Astăzi, la praznicul Nașterii lui Hristos, Mântuitorul lumii, îi cinstim și pe Sfinții magi și păstori care au crezut în binevestirile care li s-au făcut, și, prin aceasta, au crezut înaintea tuturor în Hristos, Domnul nostru.

Păstorii sunt credincioșii cu inima curată și nevinovată, blânzi ca mieii pe care îi aduc în dar Pruncului Sfânt, care primesc vestirea Îngerilor și se bucură. Păstor fusese și Sfântul Abel.

Ei sunt icoana viețuirii isihaste, a celor care priveghează neîncetat și au inima deschisă pururea către Domnul și ascultă oricând glasul Lui și primesc revelațiile pe care El dorește să le dăruiască lor.

Ei pasc turmele gândurilor curate și caută spre înălțimile vederilor dumnezeiești.

Și, prin cinstirea lor, praznicul zilei ne trimite la căutarea viețuirii simple și aspre, dar sfinte, care să ne conducă spre contemplarea lui Dumnezeu.

Magii sunt înțelepții/ filosofii care vin pe o cale mai lungă către Hristos, cea a cercetării și a cunoașterii – nu mai puțin anevoioasă decât viața aspră a păstorilor – dar ajung împărați peste patimi prin vederea lui Dumnezeu.

Și iată că și cinstirea magilor este tot o icoană isihastă.

Și păstorii și magii priveau tot timpul în sus, către cer, nu către pământ. Unii păzeau oile, alții cărțile și stelele, dar și unii și alții privegheau și cugetau la cele dumnezeiești.

Și pentru că Israilul a vrut să-L omoare imediat după nașterea Sa, Hristos i-a trimis pe magi să-L propovăduiască în Babilon, acasă la ei, iar El Însuși S-a dus în Egipt.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu Însuși a început propovăduirea către neamuri mai înainte de a-i trimite pe Sfinții Apostoli ca să facă aceasta. Aceia au împlinit numai ceea ce El a început a face imediat după nașterea Sa.

„S-au vestit mai dinainte întregii lumi începuturile unor bune nădejdi. Babilonul și Egiptul, mai mult decât orice țară, erau pârjolite de flacăra necredinței; și Dumnezeu, pentru a arăta chiar de la început că va îndrepta și va face mai bune aceste două țări, iar prin ele vestind întregii lumi să aștepte aceleași bunătăți, a trimis pe magi în Babilon, iar El S-a dus în Egipt cu Mama Lui”[1].

Însă Babilonul și Egiptul erau considerate și focarele de cultură și civilizație ale omenirii. Aici erau cele mai vechi civilizații, era leagănul civilizației omenești, mai înainte de a se naște Grecia și Roma.

Din Babilon/ Persia ieșise Sfântul Avraam, Părintele tuturor celor credincioși, ai cărui fii erau păstorii, iar acum magii persani se întorceau să evanghelizeze Babilonul, ca niște înaintemergători, pregătind terenul pentru Sfinții Apostoli.

Iar în Egipt, Domnul și Preacurata au făcut să cadă idolii, încât Egiptul a ajuns

„să se laude că a fost cea dintâi țară care L-a primit pe când era [încă] Prunc. […]

Du-te acum în pustiul Egiptului și vei vedea că pustiul acesta a ajuns mai frumos decât o grădină; vei vedea nenumărate cete de îngeri în trup omenesc, popoare de mucenici, roiuri de fecioare; […] vei vedea că Egiptul, mama poeților, înțelepților și magilor […] se mândrește acum cu pescarii, disprețuiește pe poeți, pe înțelepți și magi și pune în frunte pretutindeni crucea, pe vameș [Sfântul Evanghelist Matei] și pe Pavel, făcătorul de corturi. […]

Nu-i atât de frumos cerul cu puzderia lui de stele, cât e de frumos pustiul Egiptului, care ne arată la tot pasul chiliile monahilor. […]

Iar dacă cineva dintre voi n-a călcat niciodată în chiliile monahilor egipteni, să se gândească la omul care până astăzi este pe buzele tuturora, pe care l-a odrăslit Egiptul după ce au propovăduit Apostolii, la fericitul și marele Antonie, și să se gândească la aceea că el a trăit tot în țara în care a trăit și faraon; totuși asta nu l-a vătămat, ci a fost învrednicit de vedenie dumnezeiască și a dus o viață așa cum o cer legile lui Hristos”[2].

Și iată cum cele mai vechi leagăne de civilizație și de cultură ale omenirii au devenit o paradigmă pentru viețuirea îngerească! Fapt pentru care au fost pregătite de Hristos Însuși, de la nașterea Lui.

Pentru că acolo unde civilizația umană s-a învechit, acolo este cel mai bun loc pentru propovăduire.

Civilizația și cultura multă îi fac pe oameni copți pentru isihie!

Numai că atunci când cei care ar trebui să fie apostoli se ocupă de alte lucruri, iar nu de însămânțarea lui Hristos și de învățarea despătimirii în ei înșiși și în miile de suflete care arată ca o pârloagă, atunci pustia nu are nicio șansă să înflorească ca o grădină.

Marile civilizații umane pot deveni civilizații ale lui Hristos dacă există Apostoli și învățători adevărați care să aibă capacitate spirituală și intelectuală mai mare decât poeții, filosofii, magii…

Așa cum au fost „făcătorul de corturi” Pavel (dar și cunoscătorul neîntrecut al Scripturii sau al poeților greci, din care cita în Areopag) sau „vameșul” Matei sau „pescarul” Petru, despre care tot Sfântul Ioan Gură de Aur spunea în altă parte că a fost mai filosof decât Platon (și nu era o metaforă).

Nu poți, însă, să te aștepți la aceleași rezultate atunci când faci propovăduirea numai cu copy-paste sau cu lozinci care înflăcărează oamenii mult și repede, dar nu-i fac să ardă pururea pentru Dumnezeu.


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 103.

[2] Idem, p. 106-108.

Did you like this? Share it: