târziu, întorcându-se [Isav] de la câmp și de la vânat și [arătându-se] pe sine tatălui său, în calitate de întâi-născut, ca să fie binecuvântat, aflând Isaac nu se tulbură[3], ci mai degrabă insistă chiar în a confirma binecuvântarea [dată lui Iacov], zicând: „Dacă pe el l-am făcut domn/ stăpân al tău și pe toți frații lui i-am făcut robii lui, [dacă] l-am încredințat pe el în privința [belșugului] grânelor și a vinului, dar ție ce îți voi face, fiule?” (Fac. 27, 37).

Ci, mai degrabă, implorând Isav cu suspine și cu lacrimi ca să îl binecuvinteze pe el, astfel zice: „Iată, locuirea ta va fi [lipsită/ îndepărtată] de la belșugul pământului și de la roua cerului de sus și în [prin] sabia ta vei trăi și fratelui tău vei sluji/ vei fi rob. Va fi însă [vremea] când vei lepăda jugul lui de pe gâtul tău” (Fac. 27, 39-40).

XXVI. Așadar, de unde este această schimbare a voinței? Și de ce se dezminte de sine iubirea omului, dacă nu pentru că vorbirea/ cuvântul Scripturii se adaptează și pentru împlinirea lucrului [profețit, ca eveniment istoric], și la așteptarea nădejdii [în cele profețite și care sunt a se împlini în mod duhovnicesc]?

Din iubire paternă a arătat grijă/ solicitudine pentru cel care cerea [binecuvântarea], [însă] a refuzat schimbarea binecuvântării [date lui Iacov] datorită cunoașterii duhovnicești [de spiritali scientia].

Acolo a înfăptuit un lucru al firii [umane], aici a ținut rânduiala prefigurării [duhovnicești]. Acolo tatăl se îngrijește de sfințirea întâiului-născut [al său], aici perseverează în binecuvântarea poporului mai tânăr prin duhul profetic. Și conținutul profeției [historia] relatează lucrul istoric [rem gestam], iar desfășurarea sa [suus ordo] nu părăsește nădejdea prefigurată.

Dar, într-adevăr, cugetarea profetică nu se oprește la aceasta[4], ci poporul dintâi și păcătos putea să nădăjduiască la binecuvântarea poporului mai tânăr, dacă credea.

Căci tuturor le este deschisă intrarea către mântuire și calea vieții este grea nu datorită necazurilor sale [, ale mântuirii], care desigur nu există[5], ci prin legea liberei noastre voințe [arbitrii nostri iure]. Căci voința umană [rea] este un obstacol pentru primirea milei lui Dumnezeu. Ceea ce din acesta însuși, [din] cuvântul care este despre Isav, trebuie să înțelegem.

Fiindcă [Isav] ceruse să fie binecuvântat, dar tatăl, prin mișcarea insuflării duhovnicești [spiritali motu instinctus], l-a lăsat lumii și i-a îngăduit sabia și l-a desemnat spre a fi rob fratelui [său].

Dar pentru ca aceasta să nu fie întru veac și fără întoarcere a pocăinței, au fost [din nou] luate în considerare cele poruncite [și] a amânat astfel binecuvântarea pe care o cerea [Isav], pentru când va lepăda jugul lui, al fratelui care urma să îl domine/ să îl stăpânească, de pe gâtul său.

Așadar, este lăsat stăpân [să decidă dacă vrea] să-și lepede jugul său, pentru că fiecare este stăpân al propriei voințe [în ce privește felul în care vrea să ajungă] la credință, vrednic apoi de binecuvântare întrucât va trece de la robia necredinței [inreligiositatis servitute] la libertatea credinței.


[1] Contemporane lor, Sfinților Isaac și Iacov.

[2] Cu sensul: în puterea faraonului, care le-a făcut bine, fiind rude ale Sfântului Iosif, cel care a salvat Egiptul de la foamete.

[3] Într-atât încât să schimbe binecuvântarea.

[4] La prima profeție a Sfântului Isaac.

[5] Fiindcă nu calea mântuirii poartă în sine necazuri și dureri, ci voința oamenilor de a face rău aduce astfel de necazuri și suferințe în calea mântuirii.

Did you like this? Share it: