Iubiții mei[1],

în duminica de azi, Biserica îi cinstește pe toți Sfinții de dinainte de nașterea Domnului, arătându-ne prin aceasta faptul că toți acești Sfinți au privit spre Hristos, că toți au privit spre Cel ce era bucuria și împlinirea lor. Însă, în același timp, noi trebuie să înțelegem și aceea că toți Sfinții privesc spre Fiul întrupat și spre Tatăl și spre Duhul Sfânt, că ei privesc spre Dumnezeul treimic, așteptând de la El mare și bogată milă.

Pentru că mântuirea noastră înseamnă relație vie, reală și veșnică cu Dumnezeul treimic. Înseamnă comuniune iubitoare și veșnică cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și subliniez acest lucru, pentru că unii cred că „se salvează” prin cultură iar alții prin cinstirea demonilor, pe când alții cred că pier cu totul odată cu moartea.

Iar cei care cred că „se salvează” prin cultură sunt oamenii care cred că renumele lor postum, de creatori de artă și scriitori, e de ajuns pentru ca ei să rămână în istorie.

Însă „salvarea prin cultură” neagă tocmai nemurirea sufletului lor. Pentru că mântuirea/ salvarea se referă la ceea ce se petrece cu sufletul lor după moarte și nu cu opera lor în istorie.

Opera noastră poate rămâne în istorie, noi putem fi elogiați secole la rând pentru aportul nostru literar și artistic la cultura umanității. Însă care e starea noastră în veșnicie, dacă noi am trăit și am plecat de aici ca niște păgâni și nu ca niște creștini? La ce ne folosesc laurii istoriei, dacă nu avem comuniune cu Dumnezeu ci mergem în Iad? La nimic!

Însă, pe de altă parte, cei care îi cinstesc pe demoni și care vor să meargă în Iad, dimpotrivă, fac toate păcatele posibile, considerând că Iadul este „un loc potrivit” pentru ei. Numai că sataniștii nu au o cunoaștere reală a Iadului, ci una filosofico-utopică. Cei care au cunoscut Iadul întrucâtva sunt cei care, din îngăduința lui Dumnezeu, au avut o vedere și o simțire a lui. Și, în Viețile Sfinților, avem exemple concrete de oameni care au avut experiența Iadului și, după ce au avut-o, au fost marcați iremediabil de ea. Pentru că chinul și groaza și singurătatea Iadului sunt inenarabile, de nepovestit, pentru că întrec toate așteptările noastre în materie de suferință

De aceea, a alege Iadul înseamnă a alege chinul veșnic. A alege împotriva ta pentru veșnicie. A te condamna singur la suferință.

Însă, cei care cred că moartea înseamnă „dispariția lor definitivă”, își imaginează, iarăși în mod utopic, că astfel ar sta lucrurile. Însă moartea nu înseamnă extincție finală, nu înseamnă dispariția definitivă a persoanei noastre, ci trecerea persoanei noastre într-o altă formă de existență, a veșniciei, unde, ca suflete conștiente și nemuritoare, ori suntem în comuniune cu Dumnezeu ori nu suntem. Adică ori suntem în Rai, ori suntem în Iad dar, în niciun fel nu pierim în mod desăvârșit.

De aceea, cei care vor numai o postumitate celebră au aceeași așteptare de la Dumnezeu ca și cei care cred că mor definitiv: adică nicio așteptare.

Primii își fac postumitatea „cu mâna lor”, pentru că au conștiința că opera lor e valoroasă în sine și nu în relație cu persoana lor și cu veșnicia persoanei lor, ceilalți își decretează dispariția când „și-o doresc”, pentru că pot alege când vor să moară.

Însă ambele categorii de oameni merg în Iad, pentru că nu au ales veșnicia în relație cu Dumnezeu.

Dacă nu alegem în relație cu El sau presupunem că „nu avem nevoie” de El, alegem Iadul. Iar cei care aleg Iadul cu atât mai mult sunt ai Iadului, pentru că au ales chinul veșnic împreună cu demonii și nu bucuria veșnică împreună cu Dumnezeu, Creatorul și Binefăcătorul lor.

Însă noi, oamenii Bisericii Lui, căutăm toată viața noastră să ne facem proprii relației veșnice cu Dumnezeu, curățindu-ne de păcatele noastre și sfințindu-ne prin slava Lui. Pentru că noi nu considerăm mântuirea o consecință a unui gest anume, izolat – că ne-am botezat sau pentru că am făcut o anume faptă bună – ci pentru noi mântuirea e continua trăire în slava lui Dumnezeu, împlinind după putere poruncile Lui. Mântuirea e starea noastră cotidiană, ca oameni ai Bisericii, în care creștem pe fiecare zi, și din care noi putem cădea oricând, dacă ne depărtăm de viața cu Dumnezeu.

Așadar, mântuirea fiind pentru noi totuna cu asceza continuă, cu continua înduhovnicire a noastră, cu continua sfințire, nu ne permitem să fim lacși și indiferenți în viața noastră. Ci viața noastră e o continuă veghere, o continuă rugăciune, o continuă școală a milostivirii și a responsabilității.

Motiv pentru care, astăzi, înainte de marele praznic al Nașterii Domnului, noi ne asumăm și îi cinstim pe toți Sfinții care au trăit înainte de Domnul ca Sfinți ai Lui, care locuiesc alături de toți Sfinții de după nașterea Lui, în Împărăția Lui. Pentru că și cei de dinainte și cei de după nașterea Lui tot prin Dumnezeul treimic și-au sfințit viața lor.

Iar în Sinaxarul acestei duminici sunt pomeniți o mare parte din Sfinții Vechiului Testament. Nu sunt toți trecuți în această listă, dar sunt pomeniți nominal majoritatea lor. Și lista Sfinților Vechiului Testament[2] începe cu Sfinții Protopărinți ai neamului omenesc: Sfinții Adam [Ἀδὰμ] și Eva [Εὔα].

După care urmează Sfinții Abel [Ἄβελ], Sit [Σήθ], Enos [Ἐνώς], Cainan [Καϊνᾶν] fiul lui Enos, Maleleil [Μαλελεήλ], Iared [Ἰάρεδ], Enoh [Ἐνώχ], Matusala [Μαθουσάλα], Lameh [Λάμεχ], Noe [Νῶε], Sim [Σήμ], Iafet [Ἰάφεθ], Arfaxad [Ἀρφαξάδ], Cainan [Καϊνᾶν] fiul lui Arfaxad, Sala [Σάλα], Eber [Ἕβερ], Falec [Φάλεκ], Ragav [Ῥαγάβ], Seruh [Σερούχ], Nahor [Ναχώρ], Tarra [Θάρρα], Avraam [Ἀβραάμ], Isaac [Ἰσαάκ], Iacov [Ἰακὼβ], Rubim [Ῥουβίμ], Simeon [Συμεών], Levi [Λευΐ], Iuda [Ἰούδα], Zabulon [Ζαβουλών], Isahar [Ἰσάχαρ], Dan [Δάν], Gad [Γάδ], Asir [Ἀσήρ], Neftalim [Νεφθαλείμ], Iosif [Ἰωσήφ] fiul lui Iacov, Veniamin [Βενιαμίν], Fares [Φαρὲς], Zara [Ζαρὰ], Esrom [Ἐσρώμ], Aram [Ἀράμ], Aminadab [Ἀμιναδάβ], Naason [Ναασών], Salmon [Σαλμών], Booz [Βοόζ], Obid [Ὠβήδ] fiul Sfintei Rut [Ῥοὺθ].

Sfântul Obid l-a născut pe Sfântul Iesse [Ἰεσσαί], care l-a născut la rândul său pe Sfântul Împărat David [Δαυΐδ]. Sfântul David l-a născut pe Sfântul Împărat Solomon [Σολομῶν], iar Sfinții de după el sunt aceștia: Sfântul Împărat Roboam [Ῥοβοὰμ], Sfântul Împărat Abia [Ἀβιὰ], Sfântul Împărat Asa [Ἀσὰ], Sfântul Împărat Iosafat [Ἰωσαφὰτ], Sfântul Împărat Ioram [Ἰωρὰμ], Sfântul Împărat Ozia [Ὀζία], Sfântul Împărat Ioatam [Ἰωάθαμ], Sfântul Împărat Ahaz [Ἄχαζ], Sfântul Împărat Ezechia [Ἐζεκία], Sfântul Împărat Manassi [Μανασσῆ], Sfântul Împărat Ammon [Ἀμμὼν], Sfântul Împărat Iosias [Ἰωσίας], Sfântul Împărat Iehonias [Ἰεχονίας].

După acești Sfinți Împărați ai lui Dumnezeu sunt pomeniți Sfinții Salatiil [Σαλαθιήλ], Zorobabel [Ζοροβάβελ], Abiud [Ἀβιούδ], Eliachim [Ἐλιακείμ], Azor [Ἀζώρ], Sadoc [Σαδώκ], Ahim [Ἀχείμ], Eliud [Ἐλιούδ], Eleazar [Ἐλεάζαρ], Mattan [Ματθάν], Iacov [Ἰακώβ] fiul lui Mattan, Iosif [Ἰωσὴφ], fiul lui Iacov și Logodnicul [Μνήστορος] Maicii Domnului.

Și după ce lista Sfinților ajunge până la Sfântul Iosif, Logodnicul Maicii Domnului, se întoarce în vechime pentru a-i pomeni pe câțiva dintre Drepții și Sfinții Profeți și apoi pe Dreptele și Sfintele Profetese ale Vechiului Testament.

Iar Sfinții pomeniți aici sunt Melhisedec [Μελχισεδέκ], Iov [Ἰώβ], Moseos [Μωσέως], Or [Ὤρ], Aaron [Ἀαρὼν], Iisus al lui Navi [Ἰησοῦ τοῦ Ναυῆ], Samuil [Σαμουήλ], Natan [Νάθαν], Daniil [Δανιήλ], Sfinții Trei Tineri [τῶν Ἁγίων τριῶν Παίδων]. Și, după cum observați, sunt scriși aici doar o mică parte din Sfinții Profeți. Fără ca prin aceasta să se dorească a se induce ideea că ei „nu sunt Sfinți”. Ci, fiind foarte cunoscuți, ei nu au mai fost pomeniți aici.

Tot parțial au fost pomenite și Sfintele Vechiului Testament, aici fiind pomenite doar Sfintele Sarra [Σάρρα], Rebecca [Ῥεβέκκα], Lia [Λεία], Rahil [Ῥαχήλ], Asinet [Ἀσινέθ], Mariam [Μαρίαμ], Deborra [Δεβόρρα], Rut [Ῥούθ], Saraftia [Σαραφθία]: văduva la care a fost trimis Sfântul Profet Iliu în timpul secetei, Somanitis [Σωμανῖτις]: care l-a găzduit pe Sfântul Profet Eliseos, Iudit [Ἰουδίθ], Estir [Ἐσθήρ], Anna [Ἄννα]: mama Sfântului Profet Samuil, Sosanni [Σωσάννη]: căreia i-a făcut judecată dreaptă Sfântul Profet Daniil.

Însă chiar dacă aici, după atâtea pomeniri nominale, nu au fost trecuți toți Sfinții și toate Sfintele Vechiului Testament, în Dumnezeiasca Scriptură, în cărțile de cult, în Viețile Sfinților și în cărțile Sfinților Părinți veți găsi noi nume de Sfinți Părinți ai Vechiului Testament.

Și toți sunt ai Bisericii, toți sunt ai Împărăției lui Dumnezeu și pe toți trebuie să îi rugăm să mijlocească pentru noi continuu în fața lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții și Îngerii Lui, în marea lor iubire de Dumnezeu și de oameni, nu încetează să se roage pentru noi, dorind binele nostru veșnic.

Căci, la urma urmei, dacă aici ne dorim cu toții binele, ceea ce ne avantajează, cum să nu ne dorim binele veșnic?

Eu cred că, în adâncul sufletului nostru, și cei care credem și cei care nu credem în Dumnezeu vrem ca să ne fie bine.

Numai că unii facem lucruri concrete pentru a ne împărtăși de binele lui Dumnezeu – adică Îi împlinim poruncile Lui, după puterea noastră, trăind în comuniune cu Dumnezeu – pe când alții trăim doar cu ideea de bine, doar cu ceea ce am dori să avem, fără să vrem, în mod faptic, împlinirea noastră duhovnicească, împlinirea reală a omului.

Și mi-am dat seama, în mod fundamental, de această diferență, atunci când m-am convertit conștient la dreapta credință. Căci până la 10-11 ani, când nu eram încă convertit, gândeam binele ca fiind în afara mea. Și așa și era: binele era în afara persoanei mele!

Trăiam bucuria ca pe o rază de soare, ca pe o zi frumoasă, ca pe un cadou, ca pe o realitate nemaivăzută, care era…în afară de mine.

Când Dumnezeu m-a luminat cu slava Lui și m-a umplut de bucurie dumnezeiască, adică de adevărata bucurie și împlinire a omului, atunci am înțeles că bucuria e în mine, că a coborât de la El și e în mine, și toate bucuriile din afară de mine au pălit pe lângă această bucurie duhovnicească. Pentru că de aici încolo nu am mai așteptat ca vreun om să îmi facă bucurii, ci de aici încolo m-am străduit, cu toate căderile mele, ca să mă fac propriu tot mai mult lui Dumnezeu, de la Care vine toată bucuria mea și bucuria întregii creații.

Pentru că am înțeles că bucuria este ascetică, că ea este mistică, că ea este liturgică, că ea este comunională, că ea iubește frumosul, că ea iubește binele, că ea are inimă de frate. Am înțeles că bucuria slujește lui Dumnezeu și oamenilor, că bucuria se dăruie, că bucuria se jertfește, că bucuria creează continuu și cheamă continuu la creație și slujire.

Că bucuria vine de la Dumnezeu și că pe ea o trăim în toate Slujbele și praznicele Bisericii și că pe ea trebuie să o dăruim lumii ca dar de la Dumnezeu.

Pentru că atunci când cântăm la strană și în Biserică dăruim bucurie. Atunci când colindăm dăruim bucurie, bucurie dumnezeiască. Atunci când ajutăm, când citim, când ne pregătim pentru a-I sluji Domnului, când predicăm dăruim bucurie.

Postul și praznicul Nașterii Domnului e unul plin de bucurie. Pentru că Cel vechi de zile, Cel veșnic, Se face pentru noi Prunc, pentru ca să ne învețe cum se trăiește la orice vârstă împreună cu Dumnezeu.

Iar dacă unii Sfinți Părinți au trăit sute de ani cu Dumnezeu sau zeci de ani, sfințindu-și astfel viața lor și noi putem trăi, puținii noștri ani de aici, cu Dumnezeu, dar, mai apoi, veșnic.

Pentru că veșnicia are sens numai dacă o trăiești cu Dumnezeu. Căci numai în El putem crește veșnic în cunoaștere, în iubire și în sfințenie. A o trăi împreună cu îngerii căzuți, cu demonii, veșnicia este o durere incredibilă, pentru că e o neîmplinire sfâșietoare.

Gândiți-vă numai la singurătatea dureroasă pe care o trăiesc cei care nu sunt iubiți de nimeni, care nu au o prietenă, o iubită, o soție sau la durerea pe care o trăiesc soții rămași singuri! Durerea te omoară, singurătatea te face din om neom dacă nu le trăiești în curăție și sfințenie.

Cum să presupunem că putem face față unui chin veșnic, dacă aici nu putem suporta o durere mare nici câteva minute? Și cum de dorim să ne aruncăm în Iad, prin fiecare păcat pe care îl facem, dacă iubim viața și ne place să fim fericiți?

Însă Domnul ne cheamă pe toți la viață, la viață frumoasă, la viață veșnică. El ne cheamă la împlinire veșnică.

Pentru că, pe măsură ce ne curățim de patimi, ne dăm seama că nu mâncarea multă, nu băutura multă, nu petrecerile, nu sexul, nu banii ne împlinesc cu adevărat, ci bucuria pe care o aduce slava lui Dumnezeu în noi. Bucuria dumnezeiască care coboară în noi e adevărata împlinire a noastră.

Și că, dacă nu o avem, dacă nu avem în noi bucuria Lui cea veșnică, degeaba le avem pe toate celelalte.

Degeaba suntem sănătoși, degeaba suntem înconjurați de prieteni, degeaba petrecem, dacă nu suntem veseli duhovnicește! Dacă Dumnezeu nu e în noi, cu toată slava Lui, și dacă noi nu Îi slujim Lui cu toate puterile noastre.

Și să știți că acest lucru se petrece când omul se convertește cu adevărat la dreapta credință: înțelege deodată, cu harul lui Dumnezeu, că nimic din lumea aceasta nu te umple, nu te împlinește, dacă Dumnezeu nu coboară în noi!

Toți convertiții Bisericii pot da această mărturie…bucuroasă, pentru că o trăiesc cu toții. Și de aceea, pentru oamenii de lume, pentru cei care nu cunosc bucuria lui Dumnezeu, ei par „excentrici”, „nebuni”, când renunță la viața lor de mai înainte, pentru o cu totul altă viață.

Însă ei, tocmai atunci, și-au venit în fire!

Ei, tocmai atunci s-au trezit!

Și în noua lor viață, ei simt cum cresc pe fiecare zi în înțelegerea lui Dumnezeu și în bucuria Lui.

Și noi, cu toții, creștem în iubirea și bucuria Lui, iubiții mei, dacă trăim în poruncile Sale! Postul ne subțiază mintea și trupul, rugăciunea ne aprinde inima, citirile sfinte ne luminează, asceza ne umple de curăție.

Fapt pentru care ne punem și iarăși ne punem în slujirea lui Dumnezeu, pentru ca El să Își facă voia Lui cea bună în noi, cea care ne îndumnezeiește pe noi.

Iar dacă unii slujim la altarul Lui, pe când alții la strana Lui, pe când alții în lume, prin diversele noastre vocații și îndatoriri, cu toții Îi slujim Lui și vrem binele tuturor.

Pentru că un creștin ortodox nu poate fi niciodată altceva decât un factor de progres și de coeziune socială. El muncește cu conștiință și cu dragoste, el se implică în viața lumii prin tot ceea ce face și dorește ca toți să fie una întru El.

Însă, dacă nu dorim unitate, dorim extremism, dorim să ne facem voia proprie.

Dacă nu dorim unitate, nici nu lucrăm la crearea și susținerea ei.

Însă Dumnezeul nostru treimic le ține pe toate cele diverse la un loc și dorește ca toți să fim una prin creșterea noastră duhovnicească. Căci nu putem să creștem în conștiința unității, fără să creștem în sfințenie. Iar sfințenia este o continuă asemănare cu Dumnezeu, Care vrea mântuirea tuturor.

Iubiții mei, să facem din timpul nostru o slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor! Să facem din viața noastră o poveste de dragoste. O poveste frumoasă, care să rămână vie între oameni, prin aceea că am ales să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor.

Pentru că și Fiul lui Dumnezeu a ales să ne mântuiască pe noi, întrupându-Se pentru noi, căci din veci Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic a ales să ne mântuiască pe noi și să ne facă pe toți fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu.

Să alegem să trăim aceste zile până în praznic și tot praznicul Nașterii Domnului în pace și în milostivire!

Dumnezeu să ne întărească pe toți, în marea Sa iubire de oameni, ca să facem voia Lui cu inimă bucuroasă! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 18 decembrie 2015, zi de vineri înnorată și friguroasă.

[2] În Mineiul românesc, ed. BOR 1991, lista Sfinților Vechiului Testament e între p. 259-260. Iar în cel grecesc e aici: http://glt.xyz/texts/Dec/18-24.uni.htm.

Did you like this? Share it: