Zi: 30 decembrie 2015

Prima, a doua și a 3-a predică.

Iubiții mei[1],

mă reîntorc azi la comentariul la Romani al Sfântului Ioannis Hrisostomos cu bucuria studentului care își reîntâlnește Profesorul. Care își reîntâlnește Profesorul iubit, de la care, pe fiecare zi, are ce învăța. Pentru că în materie de tâlcuire a Dumnezeieștii Scripturi, Sfântul Ioannis, Părintele nostru, este un Profesor dumnezeiesc, pentru că este un Părinte al evlaviei și al dreptei cinstiri de Dumnezeu.

Și ultima oară am ajuns la cap. al 2-lea din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavlos, unde Sfântul Ioannis ne vorbește despre judecata lui Dumnezeu. Despre dreapta Lui judecată, care este conformă adevărului.

Și el ne asigură că bogăția bunătății [τοῦ πλούτου τῆς χρηστότητος] [Rom. 2, 4, BYZ] lui Dumnezeu e un motiv de mântuire pentru cei credincioși, dar e un motiv de pedeapsă și mai mare pentru cei păcătoși[2]. Căci cei care își învârtoșează inima și o au nepocăită [ἀμετανόητον], își strâng lor înșiși „urgie[3] în ziua urgiei [ὀργὴν ἐν ἡμέρᾳ ὀργῆς] și a descoperirii și a dreptei-judecăți a lui Dumnezeu [καὶ ἀποκαλύψεως καὶ δικαιοκρισίας τοῦ θεοῦ]” [Rom. 2, 5, BYZ].

Și Sfântul Pavlos subliniază aici că noi ne strângem urgie dumnezeiască. Pentru că noi rămânem în păcatele pe care le facem, nedorind să ne pocăim pentru ele. De aceea, Sfântul Ioannis ne spune și el, că această cauză a urgiei dumnezeiești nu este Cel care judecă ci cel judecat[4]. Pentru că noi ne strângem urgie prin păcatele noastre nespovedite și nepocăite.

Judecata lui Dumnezeu este dreaptă pentru că El „va răsplăti fiecăruia după faptele lui [ἀποδώσει ἑκάστῳ κατὰ τὰ ἔργα αὐτοῦ]” [Rom. 2, 6].

Și după ce ajunge la Rom. 2, 7, Sfântul Ioannis, Patriarhul nostru, ne spune că toți vom avea parte de nestricăciune [ἀφθαρσίαν].

Trupurile înviate vor fi toate duhovnicești, nestricăcioase, însă nu toți vor avea parte de slavă și cinste [δόξαν καὶ τιμὴν] [Rom. 2, 7], pentru că cei păcătoși, deși vor avea trupurile nestricăcioase, vor fi osândiți[5].

Căci la Rom. 2, 8-9, Sfântul Pavlos spune: „iar celor [care păcătuiesc] din ambiție și neascultând adevărul [τοῖς δὲ ἐξ ἐριθείας, καὶ ἀπειθοῦσιν μὲν τῇ ἀληθείᾳ], dar supunându-se nedreptății [πειθομένοις δὲ τῇ ἀδικίᾳ]: [au parte de] mânie și urgie [θυμὸς καὶ ὀργή] [de la Dumnezeu]. [Căci] necaz și suferință [este] peste tot sufletul omului care lucrează răul [θλίψις καὶ στενοχωρία, ἐπὶ πᾶσαν ψυχὴν ἀνθρώπου τοῦ κατεργαζομένου τὸ κακόν]”.

Iar necazul și suferința le simțim la tot pasul în viața noastră, dar nu toți le asumăm ca și consecințe ale păcatelor noastre.

Mulți dintre noi cred, în mod păcătos, că ce se petrece cu lumea, în ansamblu, nu are de-a face cu păcatele oamenilor ci inundațiile, cutremurele, secetele sunt expresii „ale naturii dezlănțuite”. Pentru că nu vor să accepte că dincolo de natură este Creatorul naturii și al nostru. Și că natura întreagă ascultă de Dumnezeu, se supune Lui, în comparație cu omul care se răzvrătește continuu contra Lui, fiind învățat cele rele de către demoni.

Însă cei care „Îl scot” pe Dumnezeu din creația Lui, cei care „nu Îi dau voie” ca El să Se manifeste, pledează pentru o umanitate discreționară care nu își asumă consecințele faptelor ei. Și așa cum fentează legea umană, mulți vor să-L fenteze și pe Dumnezeu, nedorind să vorbească despre judecata Lui. Numai că judecata Lui e în mâna Lui.

Noi nu putem să ne autoexcludem din judecata lui Dumnezeu, chiar dacă nu vrem să credem în El. Ci judecata este universală, e pentru toți oamenii, pentru că ea decide care e veșnicia noastră. Adică vom merge în Rai sau în Iad, pentru că a treia stare nu există. Și cei care vorbesc despre ea, numind-o „Purgatoriu”, mint. După cum mint și cei care vorbesc despre „reîncarnări succesive” sau despre intrarea noastră în „neființă totală” odată cu moartea. Pentru că moartea fizică, adică despărțirea sufletului nostru de trup, înseamnă intrarea noastră în veșnicie, unde sufletul nostru e viu, conștient și nemuritor. Iar ceea ce suntem noi se păstrează pentru totdeauna, pentru că sufletul nostru poartă cu el întreaga lui memorie și experiență.

De aceea, aici, în istorie, lumea din jurul nostru poartă amprenta noastră interioară, pentru că față de ea ne manifestăm interioritatea noastră.

Și acolo unde păzim pădurea, pentru că o iubim, ea este vie și netăiată, iar animalele și păsările sunt la ele acasă. Iar acolo unde îngrijim parcurile, ele sunt expresia atenției noastre față de diversitatea creației lui Dumnezeu.

Însă urâtul din jurul nostru și din noi este tot creația noastră.

Dacă mâzgălim pereții, dacă aruncăm gunoaiele în mod iresponsabil, dacă nu mai vrem să muncim în folosul tuturor ci numai în folos personal, dacă nu ne mai ajutăm între noi, dacă nu mai respectăm istoria și tradiția noastră, lumea noastră este expresia patimilor noastre.

Și degeaba încercăm cu toții, ca, acasă, să avem de toate, să fie curățenie, să avem bunăstare, să ne facem „colțul nostru de paradis”, dacă afară din casă noi ne comportăm iresponsabil. Ci, mai degrabă, marea noastră casă, cosmosul în integralitatea lui, trebuie respectat și păstrat cu atenție, pentru că, fără el, degeaba mai avem case.

O lume poluată și urâțită continuu nu mai e o lume în care se poate trăi.

Însă îndreptarea lumii înseamnă îndreptarea noastră, a fiecăruia dintre noi. Și nu avem nevoie doar de educație pentru o nouă lume, ci, în primul rând, de o înduhovnicire a oamenilor. Pentru că Biserica și viața ei divino-umană este începutul lumii noi, al veșniciei.

Aici, în Biserică, începe lumea nouă! Adică lumea care se curățește continuu de patimi și se înduhovnicește continuu. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca să se îndumnezeiască continuu și nu pentru ca să se poarte iresponsabil.

În Rom. 2, 11, Sfântul Pavlos ne spune un lucru important despre Dumnezeu și anume că la El nu este părtinire [προσωποληψία]. Că El nu Se manifestă după fața omului, ci după dreptate. Că El nu este subiectiv, ci obiectiv în toate. De aceea, El judecă în mod drept, imparțial și definitiv. El judecă pentru veșnicie. Pentru că judecă valoarea faptelor noastre[6].

Comentând Rom. 2, 12-16, Sfântul Ioannis ajunge la concluzia că ceea ce firea umană l-a învățat de la început pe om, același lucru îi vestește omului și Evanghelia Domnului[7].

Iar Sfântul Pavlos, în Rom. 2, 16, ne spune că „Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor, după Evanghelia mea, prin Iisus Hristos [κρινεῖ ὁ θεὸς τὰ κρυπτὰ τῶν ἀνθρώπων, κατὰ τὸ εὐαγγέλιόν μου, διὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ]” [BYZ].

Și când spune cele ascunse, el se referă la toate faptele pe care conștiința noastră le-a înregistrat de-a lungul întregii noastre vieți.

Finalul cap. al 2-lea – între versetele 17-29 –, este o smerire a iudeilor. Pentru că Sfântul Pavlos arată că cei care aveau legea nu o împlineau. Dar mustrările lui au de-a face și cu noi, pentru că și noi ne lăudăm cu faptele din afară ale noastre, în timp ce suntem goi pe dinăuntru de harul lui Dumnezeu și de fapte bune.

De aceea, el ne cere să avem „tăierea împrejur a inimii în Duhul, nu [în] literă [περιτομὴ καρδίας ἐν πνεύματι, οὐ γράμματι]” [Rom. 2, 29, BYZ]. Ne cere să avem sufletul nostru curățit de patimi, plin de harul Duhului Sfânt și de fapte bune. Căci adevărata tăiere împrejur e curăția inimii, continua curăție duhovnicească, prin care suntem locașuri ale slavei lui Dumnezeu și nu doar repetitori de texte sfinte, care nu au racordare la ființa noastră.

Pentru că Dumnezeiasca Scriptură e cu adevărat dumnezeiască pentru noi, adică curățitoare și luminătoare și îndumnezeitoare, doar atunci când o înțelegem duhovnicește. Când ea este o hrană duhovnicească pe măsura creșterii noastre duhovnicești și când, prin înțelegerea ei, creștem în sfințenie pe fiecare zi.

Dar dacă creștem în slavă deșartă citind-o și în părerea de sine, atunci ea nu e decât „o simplă carte” pentru noi, pentru că nu ne folosește. Și nu ne folosește, pentru că noi o citim fără evlavie și fără credință și fără dorința de a ne curăți de patimi.

Nerecunoștința față de binefacerile lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioannis, face și mai evidentă bunătatea lui Dumnezeu[8]. Pentru că nerecunoștința este raportarea la bunătate fără bunătate. Nerecunoștința arată că nu am învățat nimic din bunătatea lui Dumnezeu și a oamenilor față de noi. De aceea, „nedreptatea noastră [ἡ ἀδικία ἡμῶν] dovedește dreptatea lui Dumnezeu [Θεοῦ δικαιοσύνην συνίστησιν]” [Rom. 3, 5, BYZ].

Fărădelegile noastre dovedesc că Dumnezeu e drept atunci când le pedepsește. Pentru că El pedepsește lucrurile care se fac rău și nu faptele bune.

În finalul Omiliei a 6-a la Romani, Sfântul Ioannis a vorbit despre lăcomie [τὴν πλεονεξίαν], pe care Sfântul Apostol Pavlos a numit-o idololatrie/ închinare la idoli [τὴν εἰδωλολατρείαν][9]. Pentru că acolo ne stă gândul toată ziua: la ceea ce poftim, la ceea ce vrem, la ceea ce ne place. Și ceea ce ne place la modul acaparator, înrobitor, ne devine un idol.

Și Sfântul Ioannis Hrisostomos ne învață să fugim nu numai de lăcomia după bani, ci și de pofta cea rea, de pofta după haine și mese[10].

Lucru cum nu se poate mai potrivit în această zi, când mai sunt nici două zile până la sfârșitul lui 2015 și, de revelion, încercăm să avem un stomac de două ori mai mare decât al nostru.

De aceea, iubiții mei, cred că acum trebuie să fim și mai atenți cu ceea ce mâncăm și bem, și pofta noastră, să o îndreptăm de la cele care se văd, la slava lui Dumnezeu cea preasfântă. Căci slava Lui e adevărata mâncare a sufletului nostru, pentru că ea este slava care nu vine de la oameni ci de la Dumnezeu [Rom. 2, 29]. Iar slava care vine de la oameni e o slavă păcătoasă cel mai adesea.

Căci oamenii pământești îl laudă pe cel care „rezistă” la beție, pe cel care merge cu capul gol când crapă pietrele de frig, pe cel care se laudă cu multiplele sale „aventuri” sexuale, pe cel care „știe să fure” dar „nu este prins”, pe cel care se îmbracă „la modă”, pe cel care are o soție „ca lumea”, pe cel care are o casă „ca lumea”, pe cel care are ultimele apariții tehnologice.

Însă adevărata laudă, de la Dumnezeu și de la oamenii cuvioși, o au cei care dovedesc că sunt oameni credincioși, muncitori, onești, recunoscători, iubitori de oameni, milostivi, iertători, duhovnicești.

Adevărata laudă e opera autentică pe care o lăsăm în urmă.

Adevărata laudă sunt oamenii credincioși pe care i-am convertit și hrănit cu dumnezeiasca învățătură.

Adevărata laudă este viața sfântă și numele bun.

Pentru că lauda adevărată e lauda care rămâne pentru veșnicie și nu e lauda „la modă”, cea trecătoare.

De aceea, dacă „ne pasă” de ce spune lumea mai mult decât de ce spune Dumnezeu, la revelion mâncăm și bem în mod iresponsabil, ne culcăm cu cine „ne pică”, ne simțim „bine” și n-avem nicio nădejde de mântuire. Dar dacă ne pasă de ce spune Dumnezeu și nu de ce spun oamenii, atunci ziua și noaptea dintre ani e timp de rugăciune și de bucurie dar și de odihnă, pentru că pe 1 ianuarie 2016 avem primul praznic împărătesc al lui 2016, tăierea împrejur a Domnului, dar și pomenirea Sfântului Vasilios cel Mare, Părintele nostru.

Vă doresc la mulți ani, multă pace și bucurie întru toate și un an 2016 cu și mai multă împlinire duhovnicească și trupească! Amin.

---

[1] Scrisă în zilele de 29-30 decembrie 2015. 29 decembrie 2015, zi de marți, a fost ziua când a nins prima oară, iar 30 decembrie 2015, este o zi de miercuri, zi însorită dar geroasă.

[2] PG 60, col. 424/ ed. Athanasiu, 1906, p. 60.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] PG 60, col. 425/ Ibidem.

[5] Ibidem/ Idem, p. 61.

[6] PG 60, col. 427/ Idem, p. 65.

[7] PG 60, col. 429/ Idem, p. 68.

[8] PG 60, col. 438/ Idem, p. 82-83.

[9] PG 60, col. 441/ Idem, p. 88.

[10] Ibidem/ Ibidem.