Psalmul 3

1. Psalmul lui David, [scris pe] când fugea de la fața lui Abessalom [Αβεσσαλωμ], fiul lui.

2. Doamne, de ce s-au înmulțit cei care mă asupresc pe mine? Mulți se ridică împotriva mea,

3. mulți spun sufletului meu: „Nu este mântuire lui în[tru] Dumnezeul lui”. [Pauză psalmică] [διάψαλμα].

4. Dar Tu, Doamne, ajutorul meu ești, slava mea și înălțând capul meu!

5. [Cu] glasul meu către Domnul am strigat și m-a auzit pe mine din muntele cel sfânt al Lui. [Pauză psalmică] [διάψαλμα].

6. Eu m-am culcat și am adormit, sculatu-m-am că Domnul mă va ajuta pe mine.

7. Nu mă voi teme de zeci de mii de popoare, care, împrejur, împreună mă atacă.

8. Ridică-Te, Doamne! Mântuiește-mă, Dumnezeul meu! Că Tu i-ai lovit pe toți cei care mă vrăjmășesc pe mine în deșert[1]. Dinții păcătoșilor ai zdrobit.

9. A Domnului [este] mântuirea și asupra poporului Tău binecuvântarea Ta.


[1] Fără rost, degeaba.

Psalmul 2

1. Pentru ce s-au semețit neamurile și popoarele au cugetat cele deșarte [κενά]?

2. Au stat de față împărații pământului și conducătorii au fost adunați împreună împotriva celui de la Domnul [ἐπὶ τὸ αὐτὸ κατὰ τοῦ κυρίου] și împotriva unsului Lui [κατὰ τοῦ χριστοῦ αὐτοῦ]. [Pauză psalmică] [διάψαλμα].

3. Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor.

4. Cel care locuiește în ceruri va râde de ei și Domnul îi va batjocori pe ei.

5. Atunci va vorbi către ei în urgia Lui [ἐν ὀργῇ αὐτοῦ] și în mânia Lui [ἐν τῷ θυμῷ αὐτου] îi va tulbura pe ei.

6. Și eu am fost pus împărat de către El peste Sion [Σιων], [peste] muntele cel sfânt al Lui,

7. vestind porunca Domnului. [Iar] Domnul a zis către mine[1]: „Fiul Meu ești tu, Eu astăzi te-am născut pe tine.

8. Cere de la Mine și îți voi da ție neamurile moștenirea ta și [întru] stăpânirea ta [vor fi] marginile pământului [τὰ πέρατα τῆς γῆς]!

9. Le vei păstori pe ele cu toiag de fier [ῥάβδῳ σιδηρᾷ] [și] ca pe vasul olarului [σκεῦος κεραμέως] le vei zdrobi pe ele”.

10. Și acum, împăraților, înțelegeți! Să vă învățați toți cei care judecați pământul.

11. Slujiți Domnului în frică și bucurați-vă Lui în [cu]tremur[2]!

12. Luați învățătură, ca nu cumva să vă urgisească [ὀργισθῇ] Domnul! Și vă va nimici din calea cea dreaptă, oricând are să se aprindă în grabă mânia Lui. Fericiți [sunt] toți cei care nădăjduiesc în[tru] El.


[1] Cu referire la Fiul. O profeție hristologică.

[2] În cutremurare interioară duhovnicească.

Psalmul 1

1. Fericit [este] omul care nu a mers în sfatul neevlavioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul ciumaților [λοιμῶν] nu a șezut,

2. ci astfel în legea Domnului [este] voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea.

3. Și [el] va fi ca un pom sădit lângă întretăierile apelor [τὰς διεξόδους τῶν ὑδάτων], care rodul lui îl va da la timpul lui și frunza lui nu va cădea și [prin] toate câte are să facă va prospera [κατευοδωθήσεται].

4. Nu [sunt] așa neevlavioșii, nu [sunt] așa, ci astfel [sunt]: ca praful pe care îl suflă vântul de pe fața pământului [ὡς χνος ὃν ἐκρίπτει ὁ ἄνεμος ἀπὸ προσώπου τῆς γῆς]!

5. Pentru aceea nu se vor ridica neevlavioșii în[tru] judecată și nici păcătoșii în[tru] sfatul drepților.

6. Că[ci] cunoaște Domnul calea drepților și calea neevlavioșilor va pieri.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile 21-22 la Faptele Apostolilor [59]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a.

***

Nu sunt în zadar prinoasele aduse pentru cel plecat, nu sunt în zadar rugăciunile, nu sunt în zadar milosteniile: pe toate acestea le-a poruncit Duhul, dorind ca noi să ne fi folosit/ să fi beneficiat unul prin celălalt.

Vezi: el s-a folosit, tu te-ai folosit. Din cauza lui, ai disprețuit bogăția, fiind determinat să faci un lucru [care arată] generozitate. Dar tu reprezinți mijlocul de mântuire pentru el, iar el pentru tine oportunitatea ta de a da milostenii.

Nu te îndoi că astfel el va primi un anumit bine. Nu în zadar Diaconul strigă [ectenia]: Pentru cei care au adormit în Hristos și pentru cei care fac pomenirile pentru ei [, Domnului să ne rugăm]. Căci nu Diaconul grăiește, ci Duhul Sfânt. Vorbesc despre dar[ul Lui].

Ce spuneți voi? [Preotul] are Jertfa în mână și toate lucrurile pregătite și așezate cum se cuvine, Îngerii sunt de față, Arhanghelii, Fiul lui Dumnezeu este acolo. Toți stau cu multă evlavie și, în liniștea generală, aceia [Diaconii] stând, strigă tare. Iar voi credeți că ceea ce se face, se face în zadar?

Atunci, nu sunt în zadar și toate celelalte, atât prinoasele aduse pentru Biserică cât și cele pentru preoți și pentru tot trupul? Doamne ferește! Ci toate sunt făcute cu credință. Ce credeți voi despre prinoasele aduse pentru Mucenici, [despre care se pomenește] în chemarea făcută în acel ceas, [care,] cu toate că ei sunt Mucenici, totuși chiar [pentru ei facem cerere, zicând:] pentru Mucenici?

Este o mare cinste a fi numit în prezența Domnului, când se slujește acea pomenire, înfricoșătoarea Jertfă, [adică] Tainele cele negrăite. Căci așa cum, atâta timp cât împăratul este așezat [pe tron], este vremea pentru cel care cere, să săvârșească ceea ce dorește să săvârșească, dar atunci când se ridică, orice ar [mai] spune, este totul în zadar, astfel în acea vreme, când se face slujirea Tainelor, pentru toți oamenii este cea mai mare cinste să fie aflați vrednici de a fi pomeniți.

Căci priviți: apoi se spune înfricoșătoarea taină, că Dumnezeu S-a dat pe Sine Însuși pentru lume. Și, odată cu taina, în mod potrivit, [Preotul] Îl pune pe El în mintea celor care au păcătuit. Căci, așa cum, atunci când are lor sărbătorirea victoriilor împăratului, toți cei care au avut un aport la victorie primesc partea lor de laudă, în vreme ce aceia care sunt în lanțuri sunt puși în libertate, în cinstea acestei sărbători, dar, după ce evenimentul a trecut, acela care nu a primit această favoarea atunci, nu mai primește alta[1], tot la fel este și aici: aceasta este vremea prăznuirii biruinței.

Fiindcă zice: De câte ori veți mânca această Pâine, veți arăta moartea Domnului. Deci să nu ne apropiem cu indiferență, nici să nu ne imaginăm că aceste lucruri se fac într-un mod obișnuit.

Însă pe Mucenici îi pomenim în alt sens [decât pe ceilalți pentru care ne rugăm]: aceasta spre încredințarea faptului că Domnul nu este mort, aceasta ca semn că moartea a primit o lovitură de moarte, că moartea însăși este moartă.

Știind aceste lucruri, haideți să găsim toate mângâierile posibile pentru cel plecat [dintre noi]. În locul lacrimilor, în locul plângerilor, în locul monumentelor funerare, [să aducem] milosteniile noastre, rugăciunile noastre, prinoasele noastre, pentru ca și ei și noi să ajungem la binecuvântările făgăduite, prin harul și bunătatea iubitoare a Unuia-născut Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, cu Care împreună Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, stăpânirea și cinstea, acum și pururea, în veacul fără de sfârșit. Amin.

*

Omilia XXII

Iar în Chesaria era un bărbat cu numele Cornilios, sutaș/ centurion din cohorta care era numită Italica, evlavios și care se temea de Dumnezeu cu toată casa lui, și [care] făcuse milostenii multe poporului și [era] rugându-se lui Dumnezeu întotdeauna.

A văzut în vedenie, în mod lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un Înger al Domnului intrând la el și grăind lui: Cornilie!

Dar privindu-l uimit și înfricoșându-se, a zis: Ce este, Doamne?

Și a zis lui: Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au înălțat întru pomenire înaintea lui Dumnezeu (10, 1-4).

Acest bărbat nu este evreu, nici dintre cei sub Lege, dar deja a întrecut viețuirea noastră.

Luați aminte, [sunt] două persoane [dintre neamuri], până acum, amândouă de rang înalt, care au primit credința: eunucul/ famenul în Gaza și acest om, precum și ostenelile/ greutățile îndurate [de Apostoli] pentru acești oameni.

Să nu vă închipuiți însă că acestea au fost din cauza rangului lor: Doamne ferește! [Ci] au fost datorită credinței lor. Căci, dacă Scriptura pomenește funcțiile lor înalte, este pentru a arăta măreția evlaviei lor, de vreme ce este mai minunat când o persoană, având o [asemenea] poziție [socială], [semn] de bogăție și de putere, este precum erau aceștia.

Ceea ce face lauda celui dintâi este umblarea lui într-o călătorie atât de lungă și fără ca să fie vreo sărbătoare care să o determine[2], citirea lui pe drum, și, pe când citea în carul său, rugămintea lui către Filippos și nenumărate alte lucruri.

Iar marea laudă a celui din urmă este că el face milostenii și rugăciuni și că este un om drept, având o asemenea comandă[3].

Motivul pentru care scriitorul îl descrie pe acest om pe de-a-ntregul este pentru ca nimeni să nu spună că istoria Scripturii spune minciuni.

Cornilios, zice, sutaș/ centurion din cohorta care era numită Italica. O cohortă (σπεῖρα) este [echivalentul a] ceea ce noi zicem: numeroși[4].

Evlavios, zice, și care se temea de Dumnezeu cu toată casa lui. [Spune aceasta] pentru ca tu să nu-ți închipui că aceste lucruri [care vor urma] s-au făcut din cauza funcției sale înalte.

Când a fost nevoie să fie convertit Pavlos, [atunci] nu a fost niciun Înger, ci Domnul Însuși, iar El nu l-a trimis la cineva important, ci la un om obișnuit. Dar aici, dimpotrivă: El îl aduce pe Apostolul mai mare (la acești păgâni), nu îi trimite pe ei la el. Aici pogorându-se la slăbiciunea lor și știind cum au nevoie să fie tratate asemenea persoane. Căci, cu adevărat, de multe ori Îl aflăm pe Hristos Însuși grăbindu-se (către unul ca acesta), ca fiind mai neputincios.

Sau (poate fi) pentru că (Cornilios) nu putea el însuși să părăsească casa.

Însă aici este, din nou, o mare laudă adusă milosteniilor, așa cum a fost și acolo, datorită Tavitei.


[1] Altă posibilitate de a fi pus în libertate.

[2] Pentru că oamenii făceau asemenea călătorii lungi și obositoare numai dacă era vreo sărbătoare, vreun festival, ceva de distracție. Ca și în ziua de astăzi: oamenii străbat distanțe mari dacă e ceva de văzut și de auzit, în sensul distracției, sau dacă e de mâncat și de băut.

[3] Apropo de cei care spun că puterea amețește și că ar fi inevitabil, pentru cei care ajung la putere, ca ei să devină corupți.

[4] Unii spun că o cohortă era o unitate de infanterie romană care avea 600 de oameni (cf. https://dexonline.ro/definitie/cohort%C4%83), iar alții că avea între 500 și 1000 de soldați (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cohort%C4%83).

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 21 la Faptele Apostolilor [58]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a.

***

Spuneți, dacă – așa cum stăm noi împreună – împăratul ar trimite și ar chema pe unul dintre noi la palat, ar fi drept, întreb, să lăcrimăm și să jelim? Îngerii sunt de față, trimiși din Cer și de acolo veniți, trimiși de la Împăratul Însuși, pentru a-i chema pe cei împreună-slujitori cu ei, și ce spuneți, plângeți?

Nu cunoașteți ce taină este cea care se petrece, ce cutremurătoare, ce înfricoșătoare și vrednică într-adevăr de imne de laudă? Nu ați învățat ceea ce ar fi trebuit să știți, că aceasta nu este vreme pentru lacrimi? Căci aceasta este o mare taină a Înțelepciunii lui Dumnezeu. Ca și cum și-ar părăsi locuința, sufletul iese, grăbindu-se pe calea către Domnului lui, iar voi jeliți?

Atunci ar trebui să faceți aceasta și în ziua nașterii unui copil: căci aceasta [adormirea] este într-adevăr o naștere și încă una mai bună decât aceea. Căci aici sufletul iese într-o cu totul altă lumină, este eliberat ca dintr-o închisoare, iese ca dintr-o luptă [, ca să meargă la odihnă].

Da, spui tu, e foarte corect să spui aceasta, [dar] în cazul celor de a căror mântuire suntem siguri.

Atunci, ce te împinge pe tine, o, omule, încât, chiar într-o asemenea situație, să nu consideră astfel? Spune, ce poți să osândești într-un copil mic? De ce jelești pentru el? Sau ce [poți osândi] în cel care s-a botezat de curând? Căci și acesta se află în aceeași situație. De ce jelești pentru el?

Căci, precum soarele răsare limpede și luminos, la fel și sufletul, părăsind trupul cu conștiința curată, strălucește cu bucurie.

Nu este astfel spectacolul împăratului venind ca să primească în stăpânire o cetate (ἐπιβαίνοντα πόλεως), nu este astfel acea tăcere plină de groază, ca atunci când sufletul, părăsind trupul, pleacă însoțit de Îngeri.

Gândiți-vă cum este apoi sufletul, în ce mirare, în ce minunare, în ce desfătare! De ce jeliți? Răspundeți-mi! Oare numai în cazul păcătoșilor faceți voi aceasta?

Dacă ar fi așa, nu aș interzice tânguirile voastre, dacă într-adevăr aceasta ar fi scopul. Această plângere ar fi apostolică, aceasta ar fi după modelul Domnului, căci chiar Iisus a lăcrimat pentru Ierusalim. Aș vrea ca tânguirile voastre să fie determinate de această poruncă.

Dar când grăiți cuvintele celui care ar vrea să îl cheme înapoi (pe cel adormit) și vorbiți despre îndelunga intimitate [cu acela] și despre binele/ binefacerea lui, atunci nu din acest motiv jeliți (, pentru că ar fi fost un păcătos), ci [luați aceasta] doar ca pretext ca să grăiți astfel.

Jeliți-l, bociți-l pe cel păcătos, și eu însumi voi da drumul lacrimilor, eu mai mult decât voi, cu cât e mai mare osânda la care este vrednic unul de acest fel. Și eu voi plânge, cu un asemenea scop.

Dar nu numai voi trebuie să-l plângeți pe unul ca acesta, [ci] întreaga cetate trebuie să facă același lucru și toți cei care vă întâlnesc pe cale, așa după cum oamenii îi bocesc pe cei [condamnați,] care sunt duși ca să fie dați morții.

Căci aceasta este într-adevăr o moarte, o rea moarte: moartea păcătoșilor.

Dar (la voi) toate sunt pe dos. [Căci] o astfel de plângere [a celui păcătos] arată o minte înaltă și exprimă multă învățătură, [pe când] cealaltă arată puținătate de suflet.

Dacă am plânge toți cu acest fel de plângere, am îndrepta oamenii pe când ei încă ar fi în viață. Căci, după cum, dacă v-ar fi revenit vouă sarcina să le administrați medicamente care să împiedice moartea trupească, le-ați fi folosit, la fel și acum, dacă această moarte ar fi moartea pe care o plângeți voi, ați fi împiedicat-o să se întâmple, atât în voi înșivă cât și în acela [adormit].

Pe când acum, purtarea noastră este o enigmă perfectă[1], pentru că stând în puterea noastră să împiedicăm venirea ei [a morții sufletești], o lăsăm să se întâmple și jelim din cauza ei atunci când se petrece [odată cu moartea trupului].

Cu adevărat vrednici de plângere sunt aceia, (atunci când ne gândim) la vremea când vor sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, la ce cuvinte vor auzi atunci, la ce vor suferi! [Căci] acești oameni nu au trăit cu niciun scop. Ba nu, nu cu niciun scop, ci cu scop rău!

Se poate spune în mod potrivit și despre ei: Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-a fi născut niciodată (Mc. 14, 21). Căci ce câștig este acesta, întreb, de a fi petrecut atât de mult timp spre a se răni pe sine însuși? Dacă ar fi trăit degeaba, nu era aceasta, vă întreb, destulă pedeapsă [pentru el]?

Dacă cineva, care a fost angajat ca slujitor 20 de ani ar trebui să afle că a făcut toată munca sa în zadar, nu ar lăcrima și nu s-ar jeli și nu ar gândi despre sine că este cel mai nenorocit om? În vreme ce aici este un om care a pierdut munca unei vieți întregi, [căci] nici măcar o zi nu a trăit pentru sine însuși[2], ci pentru bogăție, pentru dezmăț, pentru lăcomie, pentru păcat, pentru diavol.

Atunci, spuneți, nu vom boci după un astfel de om? Nu vom încerca să-l smulgem din primejdiile lui? Căci se poate, da, se poate, dacă dorim, să-i micșorăm osânda, dacă facem rugăciuni neîncetate pentru el, dacă dăm milostenii pentru el.

Oricât ar fi de nevrednic, Dumnezeu va ceda în fața stăruinței noastre. Căci dacă Pavlos a arătat milă unuia (care nu i-a cerut mila) și pentru binele altora l-a cruțat pe unul (pe care nu l-ar fi cruțat), cu atât mai mult este cu dreptate pentru noi ca să facem astfel.

Din averea lui sau din a ta sau prin ce mijloace vrei, ajută-l pe el: toarnă untdelemn sau mai degrabă apă. Nu are fapte de milostenie ale lui însuși ca să arate? Lasă-l să aibă măcar pe acelea ale rudelor sale. Nu a făcut niciuna de la sine/ el însuși? Să aibă măcar pe cele care se fac pentru el, pentru ca soția sa să ceară cu nădejde iertare pentru el, în acea zi [a Judecății], întrucât a plătit răscumpărarea pentru el.

Cu cât trebuie să răspundă pentru mai multe păcate, cu atât are nevoie mai multă de milostenii, nu numai pentru acest motiv, ci și pentru că milostenia nu mai are aceeași putere acum, ci cu mult mai mică. Căci nu este același lucru să o fi făcut el însuși sau să o facă altul pentru el. De aceea, puterea [milosteniei] fiind mai mică, să o facem mai mare prin cantitate.

Noi să nu ne îngrijim de [a ridica] monumente [funerare] și nici de comemorări [necreștine]. Aceasta este cea mai mare pomenire: așezați văduvele să stea împrejurul lui [, după ce au primit milostenii, în numele lui, pentru iertarea lui]. Spuneți-le lor numele lui [și] cereți-le lor, la toate, să-și spună rugăciunile lor pentru el, cererile lor [către Dumnezeu]. Aceasta Îl va îndupleca pe Dumnezeu.

Deși nu s-au făcut de către omul însuși, măcar, din cauza lui, altcineva este autorul pomenirii/ milosteniei. Chiar și acesta este tot o lucrare a milostivirii lui Dumnezeu: văduvele stând împrejur și lăcrimând[3] știu cum să salveze [sufletul], cu adevărat, nu din moartea de față, ci din cea viitoare.

Mulți au avut de câștigat chiar prin milosteniile făcute de alții în numele lor, căci chiar dacă nu au primit desăvârșită (eliberare), măcar au aflat o oarecare mângâiere de atunci înainte. Dacă nu ar fi așa, cum se mântuiesc copiii? Și totuși acolo, copiii înșiși nu contribuie cu nimic, ci părinții lor fac toate[4]. Și adesea vedem femei dând milostenii pentru copiii lor, deși copiii înșiși n-au dat nimic.

Multe sunt căile prin care Dumnezeu ne dă să ne mântuim, numai noi să nu fim nepăsători!

Dar cum [se vor face acestea] atunci când cineva este sărac?, spui tu.

Iarăși spun, măreția milosteniei nu este măsurată prin cantitatea dată, ci prin scop[5]. Numai nu da mai puțin decât îți este cu putință [și, dacă faci așa], atunci ai plătit totul[6].

Dar cum [se vor face acestea] atunci când cineva este părăsit și străin și nu are pe nimeni care să se îngrijească de el?, spui tu. Și de ce nu are pe nimeni, te întreb? În chiar acest lucru îți pătimești/ suporți goliciunea ta, pentru că nu ai pe nimeni care să îți fie prieten în mod cinstit.

Aceasta este astfel orânduită înadins, încât, chiar dacă nu am fi noi înșine buni/ virtuoși, să putem a căuta să avem însoțitori buni și prieteni – [înțelegând prin aceasta] atât soție, [cât] și fiu și prieten – ca să secerăm ceva bun prin ei, un mic câștig, într-adevăr, dar totuși un câștig.

Dacă îți stabilești ca obiectiv să te căsătorești nu cu o femeie bogată, ci să ai o soție devotată și o fiică credincioasă, [atunci] vei câștiga mângâiere. Dacă vei căuta să ai un fiu nu bogat, ci credincios[7], de asemenea vei câștiga această mângâiere.

Dacă îți faci din acestea obiectivele tale, atunci tu însuți vei la fel ca ei [ca membrii credincioși ai familiei tale]. Și acesta este un lucru al virtuții, să alegi [să ai] asemenea prieteni și asemenea soție și copii.


[1] Cu sensul: e de neînțeles.

[2] Pentru mântuirea sa.

[3] Precum pe Tavita.

[4] Mai sus, Sfântul Ioan a vorbit despre copiii mici, care nu sunt de osândit, iar aici vorbește despre milostenii date pentru iertarea copiilor. Nu este însă nicio contradicție. Pentru că mai sus s-a referit la prunci și la copilași de vârstă foarte fragedă, care nu au avut conștiința păcatului înainte de a muri. Aici însă cred că se referă la copii de vârste mai mari, care n-au atins încă maturitatea ca să poată face milostenii din averea lor (pentru că nu dispuneau de ea), dar nici nu mai sunt atât de mici încât să nu poată să facă greșeli și păcate cu voia, cu gândul sau cu fapta. Iar pentru aceștia, dacă Domnul îi cheamă la El, părinții trebuie să facă milostenii, spune Sfântul Ioan, ca și pentru adulți, ca să fie iertate greșelile lor.

După cum se vede, Sfântul Ioan și creștinii din vremea sa nu făceau cum facem noi astăzi, să-i proclamăm automat „îngeri”, dacă au murit, chiar și pe adolescenți și pe cei tineri, chiar trecuți de 20 de ani, doar pentru că ne place nouă să credem că tinerii n-au păcate multe. Și asta cu toate că știm foarte bine că viața lor nu e deloc una de „îngeri”.

Pe de altă parte, auzim foarte des, chiar pe creștinii noștri ortodocși, vorbind despre pomenirile Bisericii noastre ca despre o…datorie pe care o împlinesc, pentru că: așa e datina. Sau: așa am apucat de la strămoși. Numai că aceste explicații arată debusolarea teologică a celor care vorbesc astfel și totala neînțelegere duhovnicească a importanței darului care se face în numele celui adormit.

Dar, pentru că oamenii au din ce în ce mai puțin chef de milostivire și li se pare, de fapt, o pierdere de vreme și o risipă să organizeze mese pentru pomenire sau să împartă săracilor pachete cu daruri, de aceea numesc acest lucru o datină seacă de împlinit sau o datorie, în sensul de corvoadă pe care trebuie să o faci (pentru că „așa am pomenit de la părinți”) și apoi scapi de ea.

Pentru că nu unesc aceste pomeni/ milostenii cu rugăciunea fierbinte pentru cei adormiți și nici nu simt, prin harul lui Dumnezeu, comuniunea duhovnicească în care se află împreună cu cei adormiți și ușurarea de păcate pe care o primesc, și ei și aceia, prin aceste fapte de milostenie.

[5] Iarăși, Sfântul Ioan a vorbit mai sus despre a încerca să suplinim prin cantitatea milosteniilor faptul că cel adormit a fost nepăsător față de mântuirea lui. Pe când aici spune că nu prin cantitate se măsoară măreția milosteniei, ci prin intenție. Încât pare a se contrazice. Însă acestea nu sunt contraziceri decât pentru cei care nu vor sau cărora le e lene să gândească contextul afirmațiilor sale. Pentru că efortul cantitativ mai mare care se cere din partea rudelor celui nepăsător față de viața veșnică nu reprezintă o judecată negustorească sau o dreptate legalistă, ci se integrează în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de toți oamenii, adesea neînțeleasă și mai presus de percepția noastră, prin care El trimite sau înmulțește ajutorul față de cei lipsiți și disperați. Și totodată îi face mai râvnitori spre cele bune pe cei rămași în urma celui mort în păcate.

Judecățile lui Dumnezeu sunt adânc de taină și necesită multă rugăciune, cugetare pentru a le putea înțelege măcar puțin. Însă, întrucât ne ocupăm tot mai puțin cu gândirea sau reflecția – ca și când acestea ar ține de „matematică superioară” sau de „fizică cuantică” și nici nu ar trebui să ne caracterizeze pe noi toți, ca oameni –, iar rugăciunea trebuie să o facă „preoții în altar” și pentru noi (sau mai citim din când în când niște rugăciuni), de aceea nu ne inițiem deloc în a cunoaște și a trăi viața cu Dumnezeu și teologia slujbelor Bisericii noastre.

[6] Dacă faci milostenie din tot sufletul și pe cât poți tu să faci, din atât cât ai, pentru cei săraci și lipsiți (și aici pot fi multe categorii de oameni, nu numai cerșetorii de la colțul străzii, care adesea au făcut o afacere din a sta acolo; căci pot să existe și săraci duhovnicește, pe care să-i ajuți cu învățătura ta duhovnicească și teologică, ca să-și îndrepte moravurile și să nu mai păcătuiască, să aibă credință și nădejde în Dumnezeu etc.), atunci plătești datoria celui adormit și care a neglijat cele pentru mântuirea sa.

Însă nu trebuie să înțelegem această plătire în contul mortului nepăsător ca pe o negustorie pură, în care dăm bani și cadouri și cumpărăm mântuire. Pentru că Dumnezeu ne mântuiește și pe noi și pe ei (cei adormiți) pentru râvna și dorința bună a sufletului, pentru dragostea și jertfelnicia de care putem fi în stare pentru a veni în ajutorul celui iubit de noi, care a adormit. Dumnezeu nu dă la schimb, pentru lucruri materiale, ci pentru că cel care dă și-ar pune și sufletul, dacă ar putea, pentru cel pentru care dă.

Dimpotrivă, în cuvintele Sfântului Ioan, atunci când vorbește de plată, trebuie să simțim nădejdea mai presus de logică în milostivirea lui Dumnezeu, care îngăduie, chiar și după moartea omului nepocăit, să mai existe încă o cale de mântuire. Atunci când omul, după părerea noastră omenească, n-ar mai fi vrednic de milă.

[7] Adică să îți crești copiii, să îi dai la școală și să le susții educația nu cu scopul ca ei să devină bogați (care este singurul scop pe care îl nutresc, astăzi, mulți dintre români), ci cu acela ca să devină oameni învățați virtuoși și credincioși.

Întreaga societate românească actuală merge prost și e stăpânită de corupție pentru că, din fașă, scopul prestabilit al educației copiilor este unul prost și rău, adică acela ca, în urma anilor de studii, copiii să o ducă cât mai bine, să fie bogați și să se lăfăie în bani, dacă se poate.

Am trăi cu toții bine dacă oamenii nu ar mai vâna facultățile din care ies bani și posturile „bune” pentru copiii lor și dacă copiii ar fi încurajați să-și urmeze fiecare vocația (adică: chemarea de la Dumnezeu) și nu am avea peste tot oameni incompetenți, angajați prin pile, mite și nepotisme.

Corupția din guvernele și parlamentele noastre o începe și o susține în mod permanent omul de jos, care corupe tot ce poate în jurul lui, numai să îi fie bine, dar i se pare că nu e vinovat, doar pentru că nu învârte tot atât de mulți bani ca cei de sus.

Însă acestea se întâmplă pentru că oamenii nu sunt credincioși și nu vor să își învețe copiii să fie credincioși, cu tot ceea ce derivă din aceasta: să respecte și să iubească munca, să fie blânzi, buni, împăciuitori, sârguitori, înțelepți și competenți în tot ceea ce fac. Să fie, adică: exemple de ortodocși pentru toată lumea.

Dimpotrivă, chiar dacă au credință sau spun că au, mulți dintre românii noștri o ascund după ușă ca pe o coadă de mătură atunci când ar trebui să o afișeze și să arate că tot ceea ce sunt ei, în sens bun, este rodul credinței. Și aici un mare rol îl joacă ceea ce au fost învățați în familie și ce au înțeles din comunitatea în care au crescut.

Însă, fără credință nu vom avea oamenii competenți de mâine, în toate domeniile, care să ducă România mai departe, ci hoarde de avari care se vor gândi numai la cum să ajungă mai sus și ce să fure mai repede.

Și pentru aceasta nu sunt de vină guvernele, ci fiecare părinte în parte, care nu și-a făcut datoria de om credincios.

Predică la Duminica a 32-a după Cincizecime [2016]

convertirea Sfantului Zacheos

Iubiții mei[1],

potrivit Constituțiilor apostolice, primul Episcop al Chesariei Palestinei a fost Zacheos [Ζακχαῖος], după care a urmat Cornilios [Κορνήλιος] și apoi Teofilos [Θεόφιλος][2]. Iar ruinele vechii cetăți se află acum între Tel Aviv și Heifah [חֵיפָה], în Israel[3].

Și Zacheos, amintit aici ca primul Episcop al Chesariei Palestinei, este Sfântul Apostol Zacheos, care e pomenit în ziua de 20 aprilie[4]. Adică Zacheos din Evanghelia de azi [Lc. 19, 1-10], acesta fiind locul evanghelic care ne vorbește despre convertirea lui.

Pentru că Domnul, când a intrat în Ieriho [Ἰεριχώ], l-a găsit aici pe Zacheos, care era arhitelonis [ἀρχιτελώνης] [Lc. 19, 2, BYZ], adică era întâiul între vameși, șeful vameșilor. La care Sfântul Lucas adaugă: „și el era bogat [καὶ οὗτος ἦν πλοσιος]” [Ibidem].

Și când a spus că Zacheos era șeful vameșilor și era bogat, Evanghelistul Lucas ne-a spus că el era un om vândut. Un om care se vânduse pe sine pentru ca să facă avere. Un om care pactizase cu ocupantul roman pentru ca să se îmbogățească, așa după cum au făcut mulți români de-ai noștri în timpul regimului comunist: au profitat de ocazie. Chiar dacă ocazia lor…era nefericirea multor confrați ai lor, care au cunoscut ani grei de închisoare.

Și tocmai din acest motiv, din motivul parvenitismului fără scrupule, evreii, care nu aveau legătură cu romanii ocupanți, îi urau și îi disprețuiau pe vameși, pentru că vameșii erau niște evrei momiți cu bani pentru ca să ocupe această poziție socială[5].

Și vameșii nu luau de la evrei numai taxele legale, ci îi jecmăneau de bani[6]. Adică luau șpagă. Cereau foloase necuvenite, datorită funcției pe care o aveau.

De aceea, confrații lor, îi socoteau pe vameși ca pe niște mari păcătoși, punându-i în rând cu prostituatele[7]. Pentru că vameșii erau niște prostituați morali, atâta timp cât, pentru a se îmbogăți, ei cântau în strună ocupantului care asuprea poporul.

Însă Domnul a venit în lume pentru ca să caute și să mântuiască oameni și nu clase sociale!

Deși El a murit pentru toți și mântuirea e pentru toți, numai cei care vor să se mântuiască și să se nevoiască pentru a se curăți de păcatele lor se mântuiesc.

Adică El nu a venit să mântuiască clase sociale, dinastii, popoare, imperii, ci a venit să mântuiască oameni. A venit să ne mântuiască pe fiecare în parte. Dar pentru ca să ne mântuim, trebuie ca fiecare dintre noi să intrăm și să rămânem într-o relație veșnică cu El.

De aceea, viața noastră bisericească nu începe odată cu nașterea noastră, ci cu momentul când încep pregătirile noastre pentru Botez, și, în mod fundamental, prin Botezul nostru.

Pentru că, în prima zi de la naștere, pruncul se îmbăiază în Aghiasma slujită la Biserică, ca o pregătire pentru Botezul lui, care va fi tot în Aghiasmă, adică în apă sfințită. Iar, la 8 zile de la naștere, îi punem numele, în mod liturgic, celui nou-născut. Pentru ca lumina feței lui Dumnezeu, adică a slavei Lui, să strălucească peste cel nou-născut[8]. Și, într-un timp cât mai scurt, trebuie să îl aducem pe cel nou-născut ca să fie botezat, Botezul fiind precedat de exorcizări. Adică de sfintele rugăciuni prin care demonii sunt izgoniți din cel nou-născut. Căci Dumnezeu, prin slava Lui, ne deparazitează de demoni.

Și când demonii sunt izgoniți de către El din prunc, atunci pruncul e primit în Biserică, în naos, în locul celor credincioși, și acolo e botezat în numele Dumnezeului treimic. E botezat în apă sfântă și, prin Dumnezeiescul Botez, el devine ortodox, devine credincios. Și noi, cu toții, în familie, în societate și în Biserică, trebuie să îl ajutăm pe prunc să crească ca un om credincios, ca un om care înflorește continuu în har și în virtuți.

Căci Dumnezeiescul Botez, lăsat nouă ca să îl primim din pruncie, e o mare pedagogie a Bisericii. O mare pedagogie atât pentru cel nou-născut, cât și pentru familie, Biserică și societate.

Pentru că, cel dintâi care învață din Dumnezeiescul Botez, este pruncul care e botezat. El, pruncul, ființa cea mai fragilă și mai neajutorată, care are nevoie de noi pentru a trăi, fiind deparazitat de demoni, fiind vindecat de păcate și de patimi, se simte foarte bine în toată ființa lui după Botez, se bucură, e viu duhovnicește, pentru că a fost eliberat de demoni și, mai ales, pentru că a primit în ființa lui slava Preasfintei Treimi, prin care s-a făcut un locaș viu al lui Dumnezeu. El învață, așadar, din primul an al vieții Lui ce înseamnă a fi cu Dumnezeu și a crește, aidoma unui copac drept și robust, dimpreună cu El. Pentru că nimeni din lumea aceasta nu ne poate învăța cu adevărat viața cu Dumnezeu, dacă Însuși Dumnezeu nu coboară în noi, prin slava Lui, și nu ne învață această mare taină a vieții ortodoxe pas cu pas.

Însă, cei care sunt ideologizați cu ideea că rațiunea se formează, „deodată”, la o anumită vârstă sau că noi avem „rațiune” doar de la o anumită vârstă, nu vor să accepte ceea ce este extrem de evident: că toate părțile trupului nostru cresc continuu nu de când ne-am născut, ci de când am fost zămisliți în uterul mamei.

Și după cum ne cresc mâinile și picioarele și capul și organele interne, tot la fel ne crește și creierul și dorința de a cunoaște și de a trăi. Pentru că acel prunc, care se botează, nu e doar materie, nu e doar ce se vede și se presupune a fi, ci e și suflet, nevăzut de mulți dintre noi, dar văzut de cei duhovnicești. Iar sufletul nostru, care gândește, simte și se manifestă prin tot trupul nostru, e prezent din prima clipă a zămislirii noastre, pentru că el e creat de Dumnezeu atunci, pentru omul nou, care se naște. Sau, mai bine zis, sufletul e viața conștientă și liberă a noului om, pentru că sufletul își construiește trupul pe măsura lui.

Iar noi, botezând pruncul și apoi împărtășindu-l des, îi facem cel mai mare bine, pentru că îl hrănim de la început cu hrană dumnezeiască, cu hrana proprie sufletului, adică cu slava Lui. Pentru că pruncul nu crește duhovnicește pentru că noi îl hrănim cu lapte și cu griș și cu banane, ci el crește duhovnicește dacă îl hrănim cu slava lui Dumnezeu prin Botez și prin împărtășire deasă și prin rugăciune și prin citire sfântă lângă el și prin cântare duhovnicească.

Iar dacă oamenii de știință ne-au spus că pruncul e influențat din uterul mamei lui de lumină și de sunete și că creierul se formează înainte de naștere[9], Dumnezeu ne-a spus prin Sfântul David că pruncul se zămislește în fărădelegi [ἐν ἀνομίαις] și se naște în păcate [ἐν ἁμαρτίαις] [Ps 50, 7, LXX]. Pentru că el învață păcatul, învață patima, se îmbolnăvește de ea din trupul mamei lui, pentru că învață de la ea mișcările păcatului, ale patimii, pe care le simte în lumea lui intrauterină.

Și de aceea, Biserica îl spală imediat pe prunc, prin Botez, de păcate, dezrădăcinează din el patimile și îl împărtășește de mântuirea lui Dumnezeu. Adică îl împărtășește de viața în sfințenia lui Dumnezeu, pentru ca să crească armonios, să crească duhovnicește.

Însă îi lasă pe părinți, lasă familia extinsă, lasă Biserica, lasă societatea să aibă grijă de pruncul renăscut prin Botez.

Și familia lui, a pruncului, acum e testată dacă s-a pregătit pentru prunc. Dacă familia lui s-a construit pe baza unei asceze și a unei reflecții riguroase sau la plesneală. Iar dacă pruncul a fost născut de niște oameni duhovnicești, capabili să îl crească și să îl educe ortodox, atunci pruncul trăiește din plin bucuria Botezului, adică în slava lui Dumnezeu. Dar dacă pruncul, sărmanul, s-a născut nedorit și neașteptat, nu are rost să mai vorbim despre „părinți”. Pentru că ei sunt doar părinți biologici, pentru faptul că l-au născut, dar nu și părinți reali ai pruncului.

Pentru că adevărații părinți sunt cei care știu să își crească copiii. Sau știu să crească copii pe care nu ei i-au născut biologic. Dar, din modul cum se comportă cu ei, aceștia dovedesc că sunt mai părinți decât părinții care i-au născut.

Biserica și societatea și familia extinsă (adică frații, bunicii, rudele, prietenii familiei) trebuie să dovedească că știu să crească prunci. Alături de părinții pruncului.

Cu toții trebuie să dovedim că știm să creștem prunci, care devin apoi copii, apoi adolescenți, apoi tineri, apoi maturi, apoi bătrâni. Pentru că a crește înseamnă și a hrăni și a educa și a apăra și a orienta și a crea spațiul manifestării lor.

Copiii trebuie ajutați la orice vârstă, pentru că la orice vârstă suntem și copii. Adică oameni sensibili, neajutorați, care avem nevoie de îmbrățișare, de încurajare, de ajutor. Și dacă am primit ajutor, atunci știm să ajutăm. Iar dacă n-am primit ajutor pe cât ne doream, putem să dovedim că știm să ajutăm pe alții care sunt în situația noastră.

Așadar, Dumnezeu a venit pentru ca să mântuiască oameni! Oameni care au un nume, care au o identitate, care primesc cu toții întreaga Lui iubire. Dar oameni care își încep viața cu Dumnezeu în Biserica Lui și nu în pseudo-biserici, apărute de nicăieri, și care n-au de-a face cu viața sfântă a Bisericii una a lui Dumnezeu.

Aici, în Biserica Lui, începe viața cu El! Și viața cu El începe prin Dumnezeiescul Botez, care ne umple de slava Lui. De sfințenia și de curăția și de frumusețea Lui cea veșnică. Adică Botezul Bisericii nu e „un ritual oarecare”, nu e „un simbol fără conținut”, nu e „o îmbăiere”, ci e o naștere din nou mistică, dumnezeiască, din apă și din har, din harul Treimii, prin care ne umplem de harul mântuirii lui Dumnezeu. Pentru că numai în acest har al Lui noi putem crește și ne putem dezvolta duhovnicește.

Și trebuie să vă mărturisesc bucuria mea imensă, pentru că bunicii mei m-au botezat foarte repede de la nașterea mea. M-am născut cu o constituție fragilă…și le era teamă să nu mor…

Și când m-au botezat, am început să râd și nu să plâng, lucru care a fost considerat un semn minunat. Și a fost și este un semn minunat în viața mea, pentru că bucuria este amprenta vieții mele. Bucuria duhovnicească este bucuria mea. Bucuria e fiecare clipă a vieții mele.

Căci după ce m-am botezat am început să mă întremez, m-am dezvoltat din ce în ce mai bine, și nu a mai existat niciun pericol asupra sănătății mele. Pentru că harul lui Dumnezeu a lucrat înăuntrul meu continuu și, când m-am convertit, mi-am dat seama că eu știam esența credinței și a binelui din mine însumi.

Adică credința nu a venit din afara mea, ci pe ea am descoperit-o în mine însumi, sădită de la Botez de Dumnezeu, însă am avut nevoie să cadă vălul de pe ochii sufletului meu, pentru ca să o văd în mine.

De aceea, pe cât mă bucur pentru cei care au fost botezați de mici în mod ortodox, pe atât mă întristez pentru cei care primesc botezuri false, eretice, botezuri străine de Biserică și în care, de fapt, nu primesc nimic. În care nu primesc slava Lui, ci rămân în robia demonilor.

De aceea li se pare că au „vedenii”, că „primesc daruri”, că sunt „sfinți”, pe când ei sunt înșelați de demoni la modul grețos.

Dar pentru ca să vadă asta, să-și vadă înșelarea…au nevoie de o reală venire în sine, de pocăință și de cunoașterea credinței ortodoxe cu adevărat. Adică de o cunoaștere profundă a teologiei mistice și ascetice a Bisericii.

…Nu, n-am uitat de Zacheos, întâiul între vameși!…Ci toată discuția de până acum a fost tocmai despre el: despre mântuirea omului și nu a funcției sociale.

Domnul a intrat în Ieriho…iar Zacheos „căuta să vadă cine este Iisus [ἐζήτει ἰδεῖν τν ησον τς στιν], și nu putea de mulțime, că era mic de statură [καὶ οὐκ ἠδύνατο ἀπὸ τοῦ ὄχλου, ὅτι τῇ ἡλικίᾳ μικρὸς ἦν]” [Lc. 19, 3, BYZ].

Mulțimea Îl înconjura pe Iisus, iar el, cel urât de toți, mai era și scund, mic de statură.

Iar Zacheos dorea ca să Îl vadă pe Iisus. Dorea să vadă cine este, cum arată El la înfățișarea trupului.

De aceea, ca tot omul mic de statură și curios să vadă, a ales să urce la înălțime. Și „alergând înainte, s-a suit în[tr-o] sicomoria [προδραμὼν ἔμπροσθεν ἀνέβη ἐπὶ συκομωρααν], ca să-L vadă pe El [ἵνα ἴδῃ αὐτόν]” [Lc. 19, 4].

A intuit pe unde va trece El și s-a suit într-o sicomoria. Aici, copacul e la feminin, de aceea avem sicomoria [συκομωραία]. Însă el e cunoscut, cel mai adesea, sub forma sa masculină: συκόμορος. Și așa arată un sicomoros bătrân, iar, lângă el, sunt fructele copacului[10].

sicomor batran

fructele sicomorului

Fructe care seamănă cu smochinele.

De aceea, în Biblia de la 1688, copacul în care s-a urcat Zacheos, ca să Îl vadă pe Domnul, e desemnat a fi un smochin. În Biblia de la Blaj din 1795 avem un arbore, în ed. BOR 1914 avem un dud, în ed. BOR 1939 și 1988: un sicomor.

Și Zacheos s-a suit în sicomoria ca să Îl vadă, fără ca să știe că înălțimea aceea însemna înălțarea lui cu mintea, îngâmfarea lui, părerea lui bună despre sine. Adică starea lui interioară.

Și el s-a suit la loc înalt, așa după cum mulți dintre noi cred că „viața duhovnicească” se confundă cu „imaginațiile” noastre despre viața duhovnicească. Însă viața duhovnicească nu izvorăște în noi din înțelegeri asupra conținutului cărților sfinte ale Bisericii, ci din curățirea noastră de patimi.

Nu citirea exclusivă ne face duhovnicești, ci curățirea noastră de patimi, reala noastră pocăință, reala luptă cu patimile, reala simțire a harului dumnezeiesc, reala luminare dumnezeiască, reala vedere a slavei Lui celei veșnice.

De aceea, mulți oameni care studiază teologia ortodoxă consideră că sunt „teologi” și „oameni duhovnicești” doar pentru că știu elemente diverse ale credinței noastre.

Însă cunoașterea teologică începe odată cu schimbarea noastră interioară, cu reala noastră curățire de patimi și cu umplerea noastră, în mod simțit și conștient, de slava lui Dumnezeu, cea care ne întărește continuu în nevoința și în înțelegerea și în viața noastră ortodoxă.

De aceea, pentru ca să fii înălțat de Dumnezeu, prin slava Lui, la simțiri, luminări și vederi dumnezeiești, trebuie să cobori continuu în smerenie. Cu întreaga noastră ființă trebuie să coborâm în smerenie, în umilință, în vederea de sine, în recunoașterea de sine. Adică trebuie să coborâm în noi și să vedem urmările păcatelor în noi, să vedem cât de vii sunt patimile în noi și noi cât suntem de departe de împlinirea voii Lui.

O coborâre continuă, zilnică, din sicomorul părerii bune despre noi înșine…pentru ca să ne întâlnim cu adevărata noastră existență.

Căci dacă ne-am cerceta zilnic, am vedea că șomăm mai tot timpul. Că nu lucrăm nimic duhovnicește în noi înșine. Că nu ne rugăm, că nu muncim, că nu slujim cu adevărat lui Dumnezeu și oamenilor, că nu citim și ce citim nu înțelegem. Căci ce înțelegem noi e nimic pe lângă ce vrea Dumnezeu să înțelegem din vorbele și din faptele Lui cu lumea și cu fiecare dintre noi în parte.

Zacheos era în sicomoria…

Iisus a trecut pe acolo…

Dacă nu se urca, atunci nu se întâlnea cu El…

E bine că s-a urcat! E bine că a vrut să Îl vadă!…Fiecare dintre noi ar trebui să facă la fel: să vină să Îl vadă! Să vină să Îl cunoască pe El! Să Îl cunoască chiar și din curiozitate, numai să vină!

Dar Domnul a ajuns acolo și i-a zis: „Zachee, grăbind, coboară-te! Că astăzi în casa ta Îmi trebuie Mie să rămân [Ζακχαῖε, σπεύσας κατάβηθι· σήμερον γὰρ ἐν τῷ οἴκῳ σου δεῖ με μεναι]” [Lc. 19, 5, BYZ].

Și mai marele vameșilor nu a răspuns: „Dar ce îmi iese mie la afacerea asta?!”…

Nu a fost obraznic, nu a fost indiferent, ci deodată s-a cutremurat în sinea lui, înțelegând porunca Lui dumnezeiască. Căci porunca asta a lui Iisus, aceea de a se da jos din buna părere despre sine, l-a convertit pe Zacheos.

Pentru că Iisus i-a spus de fapt: „Zachee, nu mai privi detașat lumea! Nu te mai uita la om doar pentru ca să îl furi de bani, ci privește adânc! Pentru că Eu trebuie să rămân astăzi în inima ta pentru totdeauna, pentru ca să te învăț pe tine să ai relații normale cu oamenii, adică să îi iubești. Căci oamenii, Zachee, nu sunt pentru ca să îi furi și să îi umilești, nu sunt pentru ca să îi disprețuiești, ci pentru ca să îi iubești și să îi ajuți, pentru că sunt confrații tăi. Și iubindu-i pe ei, înțelegi și iubirea Mea față de tine și de ei”.

Zacheos s-a dat jos din copac alt om! Pentru că „grăbind a coborât, și L-a primit pe El bucurându-se [σπεύσας κατέβη, καὶ ὑπεδέξατο αὐτὸν χαρων]” [Lc. 19, 6].

Și nu, nu s-a bucurat pentru că Iisus, „vedeta” timpului, dorise să vină la El în casă! Nu s-a bucurat pentru că credea că o să câștige ceva de pe urma Lui!

Nu, Sfântul Zacheos nu s-a bucurat pătimaș, așa cum ne bucurăm noi numai de ai noștri!

Ci el a coborât din vechea lui viață…pentru a începe o nouă viață: aceea în care Iisus stă cu el de vorbă, stă cu el la masă, Se odihnește în casa lui și în inima lui.

Pentru că Zacheos, ca mulți dintre noi, suferea tocmai de neiubire. Nu avea cine să îl iubească, pentru că nimeni nu dorea să îl înțeleagă. Dar când a venit Iisus, Domnul și Dumnezeul nostru, și S-a arătat dispus să vorbească cu El, să fie prietenul lui, atunci Zacheos s-a trezit din somnul neiubirii, s-a trezit că simte și acționează ca un om, adică se bucură de alții.

Pentru că atunci când nu ne mai bucurăm de alții, nu ne mai bucurăm nici de ceea ce facem noi. Dar când ne bucurăm de alții ca de noi înșine, atunci arătăm că suntem vii duhovnicește și nu niște impostori care mimăm sfințenia.

Zacheos s-a dezbrăcat de ifosele poziției sale sociale, dar și de patimile pe care le hrănea ca șef al vameșilor.

Când a venit Iisus și, odată cu El, comuniunea, normalitatea, firescul relației cu oamenii, atunci Zacheos nu s-a mai suportat interior. I-a fost rușine și scârbă de sine.

Pentru că prezența lui Iisus te îndeamnă să te dezbraci de patimile tale, de prostia ta, de așteptările tale egoiste, de prieteniile tale interesate, și să Îl dorești pe El.

Iar dacă Domnul „ne învață” pe noi altceva decât comuniunea și întrajutorarea, dacă „ne învață” să fim intoleranți, răzbunători, răi, perverși, atunci e semn că ascultăm alte duhuri și nu pe Domnul. Pentru că El ne învață tot binele, toată virtutea, întreaga sfințenie, să cinstim și să iubim întreaga Tradiție și istorie a Bisericii și nu să ne raportăm la viața Bisericii preferențial…Adică pe asta o vrem, pe asta nu, pe asta da, și alte o mie de nu-uri.

Sfântul Zacheos s-a grăbit spre Domnul și L-a primit în casa lui, în aia făcută din furat, în ciuda faptului că „toți murmurau [πάντες διεγόγγυζον], spunând că «La un om păcătos a intrat să găzduiască» [λέγοντες ὅτι Παρὰ ἁμαρτωλῷ ἀνδρὶ εἰσῆλθεν καταλῦσαι]” [Lc. 19, 7].

Dar Sfântului Zacheos nu i-a mai păsat de ce spune lumea!

Până acum îi păsase. Dorise să fie „ca lumea”, să aibă, să aibă mai mult decât alții, să aibă în defavoarea altora, să aibă și iar să aibă.

Dar când Iisus i-a poruncit să coboare din falsa lui viață, din viața lui lumească, la viața cu Dumnezeu, atunci Zacheos a înțeles că averea lui nedreaptă – pentru că se amestecase cu aceea făcută în mod necinstit – e o povară pentru el.

Și când cămila, calul sau măgarul sunt despovărați…se simt bine, se simt liberi, se simt ușor. Cu mult mai mult se simte liber, se simte ușor și se simte bine, cine se despovărează de păcatele și de patimile lui. Pentru că ele l-au amărât toată viața.

Și așa înțelegem de ce Zacheos „a zis către Domnul [εἶπεν πρὸς τὸν κύριον]: «Iată, jumătățile averilor mele, Doamne, le dau săracilor [Ἰδού, τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου, κύριε, δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă cuiva ceva i-am stors/ smuls, îi dau înapoi împătrit [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα, ἀποδίδωμι τετραπλοῦν]»” [Lc. 19, 8].

Verbul ἐσυκοφάντησα, în engleză, are corelativul extort. Care, pentru noi, într-un neologism, s-ar traduce prin i-am extorcat. Adică am obținut bani și bunuri cu forța, prin șantaj, amenințări și violență.

Și prin această făgăduință de milostenie a sa, Sfântul Zacheos a făcut și prima sa spovedanie înaintea Domnului. Pentru că a mărturisit că a furat, că nu a fost milostiv, că nu a fost om cu oamenii, că i-a batjocorit și violentat pentru ca să se îmbogățească.

Și prin aceasta a făcut din casa lui și din inima lui locașuri ortodoxe. Pentru că inima unde se slujește lui Dumnezeu și casa unde se slujește Lui devin Biserici ale Lui.

Iar faptul că schimbarea lui a fost reală și nu „o minciună onorabilă”, o vedem din ceea ce a spus Domnul către Zacheos: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρα τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], pentru că și acesta este fiul lui Avraam [καθότι κα ατς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]. Căci Fiul omului a venit să caute și să mântuiască pe cel care era pierdut [Ἦλθεν γὰρ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 9-10].

Căci ajungem fii ai lui Avraam nu doar dacă credem, ci dacă credem făcând fapte vrednice de Dumnezeu, dacă credem schimbându-ne, dacă credem ascetizându-ne continuu, nevoindu-ne continuu.

Pentru că Sfântul Zacheos nu doar a crezut în El și a lăsat patimile să colcăie în el pe mai departe, ca niște șerpi vii, care să îl mănânce pe dinăuntru, ci el a prins șerpii de cap și i-a lovit de Piatră, de Hristos, ascultând voia Lui, făcând din bogăția lui nedreaptă fapte mântuitoare pentru el și casa lui.

Și vedem că Domnul nu îi spune: „Dar cum să Îmi aduci Mie milostenii din furat, din bani murdari?!”. Ci, atunci când omul vine la dreapta credință, când își vine în sine, el trebuie să facă din cele nedrepte ale lui lucruri drepte, adică să se curățească pe sine de patimi.

Iar milosteniile lui, acestea, multe, pe care le-a făgăduit, el le-a și împlinit!

Și Domnul, Care știa mai dinainte schimbarea lui reală, i-a binecuvântat schimbarea lui și i-a spus că e mântuitoare. Că milostenia l-a pus pe calea mântuirii.

Dar milostenia nu e de ajuns pentru ca să ne mântuim! Ne trebuie dreaptă credință și dreaptă raportare la Dumnezeu, ne trebuie post, ne trebuie rugăciune, ne trebuie curățire de patimi, ne trebuie întreaga nevoință îndumnezeitoare a Bisericii.

Însă trebuie să începem mântuirea de undeva: de la marile noastre patimi și obiceiuri păcătoase! Pe ele trebuie să le dărâmăm interior, pe ele, care sunt idolii noștri!

Și dacă mâncarea sau hainele sau banii sau plăcerile sau anumiți oameni sunt idolii noștri, atunci pe ei trebuie să îi nimicim în noi înșine, lovindu-i de Piatra cea vie, de Hristos, pentru ca să izvorască în noi apa vieții, adică slava Lui.

Pentru că El ne vrea cu totul ai Lui și nu cu idoli. El ne vrea nu să fim cu capul în nori, ci exemple vii în mijlocul oamenilor.

Pentru ca, prin noi, astăzi, acum, în clipa de față, și alții să creadă întru El și să facă voia Lui!

Pentru că credința vie e credința care mereu lucrează, care mereu se nevoiește, care mereu citește teologie, care mereu iubește ceea ce citește și trăiește ceea ce citește.

Credința adevărată nu e asocială, nu e revanșardă, nu e egoistă, ci ea dăruie continuu, se dăruie continuu, dialoghează, îmbrățișează, îi ajută pe oameni să se schimbe.

Schimbarea începe aici, acum, în noi înșine! Schimbarea reală e schimbarea duhovnicească. E schimbarea care ne pune în relație cu Dumnezeu și cu oamenii, ca fii ai Bisericii.

Pentru că Biserica noastră nu e „o apariție tardivă și seculară”, nu este „un moft”, nu este „o sperietoare”, ci e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă cu El, pe care o avem după ce renunțăm la raportarea egoistă la noi înșine.

Așadar, iubiții mei, duminica de azi, ultima din ianuarie 2016, venind după praznicul de ieri, al teologiei, ne deschide brațele către întreaga lume. Pentru că noi trebuie să trăim așa după cum ne vrea El: căutând și aducând la mântuire pe tot omul.

Însă a căuta și a aduce la mântuire pe oameni nu înseamnă a le arăta oamenilor numai partea bună a lucrurilor, ci și pe cea proastă.

Adică faptul că mântuirea nu înseamnă doar bucurie duhovnicească, ci ea poate să însemne și marginalizare socială, și persecuții, și moarte mucenicească. Că venirea la Biserică nu înseamnă că aici, la Biserică, vei găsi numai Sfinți, ci vei găsi și oameni cu două fețe și oameni telurici și habotnici și indiferenți și perverși și răzbunători. Iar dacă nu ai credință puternică și dacă scopul venirii tale la Biserică nu e mântuirea, la Biserică te poți și pierde.

Dar numai aici, în singura Lui Biserică, noi ne putem mântui. Asta e diferența! Că unii pot veni la Biserică degeaba, ca să se afle în treabă, pe când alții pot veni și se pot mântui.

Iar mântuirea e reală, e evidentă, are multe însușiri vizibile, dar și foarte multe nevăzute de către mulți, pentru că ea înseamnă înduhovnicirea omului. Și când omul se înduhovnicește nu poate să rămână neînțeles de oameni. Dar oamenii pot să îl persecute, să îl minimalizeze, să îl batjocorească pe omul duhovnicesc, tocmai pentru că nu suportă curăția și sfințenia vieții lui.

Oamenii pot să ne facă multe lucruri…rele, dar credința noastră nu este în relație cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Tocmai de aceea răsplata noastră e de la Dumnezeu, oricât de multe ar fi răutățile pe care ni le fac oamenii. Pentru că răsplătirile Lui sunt duhovnicești și veșnice.

A ajuns până la noi trunchiul sicomorului în care s-a urcat Zacheos[11]:

sicomorul Sfantului Zacheos

Tradiția Bisericii ne oferă în acest caz, ca în multe altele de acest fel, un loc de reflecție teologică.

Pentru că ori de câte ori ne vedem păcatele și lipsa de nevoință, noi suntem sicomorul Sfântului Zacheos. Suntem un sicomor care înmugurește, care revine la viață, care dorește să facă nu numai frunze, ci și fructe.

Să facem așadar fructe vrednice de mântuirea care ni s-a dat în Sfântul Botez!

Să rodim din plin fapte! Și să nu ne mai încredem cu ceea ce am făcut, ci mereu să facem, acum să facem, uitându-le pe cele din urmă. Căci faptele bune de ieri nu ne ajută astăzi. Ci astăzi trebuie să facem alte fapte bune, mereu altele, pentru ca să trăim prin ele. Căci harul lui Dumnezeu locuiește mereu în noi numai dacă nu ieșim din bine, din binele veșnic al lui Dumnezeu. Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 29 ianuarie 2016, zi de vineri, cu soare, + 3 grade.

[2] Constituțiile apostolice, VII, 46, cf.

http://www.newadvent.org/fathers/07157.htm.

[3] Cf.https://en.wikipedia.org/wiki/Caesarea_Maritima,

https://en.wikipedia.org/wiki/Tel_Aviv și

https://en.wikipedia.org/wiki/Haifa.

[4] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem:http://www.bible-history.com/sketches/ancient/tax-collector.html.

[6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 16.

[9] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=sXeKsW1Jbbs.

[10] Imaginile sunt preluate de aici: https://ro.wiktionary.org/wiki/sicomor#/media/File:Sycomoros_old.jpg,

https://ro.wiktionary.org/wiki/sicomor#/media/File:Sycamore_fruits.jpg.

[11] De aici: http://static.panoramio.com/photos/large/105747068.jpg.

Predică la Sfinții 3 Ierarhi [30 ianuarie 2016]

Sfintii 3 Ierarhi

Iubiții mei[1],

aidoma praznicului de la 1 octombrie, și praznicul de față, din ziua de 30 ianuarie, este o consecință a unei vedenii dumnezeiești. Adică a apărut în urma unei vedenii dumnezeiești, vedenie care a fost primită de la Dumnezeu, pentru ca să se pună capăt unei dispute [φιλονικία].

Iar disputa/ controversa religioasă iscată la Constantinopol, în sec. al 11-lea, în timpul împărăției lui Alexios I Comninos [1081-1118], era între erudiții [λόγιους] și bărbații virtuoși [ἐνάρετους ἄνδρες] ai cetății. Căci unii îl considerau cel mai mare pe Sfântul Vasilios cel Mare, alții îl considerau cel mai mare pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, pe când alții îl considerau cel mai mare pe Sfântul Grigorios Teologul. Și datorită acestei dispute religioase, creștinii capitalei imperiale erau împărțiți în trei facțiuni, unii considerându-se ioanniți [Ἰωαννίτες], alții vasiliți [Βασιλεῖτες], iar alții grigoriți [Γρηγορίτες][2].

Însă rezolvarea disputei nu a venit de la oameni, ci de la Dumnezeu! Căci oamenii, când se despart în mod pătimaș în facțiuni, nu se mai gândesc la unitatea Bisericii, ci doar la interesul lor.

Însă Dumnezeu se gândește continuu la unitatea Bisericii și, în același timp, la mântuirea tuturor oamenilor. Iar cei care sunt oameni duhovnicești nu pot fi, în același timp, partinici, ci ei, aidoma Lui, au gânduri mari pentru Biserică și pentru lume. Căci oamenii duhovnicești, oamenii lui Dumnezeu, iubesc mai mult decât orice unitatea Bisericii și mântuirea tuturor oamenilor.

Pentru că. atunci când vorbim de unitatea Bisericii. ne referim, în același timp, la unitatea în parohia noastră, în episcopia noastră, în mitropolia noastră, în Biserica noastră națională, în Biserica în totalitatea ei. Unitatea interioară a Bisericii e dorința fundamentală a oricărui om duhovnicesc, conștient de importanța capitală a Bisericii în lume.

Căci numai dacă Biserica e una și acționează unitar, ea poate convinge pe cei din afara ei. Căci, pe lângă unitatea interioară a Bisericii, a dori mântuirea tuturor, înseamnă a fi deschis și a face misiune în lume, pentru ca oameni de alte credințe „creștine” și religii să cunoască dreapta credință a Bisericii.

Așa că slujirea și predica în Biserică trebuie să însemne, în același timp, stârnirea unui dor tot mai mare pentru unitatea interioară a Bisericii prin iubire și curățire de patimi și prin rămânerea în aceeași Tradiție a Bisericii, dar, în același timp, slujirea și predica noastră trebuie să fie și o continuă îmbiere/ invitare a tuturor oamenilor la modul de viețuire apostolic și catolic al Bisericii Ortodoxe, al Bisericii lui Dumnezeu.

Pentru că Biserica noastră este cu adevărat apostolică și catolică în același timp. Ea e apostolică, pentru că vine de la Apostolii Lui, de la Cincizecime, dar, în același timp, Biserica noastră e catolică, pentru că ea e pentru toată lumea, e Biserica lui Dumnezeu pentru întreaga lume, pentru toate neamurile pământului.

Și dacă iubim unitatea Bisericii, atunci trebuie să iubim, în același timp, sfințenia, apostolicitatea și catolicitatea ei, adică modul integral de a fi al Bisericii, pentru că Biserica e una, e sfântă, e catolică și e apostolică, adică e Biserica menită să fie propovăduită tuturor și să îi încapă/ să îi cuprindă pe toți oamenii pământului.

…Și, da, rezolvarea disputei a venit de la Dumnezeu! Pentru că El e Cel care ne ține în unitate și în jurul aceluiași Potir al Lui, deși noi avem multe patimi și dorințe contrare.

Căci Dumnezeu a îngăduit ca Sfântul Mitropolit al Evhaitelor, Ioannis Mavropus [Ἰωάννης ὁ Μαυρόπους], să aibă mai multe vedenii, în care Sfinții 3 Ierarhi să-i vorbească în mod extatic. Pentru că i s-a arătat fiecare Sfânt Ierarh în parte, apoi câte trei, în aceeași vedenie, și i-au vorbit despre faptul că ei sunt una cu Dumnezeu și sunt nedespărțiți în fața Lui. Și cei trei imenși Ierarhi ai Bisericii – imenși prin viața și teologia pe care au scris-o – au cerut să fie prăznuiți împreună în Biserică, pentru ca să nu mai existe certuri pe seama lor[3]. Și, totodată, i-au spus Mitropolitului că ei vor mijloci pentru mântuirea celor care îi prăznuiesc împreună, pentru că au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu[4].

Iar praznicul de azi, așadar, i-l datorăm acestui Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântului Ioannis Mavropus, care, potrivit vedeniei dumnezeiești și voinței Sfinților, a statornicit în această zi de 30 ianuarie, când iarna se deschide spre primăvară, ziua lor de pomenire. Pentru ca teologiile lor să nu fie privite divergent, ci complementar.

Căci unul dintre principiile fundamentale ale teologiei ortodoxe e acela că teologiile particulare ale Sfinților sunt complementare și nu disjunctive. Pentru că teologia ortodoxă se scrie și se gândește paradoxal. Iar dacă un Sfânt Părinte al Bisericii a scris într-un mod mai profund și personal despre o anumită problemă, în comparație cu alții, învățătura lui nu este exclusă, nu este înlăturată din Tradiția Bisericii, ci ea este integrată organic în Tradiție, ca a unuia care a primit de la Dumnezeu o privire mult mai clară asupra lucrurilor.

Iar în ceea ce îi privește pe cei trei coloși ai teologiei pe care îi pomenim azi, toți trei au teologii particulare, profund personale. Scrisul lor se întâlnește și coincide asupra dogmelor, dar modul în care au tratat problematicile teologice e foarte personal. Căci au scris teologie predicând, au scris teologie scriind tratate, epistole, imne, slujbe.

Însă lucrul definitoriu pentru toți trei a fost acela că au ridicat omilia/ predica la rang de tratat teologic. Predica lor, cea adânc elaborată, adânc studiată, cu precizie filologică și cu argumentare teologică și experiențială, a devenit normativă pentru întreaga Biserică.

Pentru că ei nu au predicat „din amintiri”, nu au predicat lucruri „aproximative”, nu au predicat lucruri de care, peste ani, „să le fie rușine”, ci au predicat ca niște erudiți care mereu își fac temele, care merg pe texte, care vorbesc din fața textelor, arătând peste tot mintea lor luminată de Dumnezeu, iubirea lor pentru dreapta credință, iubirea lor pentru oameni, profunda iubire a lor față de oameni, motiv pentru care au predicat atât de mult.

Și nu numai că au predicat pentru credincioșii din vremea lor, pe care îi aveau în față, pentru care slujeau, ci s-au gândit la binele Bisericii dintotdeauna, scriindu-și predicile și pentru noi, urmașii lor, sau plătind scribi ca să le scrie predicile în timp ce predicau.

Că ei nu aveau, ca noi, cameră de luat vederi sau reportofon, ci ei aveau doar o credință imensă în cuvântul scris, pe care îl scriau cu atenție și cu grijă pentru viitor.

Însă, dacă azi, predica e pentru mulți „o pierdere de timp” sau o poliloghie nesimțită, în care spui „tot ce îți trece prin cap”, trebuie să subliniez faptul că predica e singura armă a Bisericii și singurul ei mod de publicitare.

Dacă Biserica trebuie să se apere, ea trebuie să se apere prin cuvânt, prin predică, iar dacă vrea să își facă reclamă/ să fie cunoscută, tot prin predică se face cunoscută. Dar prin predica ce are rigorile prezentului, care vorbește concis și răspicat, și care mărturisește din adâncul experienței duhovnicești a Bisericii.

Căci, spre exemplu, Sfântul Vasilios cel Mare a trebuit să scrie despre Sfântul Duh un tratat teologic și l-a scris pe teologia Dumnezeieștii Scripturi. Este editat în PG 32, col. 67-218. El a fost publicat în română în PSB 12, în 1988.

Și a scris tratatul pentru Sfântul Amfilohios, Episcopul de Iconiu[5], dar, în definitiv, pentru întreaga Biserică.

Pentru că aici a dovedit că Sfântul Duh este Dumnezeu cu adevărat și deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Adică a vorbit despre adevărata triadologie a Bisericii. Și el a scris tratatul pentru că existau eretici care negau dumnezeirea Sfântului Duh. Adică l-a scris din rațiuni practice.

Tot la fel, din rațiuni practice, Sfântul Ioannis Hrisostomos a comentat Dumnezeiasca Scriptură în mod sistematic, pentru ca cei din Biserică să înțeleagă faptul că Biserica poate da explicații vaste, coerente și profunde despre teologia Scripturii.

A comentat diverse locuri din Noul Testament în PG 51, a comentat Facerea în PG 53 și 54, a comentat Psalmii în PG 55. PG 56 e plin de omilii la Vechiul Testament. Tot volumul PG 57 e dedicat comentariului Evangheliei după Matteos, format din predici. Predici lungi, predici grele, predici teologice și cu o profundă raportare la realitate. Pentru că vorbește pentru lumea lui și despre lumea lui, care era plină de patimi ca și a noastră.

Sfântul Grigorios Teologul – pe a cărui Viață o scriu acum și din care v-am prezentat deja peste 200 de pagini – a predicat despre Preasfânta Treime din același motiv pentru care a scris Sfântul Vasilios, prietenul lui, despre Sfântul Duh: din cauza ereticilor care Îl contestau pe Dumnezeul nostru treimic. Predicile lui au fost gura Bisericii. Gura prin care Biserica s-a exprimat, prin care și-a mărturisit credința.

Tocmai de aceea, predica e lucrul cel mai greu și mai responsabil în Biserică, pentru că ea vorbește despre ceea ce trăim noi la Slujbe, despre experiența noastră ortodoxă și despre adevărul Tradiției Bisericii. Și în predică noi trebuie să îmbrățișăm și să exprimăm într-un mod adecvat și iubitor, evlavios, întreaga Tradiție, experiență și istorie a Bisericii.

Fapt pentru care predica trebuie să aibă echilibru, dar și consistență, coerență, dar și profunzime, ea trebuie să fie o mărturisire clară și adevărată a dogmelor Bisericii și, în același timp, o dinamizare continuă a celor credincioși pentru a trăi în mod propriu în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Predica e grea. Necesită multă muncă în spate, înainte de redactarea ei și de expunerea ei publică. Și ea este o luare de contact cu temperatura interioară a celui care o mărturisește. Adică cu evlavia lui, dar și cu responsabilitatea lui, cu grija lui față de oameni, cu profunda lui cunoaștere teologică, cu experiența lui duhovnicească.

Și oricând citim predicile Sfinților Părinți și ale teologilor Bisericii trebuie să luăm aminte la mai multe lucruri. Ca spre exemplu: la modul în care expun ideile, la modul în care le argumentează, la ce respiră din ele, la grija față de detalii, la cât au muncit pentru a aduce în prim-planul Bisericii texte, persoane, evenimente, relatări.

Pentru că în predică reactualizăm, ca și în Sfintele noastre Slujbe, învățătura Bisericii, praznicele ei, pomenirea Sfinților Bisericii, dar și diverse probleme, mai vechi și mai recente ale Bisericii. Dar ne exprimăm și față de diverse realități ale lumii noastre, care cer lămuriri, care cer nuanțări.

Spre exemplu, luna aceasta, la Geneva, Biserica s-a întâlnit și a gândit sinodal prin Întâistătătorii diverselor Biserici locale[6]. Și ceea ce s-a petrecut la Geneva a fost un eveniment grandios pentru viața internă a Bisericii. Pentru că aici s-a stabilit că Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, cel așteptat de veacuri, va avea loc la Academia din Creta în perioada 16-27 iunie 2016[7]. Și în cadrul lui se vor discuta următoarele teme: „diaspora ortodoxă; modul de acordare și proclamare a autonomiei unei Biserici locale; importanța postului și respectarea lui astăzi; relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, deci cu celelalte Biserici și confesiuni creștine, și misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană”[8].

Iar cum Cincizecimea, anul acesta, va fi prăznuită pe 19 iunie 2016, „Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe vor coliturghisi la în Biserica Sfântul Mina din Iraklion, capitala insulei Creta, pentru a oferi lumii o mărturie a unității și fraternității Ortodoxiei universale”[9].

Și eu îmi doresc din toată inima ca acest Mare Sinod al Bisericii să fie o dovadă vie a unității și a fraternității Ortodoxiei. Pentru că îmi doresc să primeze interesul catolic/ universal al Bisericii și nu cel național sau personal. Adică îmi doresc ca sinodalii Bisericii să fie vocea lui Dumnezeu pentru Biserică și pentru întreaga lume, ca unii care reprezintă Biserica Dumnezeului Celui viu în această lume.

Așa cum Sfântul Grigorios Teologul, la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol, din 381, a fost vocea lui Dumnezeu prin care s-a mărturisit triadologia Bisericii. Adică faptul că Dumnezeul nostru e treimic, că El e deoființă și veșnic, și că Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt din veci și pentru veci, nefiind nicio subordonare între Ei.

Așadar, iubiții mei, praznicul de astăzi e un praznic al unității Bisericii și al frățietății! Pentru că Sfinții trei Ierarhi astăzi pomeniți au mărturisit că sunt una în slava lui Dumnezeu și una în iubirea între ei. Și că mărturia lor trebuie văzută împreună, după cum împreună trebuie văzută întreaga mărturie a Sfinților Bisericii.

Iar armonizarea, punerea împreună a teologiilor Sfinților Bisericii e datoria sfântă, în primul rând, a clerului Bisericii și a teologilor Bisericii. Pentru că în Biserică trebuie să se predice teologiile Sfinților Bisericii, și în cărți erudite, bine scrise, și, mai ales, scrise cu evlavie și sfințenie, teologii Bisericii trebuie să arate cum se armonizează în mod paradoxal toate explicitările teologice ale Sfinților.

Căci dacă în Biserică se predică unitatea și nu schisma, nu minimalizarea unora în detrimentul altora, atunci îi avem pe toți Sfinții împreună și teologiile lor le vedem ca fiind convergente.

După cum spuneam anul trecut, din anul 1936, Patronii facultăților de teologie ortodoxă din întreaga lume sunt Sfinții 3 Ierarhi[10] astăzi pomeniți.

Pentru ca să fie un model viu, autentic, deplin ortodox pentru tot studentul ortodox și, mai târziu, pentru tot diaconul, preotul, episcopul, monahul și mireanul ortodox. Căci în școlile de teologie – dacă vrei să studiezi și nu să te plimbi prin oraș –, înveți teologie și la cursuri și la Biserică și, în mod particular, studiind în bibliotecă. Înveți și trăiești ceea ce înveți.

Însă, ca să știi cum să folosești în slujirea și în predica ta ceea ce înveți, trebuie să ai Profesori autentici de teologie și de viață ortodoxă. Iar cei trei Sfinți Ierarhi pomeniți azi – unul fiind Arhiepiscop, Sfântul Vasilios, iar ceilalți doi Patriarhi ai Constantinopolului – sunt Profesori autentici de teologie și de slujire și trăire ortodoxă, care pot instrui indirect, prin cărțile lor, dar și direct, prin harul rugăciunilor lor și prin luminările lor dumnezeiești, pe cei care vor să slujească, să predice și să trăiască ortodox, adică sfânt.

Căci toți trei au scris Dumnezeiești Liturghii, toți trei au scris rugăciuni, toți trei au predicat, au predicat foarte mult, iar predicile lor sunt, adesea, tratate teologice, pentru că au slujit neîncetat lui Dumnezeu și oamenilor.

Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Grigorios Teologul o găsiți în PG 36, col. 699-734, în greacă și latină, după care, în col. 733-734 avem 3 fragmente din Rugăciunile sale de exorcizare. Așa că și Sfântul Grigorios a scris rugăciuni de exorcizare, ca și Sfinții Vasilios și Ioannis, dar, se pare că, din păcate, ele s-au pierdut. Sau vor fi redescoperite cine știe când, atunci când va dori Dumnezeu. Lucru care s-a petrecut cu mai multe texte ale Tradiției Bisericii.

Și, pentru că Sfinții ne-au mărturisit că sunt împreună, acum îi putem pomeni, la un loc, pe toți cei care le poartă numele și care trebuie să le urmeze și viața. Pentru că degeaba avem noi nume de Sfinți, dacă nu avem și vieți sfinte. Ci, mai degrabă, trebuie să ne sfințim viața, pentru ca și numele nostru să fie nume de Sfânt.

Vă doresc tuturor o sâmbătă plină de bucurie și de seninătate! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 28 ianuarie 2016, zi cu soare, de joi, -1 grad afară. Sfânta Icoană e de aici: http://www.doxologia.ro/sites/default/files/styles/media-articol/public/imagine/2014/01/sfintii_trei_ierarhi_vasile_cel_mare_grigorie_teologul_si_ioan_gura_de_aur_0.jpg?itok=_QPO-Cpa.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] PG 32, col. 67-68.

[6] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/26/sinaxa-intaistatatorilor-bisericii-ortodoxe-geneva-22-27-ianuarie-2016/.

[7] Idem: http://basilica.ro/academia-din-creta-va-gazdui-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-111652.html.

[8] Ibidem. [9] Ibidem.

[10] Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/29/predica-la-pomenirea-celor-4-sfinti-ierarhi-ai-bisericii-30-ianuarie-2015/.