Botezul Domnului 2016

Iubiții mei[1],

Acum 10 zile L-am prăznuit pe Domnul ca pe un Prunc născut în iesle, în peșteră, în Bitleemul Iudeii, în timpul călătoriei pentru recensământ, iar azi, când suntem în zilele înainteprăznuirii Botezului Domnului, ne pregătim să Îl vedem Bărbat desăvârșit.

Căci așa cum ne spune Sfântul Lucas, când Domnul S-a botezat de către Ioannis în râul Iordanis „era ca de 30 de ani [ὡσεὶ ἐτῶν τριάκοντα]” [Lc. 3, 23, BYZ].

Așadar, trecem de la vârsta de 1 an, de la abia născut, la vârsta de 30 de ani a Domnului, pentru ca să vedem ce a făcut Domnul pentru mântuirea noastră.

Iar Biserica tace în mod evlavios despre viața Domnului de până în Botezul Său, nu ne dă prea multe detalii, pentru că dorește să ne concentreze atenția asupra evenimentelor fundamentale ale iconomiei mântuirii. Adică ale lucrării lui Hristos pentru mântuirea noastră, a tuturor.

Însă când Biserica tace despre viața Domnului de până în Botez, atunci, ca o mamă bună, Biserica ne învață smerenia. Căci ne vorbește despre inexprimabila Lui smerenie. Despre cum Domnul S-a smerit pe Sine, arătându-Se a fi mai mult om decât Dumnezeu.

Pentru că Domnul, timp de 30 de ani, S-a păstrat în smerenie, n-a făcut nicio minune, nu Și-a arătat tuturor, în mod explicit, dumnezeirea Lui, ci a așteptat să dobândească vârsta de 30 de ani, vârstă care la evrei era una a maturității, care îți dădea dreptul să vorbești în mod public.

Căci, spre exemplu, Samuel ben Meir sau Rashbam, comentator biblic și talmudist din sec. al 12-lea[2], spunea că bărbatul, la vârsta de 30 de ani, este „demn de conducere”[3]. Iar în Pirkei Avot, în 5, 22, vârstele omului sunt acestea:

„5 ani este vârsta pentru studiul Scripturii [Five years is the age for the study of Scripture][4].

10, pentru studierea Mișnahului [מִשְׁנָה] [tradiția prin viu grai][5] [Ten, for the study of Mishnah]”.

13, pentru obligația de a observa mițvotul [מִצְווֹת] [poruncile][6] [Thirteen, for the obligation to observe the mitzvot].

15, pentru studiul Talmudului [תַּלְמוּד] [învățătura de credință iudaică] [Fifteen, for the study of Talmud].

18, pentru căsătorie [Eighteen, for marriage].

20, pentru angajarea în câmpul muncii [Twenty, to pursue [a livelihood]].

30, pentru tărie [Thirty, for strength].

40, pentru înțelegere [Forty, for understanding].

50, pentru sfat [Fifty, for counsel].

60, pentru perspicacitate [Sixty, for sagacity].

70, pentru bătrânețe [Seventy, for elderliness].

80, pentru putere [Eighty, for power].

90, pentru gârbovire [Ninety, to stoop].

Cineva de 100 de ani este ca unul care a murit și a trecut dincolo și a fost uitat de către lume [A hundred-year-old is as one who has died and passed away and has been negated from the world]”[7].

Așadar, vârsta de 30 de ani, pentru evrei, era una a tăriei. Și Domnul atunci S-a arătat pe Sine lumii, când a venit și S-a botezat în Iordanis de la Ioannis Botezătorul.

Însă Evanghelia de azi [Mc. 1, 1-8], după cum ați auzit-o, ne-a vorbit despre Botezătorul Domnului, pregătind astfel înțelegerea praznicului din 6 ianuarie 2016. Și ne-a spus că persoana lui Ioannis a fost profețită de mai înainte [Mc. 1, 2-3], că el boteza în pustie [Mc. 1, 4] și că propovăduia „botezul pocăinței întru iertarea păcatelor [βάπτισμα μετανοίας εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]” [Ibidem].

Însă verbul βαπτίζω, de unde vine βάπτισμα [botez], nu înseamnă „eu îți torn apă în cap” sau „eu te stropesc cu apă”, ci „eu te scufund în apă cu tot trupul”.

Și acesta este modul ortodox de a boteza în Biserică: de a-l introduce pe cel care se botează, de 3 ori, cu totul, în apă.

Pentru ca să moară și să învieze în mod mistic/ tainic la viața duhovnicească, întru slava Preasfintei Treimi.

Iar Sfântul Ioannis Botezătorul astfel a botezat: prin afundarea cu totul a omului în apă, pentru ca să le arate evreilor că ei, cu totul, sunt plini de păcate. Că, păcatul nu e doar într-un mădular al trupului lor, ci în toată ființa lor.

Și același lucru îl mărturisim și noi, până azi: că păcatul, oricare ar fi el, afectează omul în integralitatea lui și nu doar o parte din om. Pentru că ceea ce facem în trup afectează sufletul, iar ceea ce facem în suflet are consecințe în trupul nostru. Pentru că trupul și sufletul nostru sunt unite la nivel ipostatic/personal până la moartea noastră. Noi suntem una până când murim, o unitate psiho-somatică, formată din suflet și trup, și de aceea nu putem să păcătuim într-o parte a persoanei noastre fără ca și cealaltă să fie afectată la fel de mult.

Și de aici, când vorbim despre pocăință, vorbim despre un act holistic, care angrenează întreaga noastră persoană, pentru că ne pocăim și cu sufletul și cu trupul nostru. Căința, durerea, regretul, zbuciumul din sufletul nostru se răsfrânge asupra trupului nostru, căci plângem pentru păcatele noastre, cădem la pământ, ne istovim prin post și prin rugăciune, ne chinuim trupul după cum ne plânge sufletul.

Iar Sfântul Ioannis i-a chemat la pocăință pe contemporanii lui, după cum ne cheamă și pe noi, pentru că pocăința ne aduce o nouă înțelegere asupra noastră și a lumii. O înțelegere mult mai proaspătă, mult mai realistă asupra noastră. Căci atunci când ne vedem din interiorul nostru spre în afară, când avem conștiința că toți ne văd așa după cum ne vedem noi, dispare statura impozantă și triumfalistă, dispare zâmbetul nostru fals, dispare aroganța, dispar cuvintele meșteșugite, dispar manierismele ieftine.

Pocăința ne coboară la firul ierbii, ne arată moartea, ne arată puținătatea noastră, ne arată Iadul care vine după moarte și ne spune că…acolo vom merge!

Pocăința adevărată nu ne face să ne credem „aleși”! Nu ne dă sentimentul că suntem deja „moștenitorii” Împărăției lui Dumnezeu! Acestea sunt sentimente de la draci. Ei ni le-au băgat în suflet!

Ci, dimpotrivă, pocăința ne spune că suntem vrednici de Iad, că noi nu avem nicio scăpare, dacă Dumnezeu, în marea Sa milostivire, nu ne mântuiește pe noi.

Și ceea ce ne spune pocăința e glasul adevărului. Pentru că așa stau lucrurile. Dacă nu ar fi mila lui Dumnezeu cu noi, pentru rugăciunile Maicii Domnului și ale Sfinților și Îngerilor Lui, nimeni dintre noi nu ne-am putea mântui. Pentru că nu avem o viață plină de sfințenie și de vederi dumnezeiești. Pentru că nu suntem împlinitorii voii lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, pe fiecare zi căutăm să ne facem voia noastră. Doar voia noastră…

…Și Sfântul Marcos ne spune că „ieșea către el”, către Ioannis Botezătorul, „tot ținutul Iudeii și Ierusalimele și toți erau botezați de către el în râul Iordanisului, mărturisindu-și păcatele lor” [Mc. 1, 5, BYZ]. După ce își mărturiseau păcatele erau botezați! Și, după cum vedeți, nu se spune că veneau doar adulții sau doar bărbații, iar copiii și femeile nu veneau, ci că veneau tot ținutul Iudeii și Ierusalimele, adică cei din Ierusalim.

Iar toți își mărturiseau păcatele și se botezau, pentru ca să fie proprii propovăduirii lui Ioannis, dar, mai ales, primirii lui Mașiah, a lui Hristos.

Căci Ioannis nu se propovăduia pe sine după ce îi spovedea și îi boteza, ci pe Hristos, spunându-le: „Vine după mine Cel care este mai tare [decât] mine, Căruia nu-I sunt vrednic, plecându-mă, să dezleg cureaua sandalelor Lui. [Iar] eu v-am botezat pe voi în apă, dar El vă va boteza pe voi în Duhul Sfânt [Αὐτὸς δὲ βαπτίσει ὑμᾶς ἐν Πεύματι Ἁγίω]” [Mc. 1, 7-8].

Și când le-a spus despre cum îi va boteza Domnul, le-a profețit despre Botezul Bisericii. Pentru că Domnul nu i-a botezat în viața Lui pământească pe oameni cu Duhul Sfânt, dar, după înălțarea Sa la dreapta Tatălui, în ziua Cincizecimii, El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, i-a botezat pe cei ai Lui cu Botezul întru Duhul Sfânt. Pentru că Botezul întru Duhul Sfânt e Botezul în care se coboară slava Preasfintei și Preacuratei Treimi în oameni și îi face pe cei botezați una, adică o singură Biserică a Lui. Una pentru toate veacurile.

Și acest Botez e Botezul Bisericii. E Botezul în care suntem afundați în apă, dar suntem renăscuți prin slava Treimii care se coboară în noi. Căci suntem botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al Treimii celei deoființă și nedespărțite, și slava Treimii coboară și rămâne în noi pentru ca să creștem pe fiecare zi în sfințenie și în înțelepciune dumnezeiască.

Iar dacă creștem în sfințenie și în înțelepciune, atunci se vede!

Și am lăsat la o parte Mc. 1, 6, în mod special, acolo unde e descrisă înfățișarea Sfântului Ioannis Botezătorul. Pentru că în v. 6 ni se spune: „iar Ioannis era îmbrăcat [cu] peri de cămilă și brâu de piele [avea] împrejurul mijlocului lui, și [era] mâncând lăcuste și miere sălbatică”. Și am lăsat la o parte acest verset tocmai pentru ca să îl discutăm în mod aparte și să înțelegem, din ce se vede, ceea ce nu se vede. Căci aici, la o primă impresie, avem descrisă doar înfățișarea exterioară a Sfântului Ioannis. Însă acest lucru e cum nu se poate mai fals.

Pentru că Sfântul Marcos, dimpotrivă, a vrut să vorbească aici despre statura lui ascetică, despre imensa lui sfințenie, atâta timp cât, în Israil, doar Ioannis trăia astfel. Căci modul lui de a fi arată virtuțile sale.

Și ce ne spune Mc. 1, 6 despre virtuțile Sfântului Ioannis Botezătorul? Că El era un om al neagoniselii și al postului, al rugăciunii și al simplității, al fecioriei și al dreptății, că nu era interesat de slava venită de la oameni, ci era plin de slava lui Dumnezeu, cea care îl făcea să profețească cele viitoare. Iar El nu numai că a înțeles cine e Hristos și L-a propovăduit, dar L-a și văzut și L-a botezat, plecându-se, ca un rob în fața Stăpânului Său.

Sfântul Ioannis Botezătorul se mulțumea cu ceea ce primea de la Dumnezeu, hrana Lui era ascetică la culme, rugăciunea și cunoașterea lui Dumnezeu erau trăsăturile principale ale vieții lui, de aceea e paradigma vieții monahale, a vieții isihaste. Pe care, cu toții, monahi sau mireni, suntem chemați să o trăim.

Căci monahii, și ei muncesc și își fac mâncare precum mirenii, și ei au chilia lor, cu strictul necesar în ea, numai că nu au soții. Iar noi, mirenii, chiar dacă avem soții și copii și serviciu și casă și multe treburi, nu înseamnă că trebuie să trăim în opulență și în distracții toată ziua. Ci suntem chemați și noi la rugăciune continuă, la milostenie, la slujire, la citiri sfinte, la curăție, la înfrânare ca și monahii.

De aceea am spus că viața monahală și isihastă nu e doar pentru monahi, ci și pentru mireni. Sau viața noastră, a mirenilor, trebuie să fie umplută de virtuțile monahilor, după cum și monahii ar trebui să se umple de virtuțile mirenilor. Pentru că numai astfel, învățând unii de la alții, monahii îi vor înțelege mai bine pe mireni și mirenii pe monahi și vor înțelege că numai împreună putem să slujim lui Dumnezeu și oamenilor.

Monahii au nevoie de utilajele și de meseriile și de știința de carte a mirenilor și de disponibilitatea lor pentru dialog și slujire și muncă, pe când mirenii au nevoie de rugăciunea, de tăcerea, de dulceața sufletească a monahilor, de curăția lor, de sfatul lor, de experiența lor duhovnicească.

Căci s-a văzut foarte bine că acolo unde există un Povățuitor duhovnicesc, într-o Mănăstire sau Biserică, care atrage la el lumea prin slujirea și harismele lui, e nevoie de coagularea unei întregi comunități și de o mediatizare corectă a evenimentelor care se petrec în jurul lui. Pentru că nu e nevoie în lumea noastră ortodoxă doar de Părinți duhovnicești care vorbesc oamenilor și îi spovedesc, ci și de Părinți duhovnicești care scriu, care traduc, care tipăresc cărți, care conferențiază în urma unei bogate cercetări științifice pe o anumită temă, care inițiază și conduc diverse proiecte sociale și medicale, culturale și științifice.

Pentru că nu e de ajuns doar să te sfințești tu, ci trebuie să înveți și metodele momentului prin care poți să îi ajuți pe oameni.

A face proiecte europene, a deschide mici afaceri lucrative, a construi școli și spitale parohiale, a ține cursuri și conferințe, a-i iniția pe oameni în modul de a lucra cu un computer sau de a folosi telefonul, camera de luat vederi, scanerul, xeroxul, tableta, a-i învăța pe oameni să se comporte ortodox în societatea de azi și manierat, a-i învăța să își administreze bine casele și să își înmulțească banii, să știe legile statului și să conviețuiască cu ceilalți, de alte etnii și religii, cred că toate astea, astăzi, trebuie să fie apanajul nostru, al ierarhiei Bisericii.

Noi trebuie să ne învățăm parohienii ce să facă și cum să facă pentru ca să se comporte ca acum, în 2016, și nu cu modalități învechite de abordare a societății noastre. Pentru că societatea noastră se schimbă mereu, pe fiecare zi, se schimbă halucinant de repede, iar dacă nu suntem conectați la pulsul ei, riscăm să fim paraleli cu realitatea.

Însă a fi la curent…cu lucrurile înseamnă a introduce noutățile zilei în ritmul vieții noastre de rugăciune, de citire, de slujire. Că s-a dat o nouă lege, că s-a ieftinit TVA-ul, că a murit sau s-a născut cineva, cum e vremea, ce se poartă, ce mașină a mai apărut, ce s-a mai inventat, ce filme, ce mâncăruri, ce distracții…toate aceste noutăți nu trebuie să submineze viața noastră liturgică și morală, asceza noastră, sănătatea noastră duhovnicească și trupească, ci ele trebuie să intre în noi după cum intră…soarele, oamenii, frigul, tot ceea ce vedem și auzim.

Pentru că trebuie să ne comportăm normal, fără stridențe în relațiile cu alții, însă fiind noi înșine tot timpul. Căci față de fiecare om trebuie să ne manifestăm pe măsura gradului nostru de prietenie și de cunoaștere, dar, în adâncul nostru, pe toți să îi avem în rugăciunea noastră, adică în dorința noastră ca toți să fie bine, frumoși, sănătoși, credincioși și să se mântuiască.

Pentru că Sfântul Ioannis Botezătorul, astăzi pomenit în Evanghelie, asta a vrut și el: ca toți să se mântuiască. Ca niciunul să nu fie insensibil în fața Domnului și ca toți să Îl primească.

Dar prin asta nu a fost idealist, ci pragmatic! Pentru că întreaga lui viață și propovăduire au arătat că el e una cu ceea ce spune. Și a avea grijă de oameni, de sănătatea lor duhovnicească, nu înseamnă a alerga după nori, ci înseamnă a face lucruri foarte pragmatice pentru ei: a le arăta ce să facă pentru ca să fie vii. Și el îi chema la pocăință, la vederea de sine, la rugăciune, la post, la așteptarea Domnului. Adică la lucruri la care și noi trebuie să îi chemăm pe toți.

Însă cum de a ajuns Sfântul Ioannis în pustie?

Tatăl său, Sfântul Arhiereu Zaharias, când au fost uciși cei 14.000 de Sfinți Prunci din Bitleem, a fost martirizat și el de Irodis pentru că nu l-a dat pe Sfântul Ioannis ca să fie omorât[8]. Așa că pruncul Ioannis a rămas cu mama sa, cu Sfânta Elisavet, care a fugit și s-a ascuns dimpreună cu el în munți. Iar când era să fie prinși, la rugăciunea Sfintei Elisavet, Dumnezeu a deschis muntele, și ei s-au ascuns, în mod minunat, în munte.

Însă Sfânta Elisavet a adormit la 40 de zile de la martirizarea soțului ei[9]. Fapt pentru care „Sfântul Ioan, ferit de Dumnezeu, a locuit în pustie până în ziua arătării lui față de neamul lui Israil [St John, preserved by the Lord, dwelt in the wilderness until the day of his appearance to the nation of Israel]”[10].

Tocmai de aceea îl găsim în pustie: pentru că el a trăit în pustie toată viața lui.

Și mai știm că Sfântul Ioannis L-a botezat pe Domnul cu mâna sa dreaptă, pe care Sfântul Evanghelist Lucas, după martirizarea lui, a luat-o cu sine și a dus-o în Antiohia[11].

Așadar, iubiții mei, chiar dacă nu avem pustiul lângă noi, putem să trăim preafrumoasa pustie în sufletul nostru și în casa noastră. Pentru că putem să ne odihnim în rugăciune tot timpul, putem să strigăm tot timpul în rugăciune înaintea Domnului.

Și, uneori, în mijlocul mulțimii putem să trăim o profundă stare de singurătate și un profund dor de rugăciune interioară, încât ne dăm seama că pustia sufletească s-a mutat în mijlocul lumii în vremea noastră.

Iar dacă nu putem să mergem cu haine ascetice pe stradă și la serviciu, putem sta acasă, când nu ne vede nimeni, în haine ascetice. Acolo, în camera noastră de rugăciune și de odihnă, putem să ne rugăm Domnului în tăcere și pocăință, chiar dacă, tot acolo, citim, scriem, ne odihnim, ne uităm la televizor, la computer, la telefon.

Iar dacă nu putem mânca lăcuste și miere sălbatică, cu siguranță putem mânca un singur fel de mâncare la masă și fără prea multe prăjituri și cu un singur fel de băutură.

Pentru că putem fi ascetici în vorbe, vorbind puțin și ceea ce e de folos, putem fi ascetici în a avea, cumpărând doar strictul necesar, putem fi ascetici în îmbrăcăminte, având puține haine.

Asceza se trăiește în orice parte a sufletului și a trupului nostru, oriunde și oricând. La fel și pocăința, la fel și rugăciunea, la fel și ascultarea de Dumnezeu.

Iar dacă vrem să fim proprii sfintei ape pe care o bem la Botezul Domnului, atunci să ne pregătim prin rugăciune și prin pocăință, prin post și prin citiri teologice, prin milostenie și prin iertare.

Vă doresc o pregătire bună pentru Botezul Domnului și multă seninătate! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 2 ianuarie 2016, zi de sâmbătă, cu soare și ger de -12 grade dimineața.

Sfânta Icoană am preluat-o de aici:

http://cosmopoliti.com/wp-content/uploads/2015/01/AgiaTheofania04.jpg.

[2] A se vedea:

https://en.wikipedia.org/wiki/Rashbam.

[3] Cf. http://www.aish.com/ci/s/48917052.html.

[4] La cinci ani se începe studiul Scripturii pentru un evreu.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mishnah.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mitzvah. Iar poruncile Legii, conform aceleiași surse, sunt în număr de 613, 365 fiind negative și 248 pozitive.

[7] Cf.

http://www.chabad.org/library/article_cdo/aid/682520/jewish/English-Text.htm.

[8] Cf.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-29-sf_14000_prunci_din_betleem.html.

[9] Cf. https://oca.org/saints/lives/2016/09/05/102503-righteous-elizabeth-the-mother-of-st-john-the-baptist.

[10] Ibidem.

[11] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-07-mina_sf_ioan.html.

Did you like this? Share it: