Hristos Pantocratorul din Muntele Sinai

Pantocratorul din Sinai

Descriere a Părintelui Maximos Constas, făcută în cartea sa The Art of Seeing: Paradox and Perception in Orthodox Iconography [Arta de-a vedea: paradox și percepție în iconografia ortodoxă], Pub. by Sebastian Press, Alhambra, California, 2014[1].

Am preluat textul din locația sa de aici[2].

„Fața lui Hristos este luminoasă, având foarte multă nuanță de ivoriu și, în general, este în mod corect și coerent luminată, creând impresia unei singure surse de lumină [situată] undeva sus și în dreapta (cel mai adesea spre sfârșitul după-amiezii). Spectacolul luminii creează o iluzie de volum, ca în umbra adâncă aruncată pe partea laterală a gâtului sau în umbra pe care nasul o aruncă pe obraz și în cuta profundă din partea de sus a pleoapei.

Pe obrazul drept al lui Hristos (care este în stânga noastră), umbrele sunt gri-verzui (aidoma celor de sub pictura de sub bărbie, lucru care, probabil, e ușor de văzut). Totuși, obrazul drept, are o urmă de purpuriu-violet, adăugat la gri, pentru a marca trecerea de la lumină la umbră. De asemenea, purpuriul-violet (care, pentru fotografi, e mai aproape de o sienna) a fost folosit pentru a indica umbrele pleoapelor superioare, partea stângă a nasului și a nării, în timp ce, pe partea dreaptă, s-au folosit nuanțele de gri-verzui atât în jurul ochiului cât și în partea stângă a nasului.

Trăsăturile feței nu sunt subliniate, dar [fața] a fost construită prin juxtapunerea liniilor de negru și alb ale pensulei. Modelarea frunții a fost făcută cu accente de alb, dimpreună cu micile linii albe din jurul ochilor, trasate cu o pensulă fină. Buzele sunt modelate cu nuanțe de pal, de culoarea purpuriu-vișiniu. Mustața și barba, în nuanțe castanii, sunt redate în mod pictural, și [modalitatea] în care a fost pictat părul, în comparație cu redarea feței, este oarecum sumară și schematică.

Mâinile, care sunt ceva mai închise decât fața, sunt de asemenea tratate în mod sumar. Și, cu siguranță, mâinile, veșmintele, cartea și arhitectura [din jur] au fost executate cu o remarcabilă măiestrie, dar nu cu aceeași grijă sau atenție ca [atunci când a fost pictată] fața. [Iar] rezultatul este o pictură fascinantă, în care expresia ei dinamică – care atrage atenția [privitorului] – este centra- tă în mod intens în față și ochi.

Însă, la o privire mai atentă, lucrurile nu sunt ceea ce par [a fi]. Deși capul lui Hristos este centrat în cadrul icoanei, trăsăturile feței Lui sunt dispuse, în mod evident, în mod asimetric. [Căci], spre exemplu, nasul [Lui] lung nu este [situat] în mijlocul feței, ci în mijlocul părții de față care este luminată. [Iar] partea umbrită a obrazului stâng al lui Hristos este mai mult sau mai puțin integrată în lățimea părții stângi a feței Lui. [Și] s-ar putea crede că o astfel de deplasare a axului central al artistului a intențio- nat să indice o ușoară întoarcere [a slight turn] a feței spre dreapta. Cu toate acestea, colțul interior al ochiului stâng are aceeași depărtare de rădăcina nasului pe cât are [față de ea] colțul interior al ochiului drept.

[Și] dacă fața [Domnului] dă impresia că a fost reprezentată în mod frontal – fără a fi așa în fapt – trupul [Său] întărește senzația că Hristos este întors spre dreapta Sa, atât la nivelul umerilor Săi înclinați, dar și prin mișcarea și faldurile veșmintelor Lui. Umărul drept este parțial neacoperit, pe când cel stâng nu este, astfel încât trunchiul [Său] este pe un unghi nu numai cu planul picturii, dar, de asemenea, cu orientarea capului.

În cadrul feței, chipul Său este enigmatic, cei doi ochi larg [deschiși fiind] diferiți în ceea ce privește forma, mărimea și mișcarea [lor]. Pupila dreaptă, întoarsă către partea de sus a ochiului, este mai mare decât pupila stângă, care este fixată direct în centrul irisului. Mai mult decât atât, fiecare pupilă este într-o stare de ușoară dilatare [sau] constricție. În condiții fiziologice normale, atunci când lumina cade pe un singur ochi, ambele pupile ale ochilor se contractă. Însă, în cazul Hristosului din Sinai, ochii par să răspundă independent unul de celălalt, ca în cazul în care unul s-ar afla în lumină iar celălalt într-un întuneric anume.

Ochii înșiși nu sunt situați la același nivel, și, prin diferențe semnificative în mișcarea sprâncenelor, fiecare ochi dobândește oarecum o expresie diferită. Sprânceana dreaptă este relativ relaxată, turtită pe partea ei inferioară, și se îngroașă într-o curbă ușoară, rotunjită peste centrul ochiului. Sprânceana stângă, pe de altă parte, este brăzdată și răsucită, ca o panglică răvășită, înnodată împreună în unghiuri opuse, și crescută dramatic într-un arc ascuțit. În plus, arcul ridicat creează un spațiu dedesubtul lui pentru o serie de viguroase sublinieri albe, care nu se regăsesc pe dreapta.

Ochiul drept, care este mai mic, radiază liniște. Dar energia introdusă de către contorsionatul ochi stâng, asemenea venirii unei furtuni, amenință echilibrul, și perturbă, în mod eficient, simetria perfectă, dând chipului frumos, feței obișnuite un tulburător sentiment de tensiune și neliniște.

De aceea căutăm în zadar elemente de unitate formală [a picturii] într-o parte și în cealaltă. Deja am menționat că obrazul stâng are o schemă diferită de culori în modelarea sa largă, o umbră întunecată, care îi dă o unghiularitate care se distanțează de perechea sa. Gura și buzele sunt de asemenea asimetrice. Cele două bine definite arcuri ale buzei de sus înclină ușor spre stânga, în timp ce partea dreaptă a buzei are un pliu al filtrului vizibil, pe când pliul din stânga este acoperit de mustață.

Buzele și gura sunt întoarse spre partea stângă, fiind brusc oprite (pe stânga) de mustața alungită, al cărei rând de hașuri unghiulare tăioase (până la marginea buzei) contrastează cu netedele, lungile linii ale dreptei.

În concluzie, cele două părți ale feței lui Hristos sunt marcate de diferențe semnificative de culoare, de contraste de lumină și umbră, de variații în mărime și formă, [datorate] mânuirii pensulei și [a modului în care s-a] aplicat ceara încălzită”[3].


[1] Cf. http://www.orthodoxartsjournal.org/review-of-the-art-of-seeing-paradox-and-perception-in-orthodox-iconography-by-fr-maximos-constas/.

[2] Cf. https://www.academia.edu/10385295/Paradox_and_Perception_in_Orthodox_Iconography_Introduction_to_The_Art_of_Seeing_Alhambra_CA._2014_.

[3] Idem, p. 47-50.

Reîntoarcere la Nichita [3]

Și Dumnezeu ne-a luminat…

Volumul al doilea de versuri, O viziune a sentimentelor (1964), pare a fi volumul îndrăgostirii, al iubirii sincere și depline, cu entuziasmul celui care n-a descoperit încă dezamăgirea și regretele (primele semne apar spre sfârșitul volumului).

Aici se află versurile sau poemele care plac mult adolescenților: „ne bronzam la lumina dragostei noastre” (La-nceputul serilor), „Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?…” (Poem).

Unele poezii au fost puse pe muzică: Ploaie în luna lui marte, Emoție de toamnă etc.

Însă Nichita numai adolescentin nu e în acest volum și cine rămâne la această impresie își creează o imagine falsă despre poet!

Aici, Nichita pune problema creației lumii, a timpului, a cuvintelor, a lucrurilor, a spiritului și a sensului materiei.

Și da, este un volum al iubirii, pentru că iubirea le încape pe toate, inclusiv dragostea ca sentiment erotic năvalnic. Pentru că poetul nu confundă iubirea, care îmbrățișează lumea și își pune toate aceste probleme, cu erotismul ca instinct sau cu dezordinea gândurilor și a sentimentelor născută de patimi trecătoare:

O, dans rotund al stărilor de spirit
cu o idee numai, te înving /…/

Cu un surâs îmi e de-ajuns
să vă alung stări ne-nchegate.
Eu nu pe voi v-aleg, vă caut,
ci sentimentul, dulce flaut
și frate geamăn cu iubirea îl aplaud.

(Cântec II)[1]

Stările ne-nchegate sunt stările de spirit nestatornice, care se duc și vin: într-un „dans rotund”. Ceea ce, în limbaj duhovnicesc, se numesc: patimi trecătoare sau gânduri pătimașe.

Deși poetul împrumută aici timbrul barbian, înțelegem că „sentimentul frate geamăn cu iubirea” este…iubirea însăși.

El nu căuta stările trecătoare, erosul pasager, gândurile deșarte, ci acea iubire care se naște din Iubire (încât poate fi numit „frate geamăn cu iubirea” sau, cum zicea Eminescu, „cântărilor sororă gemene”[2]) și care deschide ușile înțelegerilor, dar care îl face și pe poet „dulce flaut” al Ei, instrument al Ei.

Nu știu dacă sau cât a citit Nichita din Sfinții Părinți, dar în altă parte[3], comentând poezia lui Eminescu, am oferit un citat pe care ni se pare oportun să îl reluăm aici:

Iar Cel ce a coborât din David [Hristos], Cel Care era înainte de David, Cuvântul lui Dumnezeu, disprețuind lira și chitara, instrumente muzicale neînsuflețite, dar armonizând cu Sfântul Duh lumea cea mare [macrocosmosul] și [pe] cea mică, adică pe om [macrocosmos în microcosmos], sufletul și trupul lui, cântă lui Dumnezeu prin instrumentul cel cu multe voci al naturii, și, alături de el, cântă prin acest instrument muzical, omul [s. n.], despre care se spune: «tu-mi ești chitară și flaut și templu»”[4].

Chiar dacă nu acceptăm că ar fi putut citi aceste cuvinte, publicate abia în 1982, înțelegerile și intuițiile harice ale lui Nichita sunt uimitoare. Neîndoielnic, însă, a avut în ajutor și alte lecturi, despre care noi, din păcate, nu știm nimic.

Sigur, se poate invoca și poemul Timbru al lui Barbu:

Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare…
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?

Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

Și dacă Barbu se întreba cum omul/ poetul, „cimpoiul veşted luncii” sau „fluierul în drum”, ar putea concura „foșnirea mărilor” și „lauda grădinii de îngeri”, pentru a-L lăuda pe Dumnezeu sau pentru a vorbi despre rugăciunea pietrei (pocăința adâncă) sau despre îndumnezeire prin „a humei despuiare”, totuși Sfântul Chiril ne spune că Hristos întru Duhul Sfânt Îi cântă lui Dumnezeu Tatăl prin „acest instrument muzical, omul”, ca printr-o chitară sau flaut.

Iar Nichita crede că omul poate face din sentimentul cel mai adânc al sufletului său „dulce flaut”, care să fie „frate geamăn cu iubirea”.

La poemul lui Barbu mai face Nichita aluzie și în Cântec fără răspuns, când se întreabă: „De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,/ care mi te-ncolăcești ca un fum”

Am arătat altădată[5] că metafora lui Barbu, „al Evei trunchi de fum”, provine din Cânt. Cânt. 3, 6 (LXX): „Cine [este] aceasta, care-se-suie din pustie ca trunchiuri de fum, arzând smirnă și tămâie, din toate prafurile celui-care-face-miruri?”[6].

Dintre problemele pe care le-am evocat mai devreme, pe care Nichita le-a ridicat în acest volum, esențială mi se pare: creația lumii prin cuvânt. Din care derivă cealaltă: creația poetică.

De aceea ne vom opri mai întâi cu discuția noastră la această temă, capitală în opera lui Nichita Stănescu, asupra căreia el a reflectat toată viața.

O evocă mai întâi aluziv în Cântec I:

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

„Cuvinte ce despart ziua de noapte”: Dumnezeu a rostit mai întâi cuvintele prin care a despărțit ziua de noapte:

„Și a văzut Dumnezeu că lumina este bună și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Și a numit Dumnezeu lumina ziuă și întunericul l-a numit noapte” (Fac. 1, 4-5, cf. Biblia 1939).

Nichita vorbește acum despre cuvintele dumnezeiești ca despre „niște dălți”, adică le vede dăltuind lumea, construind-o, iar mai târziu le va considera „asemeni fierului de plug”, prin care se însămânțează în univers arheii/ semințele primare ale tuturor făpturilor (Îndoirea luminii (partea a doua), I, în vol. Dreptul la timp).

Cuvintele lui Dumnezeu creează și toate celelalte lucruri, despărțindu-le, individualizându-le, dându-le o existență, o ființare proprie. Ele separă „fluviul rece de delta fierbinte”: fluviul celor curgătoare sau trecătoare pe pământ de Delta dumnezeiască, Iubirea „fierbinte” care le creează. Pentru că Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime, nu Se confundă cu creația Sa.

Cuvintele dumnezeiești „despart ziua de noapte”, dar sunt ele înseși lumină: „lumina [care] taie haosul și-l umple/ cu chipuri, cu imagini, cu semințe” (Îndoirea luminii (partea a doua), I, în vol. Dreptul la timp), cu semințele vieții care va umple pământul.

Ulterior le va numi „laser lingvistic” sau necuvinte:

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să topească și să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric și despărțind
apele de lumină
,

născând pești în ape și născând
ape și lumini în lumină,
născând pești în ape și născând
ape și lumini în lumină…

(Necuvinte, în vol. Un pământ numit România)

Am comentat și altădată acest poem[7].

Știm, dintr-o mărturie recentă a lui Sorin Dumitrescu, că Nichita înțelegea prin necuvinte tocmai felul de a vorbi al Sfinților Protopărinți Adam și Eva în Rai. Dar și poetul ne confirmă aceste lucru, spunând: „Tu ai un fel de paradis al tău/ în care nu se spun cuvinte” (Cântec V, în vol. Dreptul la timp).

Însă cuvintele-lumină ale Sfintei Treimi reprezintă fundamentul existențial al tuturor creaturilor:

În străfundul fiecărui lucru nu există
până la urmă decât un cuvânt /…/

În inima lucrurilor stau cuvinte /…/

Rămâne până la urmă cuvântul,
ultimul în străfundul obiectului /…/
la urma urmelor în fiecare lucru
există
în străfundul lui un cuvânt ca și cum
ar fi, într-adevăr și într-adevăr,
în cel mai adânc
în cel mai înalt…

(Foamea de cuvinte, în vol. Oul și sfera)

*

Născut dintr-un cuvânt îmi duc înțelesul
într-o pustietate divină.

(Confundare, în vol. Oul și sfera)

Iar cuvintele-lumină aduc întru ființă „o lume în lumină” (Oră fericită, în vol. O viziune a sentimentelor).

Întorcându-ne deci la volumul O viziune a sentimentelor, „Cuvintele se roteau” și „repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală). Pentru că, în viziunea lui Nichita, care este una ortodoxă, cuvintele creatoare ale lui Dumnezeu stau la baza materiei.

Materia nu este veșnică sau infinită și universul nu a apărut printr-un accident, ci lumea întreagă este o materializare a cuvintelor lui Dumnezeu, Care a adus-o astfel întru ființă.

De aceea, cuvintele care sunt iubire, ele repetă structura materiei, pentru că ele au structurat materia, „de la-nceput”.

Existența poetului este „o întâmplare” care nu este întâmplătoare: „[Iubirea] e o întâmplare a ființei mele /…/ Ce bine că ești, ce mirare că sunt! Două cântece diferite lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată, /…/ în înfrigurata, neasemuita luptă/ a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt” (Cântec I).

Ființarea/ existența este o minune a lui Dumnezeu! Întâmplarea de a fi este o mare minune, în fața căreia nu poți trăi decât o perpetuă uimire!

Este un adevăr pe care poetul îl repetă foarte curând, în Cântec II:

Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume
s-a redeschis deodată spre zenit,
și-n graba lui, imaginile toate
le-apropie-ntre ele și le zbate,
Jumate fermecat, uimit pe jumătate /…/

E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,
Când lumile-ți încep la căpătâi,
Și-ți bat în văz și în auz, anume,
Și mâna-ntinsă simte o dimensiune,
Și fiece mirare e un nume[8].

Aceasta este cunoașterea de tip adamic, paradisiac. Sfântul Adam, în Edem, a pus nume tuturor ființelor vii (cf. Fac. 2, 19-20), dar nu nume hazardate, la întâmplare, ci nume care să fie în acord cu ființa tuturor făpturilor, după harul și înțelepciunea dăruite lui de Dumnezeu.

Nichita a fost, în mod evident, interesat de cunoașterea adamică, de o vedere și o cunoaște dumnezeiască a lumii, diferită substanțial de cea a omului căzut.

Apetența sa pentru recrearea poetică a realității are fundamente duhovnicești, ceea ce implică presupunerea unor lecturi duhovnicești, precum și a unor experiențe și simțiri ale harului.


[1] Poemul se numește Cântec, însă l-am numit Cântec II, pentru că Nichita își intitulează mai multe poeme cu titlul Cântec și, numerotându-le, vom încerca să facem astfel diferența între ele.

Precizăm, dacă nu am făcut-o până acum, că folosim ediția: Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor. Versuri (1957-1983), vol. I și II, cuvânt înainte de Nichita Stănescu, prefață, cronologie și ediție îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, Ed. Cartea Românească, București, 1985.

Atunci când vom apela și la alte ediții, vom face precizarea de rigoare.

[2] A se vedea comentariul nostru de aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu între modernitate și tradiție, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 393, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[3] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu între modernitate și tradiție, op. cit. supra, p. 494.

Pentru a înțelege contextul discuției însă, a se vedea p. 484-495.

[4] Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 4, traducere, introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 72.

[5] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/17/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-37/.

Sau: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 2, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 89, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[6] A se vedea: Sfântul Profet Salomon, Cântarea Cântărilor, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.

[7] A se vedea articolul nostru: Poezie și teologie cu Nichita Stănescu, publicat aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/11/poezie-si-teologie-cu-nichita-stanescu/.

Puteți, de asemenea, revedea comentariile noastre, din 2008 și 2009, la câteva poeme nichitiene, intrând aici: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/sensuri-teologice-in-opera-lui-nichita/.

[8] Am făcut o comparație cu versurile Sfântului Dosoftei în cartea noastră Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dosoftei, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 128-129, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.