Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

*

124. Preotul și contemporaneitatea

Ziarul Renașterea [„organ național-bisericesc săptămânal”[1]] din 3 octombrie 1937. Un articol semnat de Pr. Diodor Todea din localitatea Avram Iancu[2]. Articol care poartă titlul: Preotul și lumea de azi[3].

Și Părintele Diodor spunea despre veacul lui că este „veacul celui mai implacabil materialism”[4], iar Preotul se lovește peste tot de el[5].

Alături de materialism, accentuează autorul nostru, „ignoranța, superficialitatea, zăpăceala și desorientarea, stăpânesc în bună parte viața spirituală. [De aceea], nu e de mirare dacă în atari împrejurări, păcatul însușește toate calitățile de a fi considerat drept modă, sau drept semn de distincție[6]. Și dacă lipsește duhul adevărului, conchide el, păcatul e confundat cu virtutea[7].

Din aceste motive pragmatice, Părintele Diodor considera lumea lui o lume cu „preocupări diametral opuse problemei mântuirii”[8]. Căci Preotul este „misionarul altei «lumi»”[9] și el nu poate „asista impasibil la golirea totală a lui Dumnezeu din sufletele oamenilor”[10]. De aceea, Preotul va trebuie să intensifice apostolatul cu sens misionar, prin care să dovedească că noi suntem ai lui Dumnezeu[11].

Căci, pentru autorul nostru, Biserica lui Hristos este „vie și activă”[12], iar rolul Preotului e acela de „a înlocui acel creștinism de suprafață prin creștinismul convingerii, prin cultivarea cu abnegațiune a sămânței dumnezeești. [Fiindcă] numai printr’o rodnică evanghelizare, vom aduce lumea la o interiorizare a credinței și la o spiritualizare a vieții. Pentru aceasta însă, ni-se cere nouă în primul rând o trăire în Hristos. Să trăiești adecă în lume și totuși în afară de ea. Să stai mereu în ochii lumii ca o pildă, stimulând dorința de a te urma, de a face ca tine. Să fii pururea o carte deschisă, în care lumea să citească altceva decât ceeace tu biciuiești în năravul ei”[13].

Și Părintele Diodor Todea propunea o evanghelizare dinamică și continuă a Preotului, cu fapta și cuvântul, pentru că Preotul nu mai trebuie să fie doar „un păstrător de tradiții, de datini, în stare statică. Astăzi, ni se cer cât mai multe cunoștințe în toate domeniile, începând cu aprofundarea sistematică a dumnezeeștii Scripturi pentru o cât mai deplină familiarizare cu adevărurile credinței și moralei creștine”[14].

Și, în același timp, autorul nu considera că există un conflict între Biserică și modernitate, pentru că Biserica „posedă grăuntele vieții veșnice în stare dinamică, [iar] el va putea dospi frământătura modernă a lumii”[15].

*

125. În 1877, la Arad

Biseric’a si Scol’a [Biserica și Școala] era „fóia bisericésca, scolastica, literaria si economica” [16], care apărea săptămânal, duminica, la Arad[17]. Corespondența ziarului era primită la Institutul Pedagogico-teologic din Arad, pe când banii pe abonament erau încasați de către Secretariatul Consistoriului Român Ortodox din Arad[18].

Primul text din numărul citat e semnat de Probu[19]. Al doilea de Teodoru Ceontea[20]. Există și texte nesemnate, după care semnează cineva cu Ortodoxulu[21]. Boala pseudonimelor e veche la noi.

În pagina 80, la rubrica Diverse, avem un necrolog. Necrologul lui „Ioanu P. Maioru”. Care are următorul cuprins (diortosesc textul ca să putem înțelege ceva):

„Încă un stâlp puternic al națiunii române a căzut. Ioan P. Maior, proprietar în sudul regiunii, în etate de 80 [de ani], un neobosit luptător pentru cauza națională română – acel român, care și pe atunci, când românilor li se atribuia drept crimă [faptul] de a-și profesa naționalitatea, se fălea cu numele de român și ocrotea pe lângă sine inteligența română persecutată –, din 31 martie [1877] nu mai este între cei vii. El a fost un stegar puternic, sub ale cărui ramuri apărătoare și-au aflat scutul mulți români persecutați. Pe el l-au cunoscut toți, l-au iubit toți și din câți l-au cunoscut, rar va fi unul, care să nu se fi împărtășit din lărgimea bunătății inimii sale, [căci] el îi ajuta pe toți. Casa, masa și bursa dânsului erau deschise pentru orice român bun și lipsit. Toți îl numeau tată și unchi, [pentru că] toți erau fii, frați și nepoți [ai lui prin generozitatea pe care o avea]. Câte școli a dotat, câte biserici a înfrumusețat, pe câți școlari sărmani i-a ajutat, cât bine a făcut românilor, a enumera aici este cu neputință. Memoria lui pretinde, ca cei care l-au cunoscut mai îndeaproape, să-i facă panegiricul meritat.

În tristețea grea, care ne-a cuprins pentru pierderea lui, ne îndestulăm de astă dată [cu faptul] de a constata adevărul cuvintelor din necrologul de [mai] sus: «Prin cel adormit, familia și toți cosângenii lui au pierdut un adevărat părinte, iar națiunea și biserica un fiu credincios». Să-i fie memoria eternă!”[22].

Ziarul era tipărit la Arad de către Stefanu Gyulai[23].

*

126. Verlaine din perspectivă greco-catolică

În revista greco-catolică Cultura creștină (o revistă lunară), din mai-iunie 1944[24], Ioan Vultur semna articolul Pomenirea lui Verlaine[25]. Și în care, el considera că Paul Verlaine [30 martie 1844-8 ianuarie 1896][26] este „poetul care a dat Francezilor cel mai frumos volum de poesie catolică din veacul al XIX-lea: La Sagesse [Înțelepciunea]”[27].

De aceea, în acest articol, el se ocupă cu viața și opera „acestui fermecător mânuitor al condeiului, care printr’o mare parte a aportului său literar s’a așezat printre inițiatorii primenirii catolice din literatura franceză contimporană”[28].

Paul Verlaine s-a născut la Metz, într-o familie de ofițer[29], având o copilărie „dulce, calmă și evlavioastă. În Confesiunile sale se oprește cu o rară predilecție asupra primei sale sfinte Cumunicări, care fu bine pregătită și bine făcută, comuniantul simțind aproape fizic fericirea pe care Isus Christos o dă celor ce-l primesc cu pregătirea și evlavia cuvenită în pieptul lor”[30].

A făcut studii temeinice, a cunoscut poezia lui Baudelaire din timpul școlii, după bacalaureat devine funcționar într-o societate de asigurări, iar primul său volum de poeme s-a numit Les Poèmes Saturniens [Poemele saturniene], publicat în 1866[31]. În acesta „s-a conformat nouei estetici parnasiene, deși cu gândul de a evada [din ea] într’o bunăzi”[32].

Dar când ajunge să cunoască lichiorurile tari și absintul, Verlaine începe „să ducă o viață de desmăț”[33]. Se îndrăgostește și se logodește însă cu domnișoara Matilda Manté, ei dedicându-i volumul La Bonne Chanson [Cântecul cel bun]. Luptă în războiul din 1870 și Matilda, în acest moment, se desparte de el, despărțire pe care a trăit-o foarte dureros[34].

Fără iubită și cămin, Verlaine vagabondează prin Franța, Belgia și Anglia, dedându-se băuturii. Se împrietenește cu Arthur Rimbaud, care îl învață noua poezie simbolistă. Însă Verlaine și-a aruncat durerea în alcool și desfrâu, trecând printr-o mare singurătate. Iar pentru că l-a rănit pe Rimbaud cu revolverul, Verlaine face doi ani de pușcărie.

Numai că în pușcărie el se convertește[35] și „în ziua de 15 August 1874 fu admis la sfânta Cuminecare și acea zi fu considerată ca data adevăratei sale eliberări morale”[36]. Verlaine revine la Paris și publică în 1881 La Sagesse. Însă apoi recade în patima beției. Moare în 8 ianuarie 1896[37], „asistat de un preot și strângând crucifixul la piept, dupăcum ne mărturisește admirabilul critic literar, Părintele iezuit Longhaye (in Dixneuvième siècle [Secolul al 19-lea], t.[omul] III, pag.[ina] 362)”[38].

După volumul prim, din 1866, Poemele saturniene, Verlaine a publicat între 1869-1874 La Bonne Chanson [Cântecul cel bun], Fêtes galantes [Sărbători galante] și Romances sans paroles [Romanțe fără cuvinte], iar în 1881: La Sagesse [Înțelepciunea]. A scris și alte volume de poezie, cât și proză și teatru[39]. Iar autorul consideră că între poemele sale găsim și „perle dar și poeme de scandal, poeme obscene și chiar ridicole, ce i-au atras chiar și un an de temniță grea din partea justiției civile”[40].

Pentru Ioan Vultur, doar volumul Înțelepciunea contează. Volum împărțit în 3 părți, care cuprinde poeme în care poetul a exprimat lupta sa cu vechiul om dar și rugăciuni adresate lui Dumnezeu și Maicii Domnului[41]. Iar poemele din volumul Înțelepciunea, consideră Vultur, sunt „perle ale literaturii mondiale, nu numai [ale literaturii] franceze[42].

Pentru că volumul Înțelepciunea este, în opinia lui Ioan Vultur, o „admirabilă carte de căință și de efuziune catolică”[43], Verlaine contribuind „la inițierea marei și profundei revoluții catolice ce domnește astăzi în literatura franceză”[44]. Însă, subliniază el, lui Verlaine i-a lipsit voința[45]. Căci „dacă ar fi avut mai multă energie, ar fi putut deveni unul dintre cei mai mari poeți ai lumii catolice[46].


[1] Ziarul Renașterea, anul XV, nr. 40, 3 octomvrie 1937, Cluj, p. 1.

[2] Idem, p. 3. [3] Idem, p. 2. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 3. [15] Ibidem.

[16] Ziarul Biseric’a si Scol’a, anulu I, nr. 10, 3-15 apriliu 1877, Aradu, p. 73.

[17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 75. [20] Idem, p. 76. [21] Idem, p. 79. [22] Idem, p. 80. [23] Ibidem.

[24] Revista Cultura creștină, anul XXIV, nr. 5-6, mai iunie 1944, [Blaj], p. 233-348.

[25] Idem, p. 337, 334.

[26] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Verlaine.

[27] Revista Cultura creștină, nr. cit. supra, p. 334.

[28] Ibidem. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Idem, p. 334-335. [32] Idem, p. 335. [33] Ibidem. [34] Ibidem. [35] Ibidem. [36] Ibidem. [37] Idem, p. 336. [38] Ibidem. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Idem, p. 337. [43] Ibidem. [44] Ibidem. [45] Ibidem. [46] Ibidem.

Did you like this? Share it: