Scrisoarea pastorală la Nașterea Domnului a PFP Teodoros al II-lea al Alexandriei [2015]

Theodoros II,

by the grace of God Pope and Patriarch of Alexandria, all the land of Egypt and all Africa, to the fullness of the Apostolic and Patriarchal Throne of Alexandria,

grace and mercy and peace by our Lord and God and Saviour Jesus Christ born in Bethlehem!

„Jesus Christ is our peace, who has made us both one, and has broken down the dividing wall of hostility” (Ephesians 2:14).

My dear brothers and sisters,

Man was created with a peaceful nature by the God of love. And the relationship between mankind and his Creator in paradise was totally peaceful. However, from the moment that mankind raised his ego as a banner of rebellion, this peaceful relationship with God was disrupted. From the moment that mankind elevated his personal will over the will of God, peace fled from his heart. That is when the “barrier of the dividing wall” was raised between God and mankind.

This dividing wall was broken down by the Incarnation of the Son of God. Jesus Christ hovered between heaven and earth, stretched out His arms and made peace between earth and heaven. He united mankind with God and created a new humanity, bringing peace. This peace has a dual direction: it is a reconciliation of mankind with God, as well as a reconciliation of people among themselves. Our Lord became a guarantor of peace, as the cornerstone of the body of the Church.

He called on us to become compassionate, by harnessing our ego. He called on us to consider as our neighbor, as well as God’s, the one who is compassionate. That person who obviously supports others, not because there is a racial, national or religious relationship between them, but because it is demanded of his heart. He taught us compassionate love as the only measure of our faith, our intentions and our actions.

Yet people often fail to honestly pose this question to themselves: am I a good neighbor to my fellow humans? They continue to raise their own dividing wall, hoping in vain to exclude the misery of the world. Still, the dividing wall is corroded by the tears of those seeking help. The dividing wall is demolished, as were the walls of Jericho, by the laments of the desperate. The dividing wall is conquered by armies of those in need who have only the battering ram of despair.

My dear brothers and sisters,

The refugee crisis which has struck and broken down the doors to Europe, has proved in practice that however many walls are erected, as many fences as are spread, as many minefields as are planted, desperation breaks the impermeable and seeks practical understanding. However, if thousands are struggling to escape from the furnace of civil war in Syria, there are millions in Africa and the Middle East who consider Europe as the Promised Land, the land that they strive to approach, endangering even their lives.

Today, the measure of our compassion ought to be not only our readiness to support the refugee, irrespective of his blood composition, the color of his skin or his religious convictions. Our compassion is judged by the readiness of our Christian conscience to rebel and to demand not simply the control of the crisis, but the solution to the reasons which stoke it.

And the solution will come only if the import of misery is replaced by the export to the homelands which are bleeding, of the values which flourished and bore fruits in Europe, and on top of this list must be Christian love. Only then will this endless human river of misery be halted, and also then will the hatred of terrorism cease to be smuggled aboard the boats of despair.

St Basil the Great said: „We do an injustice to as many as we could assist” (Homily on greed, PG 31, 276Α-277Β). I would add that we do an injustice to ourselves too, when we allow the thorns of terrorism to take root in the fields of misery. Therefore let us not sow denial as we will continue to reap the despair of others and our own fear. Let us sow love and peace, as our Lord did, He who was born for the evangelisation of peace to all mankind, “to those far off and to those close by” (Ephesians 2:17).

Many years!

† Theodoros II

Pope and Patriarch of Alexandria and All Africa,

In the Great City of Alexandria,

Feast of the Nativity 2016.

Scrisoarea pastorală la Nașterea Domnului a ÎPS Hrisostomos al II-lea al Ciprului [2015]

† ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ

Ἐλέῳ Θεοῦ, Ἀρχιεπίσκοπος
Νέας Ἰουστινιανῆς καὶ πάσης Κύπρου,
Παντὶ τῷ Χριστεπωνύμῳ Πληρώματι
τῆς Ἁγιωτάτης Ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας τῆς Κύπρου,
Χάρις ὑμῖν καὶ Εἰρήνη ἀπὸ τοῦ ἐν Βηθλεὲμ τεχθέντος Σωτῆρος Χριστοῦ.

Τέκνα ἐν Κυρίῳ ἀγαπητά,

«Τὰ σύμπαντα σήμερον χαρᾶς πληροῦνται. Χριστὸς ἐτέχθη ἐκ τῆς Παρθένου».

Ἡμέρα κατὰ πάντα χαρμόσυνη εἶναι ἡ γενέθλια ἡμέρα τοῦ Χριστοῦ! Ἡμέρα ἀγαλλίασης καὶ προάγγελος σωτηρίας. Μὲ τὴν ἔλευση στὴ γῆ τοῦ Χριστοῦ, λύεται ἡ καταδίκη τῶν πρωτοπλάστων. Ἀκυρώνεται τὸ ἐπιτίμιο  «γῆ εἶ καὶ εἰς γῆν ἀπελεύσῃ» (Γεν. 3,19). Σήμερα «τὴν Ἐδὲμ Βηθλεὲμ ἤνοιξε»∙ «παιδίον ἐγεννήθη ἡμῖν καὶ ἐδόθη ἡμῖν» ( Ἡσ. 9,5), γιὰ νὰ διαλύσει «τὸ μεσότειχον τοῦ φραγμοῦ» καὶ νὰ μεταλάβουμε «τοῦ παραδείσου τῆς τρυφῆς». «Ἐπεφάνη ἡ χάρις τοῦ Θεοῦ ἡ σωτήριος» (Τίτ. 2,11) καὶ ἀνέτειλεν ὁ «Ἥλιος τῆς δικαιοσύνης»  (Μαλαχ. 4,2).

Ὑποκλινόμαστε μὲ ταπείνωση καὶ δέος μπροστὰ στὴν ἄφατη ἀγάπη τοῦ Θεοῦ, ἀποτέλεσμα τῆς ὁποίας ἦταν ἡ σάρκωση τοῦ Υἱοῦ Του. Ταυτόχρονα ἀποροῦμε πῶς μπόρεσε ἡ ἀνθρώπινη φύση, ἡ δουλεύουσα στὰ πάθη, νὰ δεχθεῖ τὸν ἀπαθή; Πῶς ἡ φθαρτὴ φύση δέχεται τὸν ἄφθαρτο, ἡ ἁμαρτωλὴ τὸν ἅγιο, ἡ ἔνοχη τὸν ἀναμάρτητο; «Μυστήριον», ὄντως, «ξένον καὶ παράδοξον»!

Ἐρωτᾷ καὶ ὁ Μ. Βασίλειος: «Διατὶ ὁ Θεὸς ἐν ἀνθρώποις;». Καὶ δίνει ὁ ἴδιος τὴν ἀπάντηση: «Διὰ τοῦτο Θεὸς ἐν σαρκί, ἐπειδὴ ἔδει τὴν καταραθεῖσαν σάρκα ταύτην ἁγιασθῆναι, τὴν ἀσθενήσασαν ἐνδυναμωθῆναι, τὴν ἀλλοτριωθεῖσαν Θεοῦ, ταύτην οἰκειωθῆναι αὐτῷ, τὴν ἐκπεσοῦσαν τοῦ Παραδείσου, ταύτην εἰς οὐρανοὺς ἀναχθῆναι» (Μ. Βασιλειου: Ὁμιλία εἰς τὴν ἁγίαν τοῦ Χριστοῦ Γέννησιν). Γιατί ἔπρεπε ἡ σάρκα ποὺ δέχτηκε τὸ ἐπιτίμιο νὰ ἁγιασθεῖ, ἐκείνη ποὺ ἀσθένησε νὰ ἐνδυναμωθεῖ, ἐκείνη ποὺ ἀποξενώθηκε ἀπὸ τὸν Θεὸ νὰ ξανασυνδεθεῖ μαζί του, ἐκείνη ποὺ ἐξέπεσε τοῦ παραδείσου νὰ ξαναμπεῖ σ’ αὐτόν.

Διευκρινίζει πρὸς τοῦτο ὁ ἃγιος Γρηγόριος Νύσσης ὅτι μὲ τὴν «κένωσιν» τοῦ Λόγου τοῦ Θεοῦ «ἀνακαινοῦται  τὸ ἀθρώπινον, διὰ τῆς πρὸς τὸ θεῖον ἀνακράσεως θεῖον γινόμενον».

Εὔλογα, λοιπόν, «τὰ σύμπαντα σήμερον χαρᾶς πληροῦνται». «Τὸ ρῆμα τοῦτο τὸ γεγονὸς» (Λουκ. 2,15), «ὅτι ἐτέχθη ἡμῖν σήμερον Σωτὴρ» (πρβλ. Λουκ. 2,11), δὲν ἀναφέρεται μόνο στοὺς Χριστιανούς. Ἀναφέρεται σ’ ὅλη τὴν κτίση∙  καὶ στοὺς ἄπιστους καὶ στοὺς διῶκτες τοῦ Χριστιανισμοῦ, ἀφοῦ μὲ τὴν ἐνανθρώπηση τοῦ Χριστοῦ ὅλη ἡ ἀνθρωπότητα ἀπέκτησε τὴ δυνατότητα τῆς σωτηρίας. Χωρὶς τὴν ἐνανθρώπηση τοῦ Χριστοῦ οὐδεὶς θὰ εἶχε αὐτὴ τὴ δυνατότητα. Ἀκόμα καὶ ἡ ἄψυχος ὕλη, ποὺ μετὰ τὴν πτώση «συστενάζει καὶ συνωδίνει» (Ρωμ. 8,22) μὲ τὴν ἀνθρωπότητα, καλεῖται σὲ ἀνακαίνιση μὲ τὴ γέννηση στὴ γῆ τοῦ Χριστοῦ.

Τὸ γεγονὸς τῆς ἐνανθρώπησης τοῦ Χριστοῦ δὲν εἶναι ἕνα στατικὸ σημεῖο στὴν ἱστορία τῆς ἀνθρωπότητας ποὺ παραπέμπει «τῷ καιρῷ ἐκείνῳ», στὶς ἡμέρες τοῦ Καίσαρος Αὐγούστου. Εἶναι ἀπολυτρωτικὸ μυστήριο δυναμικό, ποὺ ἐνεργεῖται ἀπὸ χρόνο σὲ χρόνο, ἀπὸ μέρα σὲ μέρα, μέχρι τὴ συντέλεια τῶν αἰώνων.

Πάντοτε, ἀλλὰ ἰδιαίτερα στὶς μἐρες μας, ὅπου παρατηρεῖται ἄγχος ἀπὸ τὴν οἰκονομικὴ κρίση, σύγχυση ἀπὸ τὴν κοινωνικὴ ἀστάθεια, ὅπου ἀκούονται «πόλεμοι καὶ ἀκοαὶ πολέμων», ὑπάρχει φόβος ἀπὸ τὴν τρομοκρατία καὶ ἐπικρατεῖ παραλογισμὸς λόγῳ τοῦ ἄκρατου ἀτομισμοῦ καὶ τῆς ἰδιοτέλειας στὶς σχέσεις μεταξὺ τῶν ἀνθρώπων, τὸ μήνυμα τῆς γέννησης στὴ γῆ τοῦ Χριστοῦ εἶναι ἕνα καὶ μοναδικό: ὅτι δὲν εἶναι ὁ ἀνθρώπινος παράγοντας, ὁ μόνος ποὺ κυβερνᾷ καὶ κατευθύνει τὴν Ἱστορία. Ὑπάρχει ὁ Θεὸς, ὁ ὁποῖος μέσα στὸ ὅλο μυστήριο τῆς Θείας Οἰκονομίας συγκαταβαίνει καὶ γίνεται ἄνθρωπος∙«κενώνει ἑαυτὸν» μέχρι βρέφους καὶ ἀπειλῆς τοῦ Ἡρώδου, μέχρι Σταυροῦ καὶ θανάτου, ἀλλὰ μὲ μόνο σκοπὸ καὶ κατεύθυνση τὴν Ἀνάσταση.

Τέκνα ἐν Κυρίῳ ἀγαπητά,

Στὸν Ἄρχοντα τῆς Εἰρήνης, τὸν ἐπιφανέντα Θεό, στηρίκτηκε γιὰ δύο χιλιάδες τώρα χρόνια τὸ ἔθνος μας. Στὸ μήνυμα τῆς ἐνανθρώπησής Του, ἐναπέθεσε τὶς προσδοκίες του. Σὲ καιροὺς δόξης καὶ θριάμβων ἡ πίστη αὐτὴ κατέστη ἡ σημαία καὶ ὁ θυρεός του. Σὲ καιροὺς ἐθνικῶν περιπετειῶν καὶ ταπεινώσεων ἔγινε ἡ ἐπιστηρικτικὴ ράβδος του καὶ ἡ ἄγκυρα τῆς ἐλπίδος του.

Γιὰ 42 σχεδὸν χρόνια καὶ ὁ Κυπριακὸς Ἑλληνισμός, ξέροντας ὅτι «πιστὸς ὁ ἐπαγγειλάμενος» (Ἑβρ.10,23), ἀναμένει ὑλοποίηση τῆς ἐξαγγελίας τῆς μοναδικῆς ἐκείνης στιγμῆς τοῦ κόσμου: «καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη» (Λουκ.2,14). Εἰρήνης, ἀσφαλῶς, μετὰ δικαιοσύνης καὶ ἰσοπολιτείας.

Ἡ Ἐκκλησία, ποὺ γιὰ δύο χιλιάδες χρόνια συμπορεύτηκε μὲ τὸν Κυπριακὸ Ἑλληνισμό, ποὺ εἶναι καὶ τὸ ποίμνιό της, θὰ ἐξακολουθήσει νὰ πορεύεται καὶ τώρα μαζί του μέχρι τὸ τέρμα τοῦ ἀγώνα καὶ τὴν ἀπελευθέρωση τοῦ τόπου. Δὲν θὰ παύσει νὰ στηρίζει καὶ νὰ συμβουλεύει, νὰ ὑποδεικνύει, μέσα ἀπὸ τὴ μακραίωνη πείρα της, τὸ ἐθνικῶς ὀρθὸν καὶ πρέπον. Ἔχουμε τὴ γνώμη ὅτι τώρα ποὺ ὁ πρῶτος ἐνθουσιασμὸς καὶ οἱ ψευδαισθήσεις γιὰ τὴν ἀλλαγὴ τοῦ κατοχικοῦ ἡγέτη ἔχουν παρέλθει, καὶ ὁ ἴδιος ἀπέβαλε τὸ ἐπικοινωνιακὸ προσωπεῖο του, εἶναι ξεκάθαρος σὲ ὅλους ὁ τελικὸς στόχος τῆς Τουρκίας.

Στόχος ποὺ δὲν ἀλλάζει μὲ τὴν ἐναλλαγὴ τῶν προσώπων στὶς διάφορες θέσεις, ἀλλὰ παραμένει μόνιμος καὶ συνίσταται στὴν κατάκτηση καὶ Τουρκοποίηση ὁλόκληρης τῆς Κύπρου. Ἔχουμε χρέος, πάσῃ θυσίᾳ, νὰ ματαιώσουμε τοὺς τουρκικοὺς στόχους. Κάθε ἐνέργειά μας ποὺ διευκολύνει τὴν ὑλοποίηση τῶν σχεδίων τοῦ κατακτητῆ, εἴτε εἶναι οἰκονομικὴ ἐνίσχυση τῶν κατεχομένων, εἴτε ἔμμεση ἀναγνώριση τοῦ ψευδοκράτους, εἴτε ἀπεμπόληση τῶν κατεχομένων περιουσιῶν μας, θὰ πρέπει ἀμέσως νὰ σταματήσει. Ἕνα ἀρραγὲς ἐσωτερικὸ μέτωπο, χωρὶς κίνδυνο ἢ ἐνδείξεις κατάρρευσής του, θὰ διευκολύνει καὶ τὴν ἡγεσία μας στὴν ἐπιδίωξη ἐξεύρεσης δίκαιης λύσης.

Ἐὰν σταθερὰ καὶ ἀταλάντευτα ἐπιμείνουμε στὴ διεκδίκηση καὶ γιὰ τὸν λαό μας τῶν δικαιωμάτων ποὺ ἀπολαμβάνουν ὅλοι οἱ ἄλλοι Εὐρωπαῖοι, δηλαδὴ τῆς ἐλεύθερης διακίνησης, τῆς ἐλεύθερης ἐγκατάστασης καὶ τῆς ἐλεύθερης ἀπόκτησης περιουσίας σὲ ὅλη τὴν Κύπρο, καὶ στὴν ἀρχὴ «ἕνας ἄνθρωπος μία ψῆφος», δύσκολα οἱ ἄλλοι θὰ ἀρνηθοῦν γιὰ μᾶς ὅτι θεωροῦν αὐτονόητο γιὰ τὸν ἑαυτό τους.

Γι’ αὐτὸ καὶ θὰ πρέπει ἀμέσως νὰ παύσουμε νὰ δίνουμε στοὺς τρίτους ἄλλοθι, μὲ τὸ νὰ παρουσιαζόμαστε ἕτοιμοι γιὰ ὑποχωρήσεις σὲ θέματα ἀρχῶν. Ὅσοι διατείνονται ὅτι ἡ πάροδος τοῦ χρόνου ἑδραιώνει τὴν κατοχὴ θὰ πρέπει νὰ ξέρουν πὼς εἶναι οἱ συνεχεῖς ὑποχωρήσεις μας, ποὺ μᾶς ὁδηγοῦν σ’ ἓνα τέτοιο ἀποτέλεσμα. Ἀπόδειξη τὰ 800 χρόνια ποὺ ζήσαμε κάτω ἀπὸ ξένους δυνάστες χωρὶς νὰ χάσουμε τὸν προσανατολισμὸ καὶ τὴν ἑλληνικότητά μας. Κι ὅσοι ἐπισείουν, ὡς δαμόκλεια σπάθη, τὴν ἀπειλὴ τῆς διχοτόμησης, ἂν δὲν δεχθοῦμε ὅτι ζητεῖ ὁ κατακτητής, θὰ πρέπει νὰ ἀκούσουν τοὺς ἴδιους τοὺς Τούρκους, οἱ ὁποῖοι διακηρύττουν ὅτι ἀπὸ τῆς ἡμέρας τῆς εἰσβολῆς, ποὺ ἔχουν ἐπιτύχει τὴ διχοτόμηση ἐπὶ τοῦ ἐδάφους, δὲν εἶναι πιὰ αὐτὸς ὁ τελικὸς στόχος τους.  Ἂς εἴμαστε, λοιπόν, ἕτοιμοι γιὰ συνέχιση τοῦ ἀγώνα.

Παρὰ τὶς δυσκολίες ἀπὸ τὴ συνεχιζόμενη οἰκονομικὴ ὕφεση καὶ τὶς ταλαιπωρίες ἀπὸ τὴν ἐκκρεμότητα τοῦ ἐθνικοῦ μας θέματος, καλούμαστε σήμερα νὰ πορευθοῦμε πρὸς τὸ θεοδέγμον σπήλαιο. Ἡ ὑμνολογία σημειώνει ὅτι «ἐκεῖ παρθένος τεκοῦσα βρέφος, τὴν δίψαν ἔσβεσεν, εὐθύς, τὴν τοῦ Ἀδὰμ καὶ τοῦ Δαβίδ». Ἐκεῖ θὰ βροῦμε   κι’ ἐμεῖς ἀπαντήσεις σὲ ὅλα τὰ προβλήματα ποὺ μᾶς κατατρύχουν, ἐνθάρρυνση καὶ δύναμη γιὰ συνέχιση καὶ τοῦ ἐθνικοῦ μας ἀγώνα. Γι’ αὐτὸ καὶ πάλιν τονίζει ἡ Ἐκκλησία τὴν ἀνάγκη νὰ πορευθοῦμε ἐκεῖ: «Διὰ τοῦτο πρὸς τοῦτο – τὸ σπήλαιον – ἐπειχθῶμεν, οὗ ἐτέχθη παιδίον νέον ὁ πρὸ αἰώνων Θεός».

Αὐτοῦ τὸ ἄπειρον ἔλεος, τέκνα ἐν Κυρίῳ ἀγαπητά, ἐπικαλούμαστε σὲ ὅλους, ἰδιαίτερα στοὺς ἐμπερίστατους: στοὺς ἀγνοουμένους καὶ στοὺς συγγενεῖς τους, στοὺς πρόσφυγες, στοὺς ἐγκλωβισμένους, στοὺς πάσχοντες. Ἐλπίζουμε μὲ τὴ βοήθεια τοῦ Θεοῦ, ἀλλὰ καὶ τοὺς δικούς μας ἀγῶνες, ἡ νέα χρονιά, στὴν ὁποία ἐντὸς ὀλίγου θὰ εἰσέλθουμε, νὰ ὁδηγήσει στὴν ἀπελευθέρωση τῆς πατρίδας μας.

Ἐν τῇ  Ἱερᾷ  Ἀρχιεπισκοπῇ Κύπρου,
Χριστούγεννα 2015.

Διάπυρος ἐν Χριστῷ τεχθέντι εὐχέτης

† Ο ΚΥΠΡΟΥ ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ

Păstorii și magii

Astăzi, la praznicul Nașterii lui Hristos, Mântuitorul lumii, îi cinstim și pe Sfinții magi și păstori care au crezut în binevestirile care li s-au făcut, și, prin aceasta, au crezut înaintea tuturor în Hristos, Domnul nostru.

Păstorii sunt credincioșii cu inima curată și nevinovată, blânzi ca mieii pe care îi aduc în dar Pruncului Sfânt, care primesc vestirea Îngerilor și se bucură. Păstor fusese și Sfântul Abel.

Ei sunt icoana viețuirii isihaste, a celor care priveghează neîncetat și au inima deschisă pururea către Domnul și ascultă oricând glasul Lui și primesc revelațiile pe care El dorește să le dăruiască lor.

Ei pasc turmele gândurilor curate și caută spre înălțimile vederilor dumnezeiești.

Și, prin cinstirea lor, praznicul zilei ne trimite la căutarea viețuirii simple și aspre, dar sfinte, care să ne conducă spre contemplarea lui Dumnezeu.

Magii sunt înțelepții/ filosofii care vin pe o cale mai lungă către Hristos, cea a cercetării și a cunoașterii – nu mai puțin anevoioasă decât viața aspră a păstorilor – dar ajung împărați peste patimi prin vederea lui Dumnezeu.

Și iată că și cinstirea magilor este tot o icoană isihastă.

Și păstorii și magii priveau tot timpul în sus, către cer, nu către pământ. Unii păzeau oile, alții cărțile și stelele, dar și unii și alții privegheau și cugetau la cele dumnezeiești.

Și pentru că Israilul a vrut să-L omoare imediat după nașterea Sa, Hristos i-a trimis pe magi să-L propovăduiască în Babilon, acasă la ei, iar El Însuși S-a dus în Egipt.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu Însuși a început propovăduirea către neamuri mai înainte de a-i trimite pe Sfinții Apostoli ca să facă aceasta. Aceia au împlinit numai ceea ce El a început a face imediat după nașterea Sa.

„S-au vestit mai dinainte întregii lumi începuturile unor bune nădejdi. Babilonul și Egiptul, mai mult decât orice țară, erau pârjolite de flacăra necredinței; și Dumnezeu, pentru a arăta chiar de la început că va îndrepta și va face mai bune aceste două țări, iar prin ele vestind întregii lumi să aștepte aceleași bunătăți, a trimis pe magi în Babilon, iar El S-a dus în Egipt cu Mama Lui”[1].

Însă Babilonul și Egiptul erau considerate și focarele de cultură și civilizație ale omenirii. Aici erau cele mai vechi civilizații, era leagănul civilizației omenești, mai înainte de a se naște Grecia și Roma.

Din Babilon/ Persia ieșise Sfântul Avraam, Părintele tuturor celor credincioși, ai cărui fii erau păstorii, iar acum magii persani se întorceau să evanghelizeze Babilonul, ca niște înaintemergători, pregătind terenul pentru Sfinții Apostoli.

Iar în Egipt, Domnul și Preacurata au făcut să cadă idolii, încât Egiptul a ajuns

„să se laude că a fost cea dintâi țară care L-a primit pe când era [încă] Prunc. […]

Du-te acum în pustiul Egiptului și vei vedea că pustiul acesta a ajuns mai frumos decât o grădină; vei vedea nenumărate cete de îngeri în trup omenesc, popoare de mucenici, roiuri de fecioare; […] vei vedea că Egiptul, mama poeților, înțelepților și magilor […] se mândrește acum cu pescarii, disprețuiește pe poeți, pe înțelepți și magi și pune în frunte pretutindeni crucea, pe vameș [Sfântul Evanghelist Matei] și pe Pavel, făcătorul de corturi. […]

Nu-i atât de frumos cerul cu puzderia lui de stele, cât e de frumos pustiul Egiptului, care ne arată la tot pasul chiliile monahilor. […]

Iar dacă cineva dintre voi n-a călcat niciodată în chiliile monahilor egipteni, să se gândească la omul care până astăzi este pe buzele tuturora, pe care l-a odrăslit Egiptul după ce au propovăduit Apostolii, la fericitul și marele Antonie, și să se gândească la aceea că el a trăit tot în țara în care a trăit și faraon; totuși asta nu l-a vătămat, ci a fost învrednicit de vedenie dumnezeiască și a dus o viață așa cum o cer legile lui Hristos”[2].

Și iată cum cele mai vechi leagăne de civilizație și de cultură ale omenirii au devenit o paradigmă pentru viețuirea îngerească! Fapt pentru care au fost pregătite de Hristos Însuși, de la nașterea Lui.

Pentru că acolo unde civilizația umană s-a învechit, acolo este cel mai bun loc pentru propovăduire.

Civilizația și cultura multă îi fac pe oameni copți pentru isihie!

Numai că atunci când cei care ar trebui să fie apostoli se ocupă de alte lucruri, iar nu de însămânțarea lui Hristos și de învățarea despătimirii în ei înșiși și în miile de suflete care arată ca o pârloagă, atunci pustia nu are nicio șansă să înflorească ca o grădină.

Marile civilizații umane pot deveni civilizații ale lui Hristos dacă există Apostoli și învățători adevărați care să aibă capacitate spirituală și intelectuală mai mare decât poeții, filosofii, magii…

Așa cum au fost „făcătorul de corturi” Pavel (dar și cunoscătorul neîntrecut al Scripturii sau al poeților greci, din care cita în Areopag) sau „vameșul” Matei sau „pescarul” Petru, despre care tot Sfântul Ioan Gură de Aur spunea în altă parte că a fost mai filosof decât Platon (și nu era o metaforă).

Nu poți, însă, să te aștepți la aceleași rezultate atunci când faci propovăduirea numai cu copy-paste sau cu lozinci care înflăcărează oamenii mult și repede, dar nu-i fac să ardă pururea pentru Dumnezeu.


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 103.

[2] Idem, p. 106-108.