Astfel că „sentimentul frate geamăn cu iubirea” este cel „ce smulge țărmul și îl dă de-a-dura/ și-mpinge lungi carene în necunoscut,/ tendoanele luminii, de-ncordare/ sunând ca valul ridicat din mare”

Dacă iubirea este cea care a configurat structura lumii, atunci ea poate să o reconfigureze perpetuu.

De aici derivă ceea ce numim adesea reconfigurarea poetică a realității la Nichita, dar și la mulți alți poeți, fundamentele modernității poetice fiind metafizice.

De aceea, cel ce iubește, cel ce e îndrăgostit de oameni dar și de universul întreg, are parte de o cunoaștere în profunzime, „aidoma cunoașterii dintâi”, sau care îi revelează ceva esențial despre cunoașterea dintâi, în Rai, a Sfinților Protopărinți, „când lumile-ți încep la căpătâi /…/ și mâna-ntinsă simte o dimensiune,/ și fiece mirare e un nume”.

Această gnoză virginală a începuturilor este plină de curăție și de sfințenie, de puritate a simțurilor. În fața ei „sentimentele mărunte”, ale existenței omenești interesată numai de ceea ce este pământesc, „mureau ca de prisos, încet, și moale/ se destrămau în rotocoale”.

Pentru că cele deșarte sunt fum…după cum ne învață Scriptura și cărțile noastre liturgice.

Încât putem spune că Nichita a trăit aceeași nostalgie ca și Eminescu după lumile dintâi, chiar dacă nu a mai poetizat în același fel cosmogeneza. De asemenea, problema cunoașterii de tip adamic l-a preocupat și pe Eminescu, după cum bine ne amintim.

Un rol important trebuie să îl fi jucat și Scriptura și poate și Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, care nu de puține ori privește către splendorile cosmice și trimite la contemplarea Înțelepciunii lui Dumnezeu care le-a creat: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget. /…/ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci…” (Ps. 76, 9-13).

„Și fiece mirare e un nume”: e o cunoaștere în adâncime, care nu doar vede lucrurile, ci mai mult, le știe numele lor tainice.

Mirarea nu este, în acest caz, o uimire puerilă, frivolă, ci o uimire extatică, o contemplare dumnezeiască, care poate să se bucure, să iubească și să cunoască în același timp lucrurile lumii. Căci „fiece mirare e un nume”.

Mirarea omului căzut vine tocmai din neînțelegere și necunoaștere. Însă, în cazul „cunoașterii dintâi”, mirarea este unită cu știința cea mai adâncă a lucrurilor, încât este în stare să le dea nume în conformitate cu modul lor de ființare.

Dar poetul nu descoperă numai făpturile lumii, într-o stare care precede extazul mistic și pe care o numim revelație naturală, ci și pe sine însuși: „ce mirare că sunt!” (Cântec I).

Dacă a crescut cu Biblia în casă, e posibil să fi fost ediția din 1939 (zisă a lui Gala Galaction), în care, la Ps. 139, 13-14, scrie:

„Tu ai întocmit rărunchii mei, Tu m-ai țesut în pântecele maicii mele. Mulțumescu-Ți Ție că m-ai alcătuit într-un chip atât de uimitor! Minunate sunt lucrurile Tale! Și mintea mea o știe prea bine”[1].

Traducerea nu corespunde LXX (în care avem Ps. 138 și nu 139), dar se poate ca poetul să o fi avut în minte.

În conformitate cu LXX sunt versetele din ediția 1914, în care, și aici, contextul este grăitor:

„Că Tu ai zidit rărunchii mei, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele. Mărturisi-mă-voi Ție, că cu înfricoșare Te-ai minunat; minunate sunt lucrurile Tale, și sufletul meu le cunoaște foarte” (Ps. 138, 12-13)[2].

Însă Nichita ar fi putut fi impresionat și de versurile lui Dosoftei, dacă vor fi ajuns, cumva, la cunoștința sa:

Tu mi-ai cunoscut târziul,
De-l tâlnești cu timpuriul.
Și Tu m-ai făcut, din tină
Luând cu svânta Ta mână.

Și nepriceput rămâne
Înțălesul Tău de mine
,
Că Ți-i mare-nțălepciunea,
De nu poci să-i știu minunea.
/…/

Tu m-ai plămădit în mațe,
De m-ai dat maică-mea-n brațe.
Ț-voi mărturisi-n minune
De strașnic și Te voi spune

De lucruri ce faci mirate
’N sufletul mieu răsfirate.

(Ps. 138, 11-18, 43-48)[3]

În termenii „minune” și „mirare” caracterizează și Nichita ființa umană, după cum am văzut (Cântec I). Iar universul întreg îl descoperă „fermecat” și „uimit”, cu „întâiul ochi ce l-am deschis pe lume” (Cântec II).

Se referă, bineînțeles, la întâiul ochi pe care l-a deschis duhovnicește asupra lumii. Pentru că mai întâi a părăsit „emoția cea schimbătoare de contururi”, cea „crescândă” și „descrescândă pururi”, „sentimentele mărunte” care se destramă „în rotocoale” și „stările de spirit” instabile precum „un taur furibund” în „saltul fără istețime”.

Astfel încât „întâiul ochi ce l-am deschis pe lume” nu este cel al copilului abia născut, ci este cel „redeschis spre zenit, al…pruncului cu inima (cf. Mt. 18, 3-4; Mc. 10, 14-15; Lc. 18, 16-17). Al celui care a cunoscut și emoțiile schimbătoare, și sentimentele mărunte, și stările de spirit vijelioase, dar nu a rămas la niciuna dintre ele și nici nu a considerat că ele îl caracterizează în mod fundamental, așa cum mulți fac eroarea să creadă.

Tocmai de aceea, poezia lui Nichita, ca a tuturor marilor poeți români, nu e niciodată o poezie a instinctelor primare poleite în poezie.

Dimpotrivă, el s-a lăsat cuprins de „o febră a plecărilor în sus”, care l-a izbit „cu cornul” de Inorog (am putea zice).

Observăm însă că Nichita a ales un mod de încriptare poetic învecinat cu cel barbian, arpegiind pe muzică eminesciană:

Pe fundul oceanului de aer,
alături de coloane și păsări,
lăsai în voie să-mi plutească-n jururi
emoția cea schimbătoare de contururi,
mereu crescândă, descrescândă pururi. /…/

Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume
s-a redeschis deodată spre zenit,
și-n graba lui, imaginile toate
le-apropie-ntre ele și le zbate,
jumate fermecat, uimit pe jumătate.

(Cântec II)

*

Se petrec atunci întreceri, lupte,
și răpiri imaginare,
ora se înclină, bate
cu secunde tot mai rare.

Și trec ani, și șoimul zvelt
De pe umăr nu-l mai lepezi,
Doar secundele din el
Bat din ce în ce mai repezi.

(Poetul și dragostea)

Uneori se dovedește că viziunile eminesciene i-au rămas pe retina memoriei poetice:

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

(Cu o ușoară nostalgie)

*

Liniștea te-nsoțea pretutindeni, ca o suită. /…/
Simțeam că pot adormi, visând stele locuite.

(La-nceputul serilor)

Alteori e arghezian până în măduva versurilor:

Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
Curcubeu tăiat în două,
Și auzul o-ntâlni
Tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna le sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.

(Leoaică tânără, iubirea)

*

Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
Două culori ce nu s-au văzut niciodată,
Una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
Una foarte de sus, aproape ruptă…

(Cântec I)

*

Și numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul că sunt și că ești.
Sprijineam pe țârâitul greerilor coviltire,
Sub care beam azurul decantat în cești.

(La-nceputul serilor)

Însă, dedesubtul ritmurilor și a câtorva perspective poetice împrumutate de la confrații geniali dinaintea lui (cu intenția de a se exersa, dar și de a-și mărturisi admirația, pe care nu a ascuns-o nici în confesiunile publice), Nichita este el întreg în versurile sale.


[1] Cf. Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, tradusă după textele originale ebraice și grecești de Preoții Profesori Vasile Radu și Gala Galaction, din înalta inițiativă a majestății sale regelui Carol al II-lea, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939.

[2] Cf. Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii vechi și a celei nouă, tipărită în zilele majestății sale Carol I, regele României, ediția Sfântului Sinod, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1914.

În LXX este Ps. 138, 13-14. Și nu este „ai zidit rărunchii mei”, ci „ai dobândit [ἐκτήσω] rărunchii mei”, dar putem accepta că este un sens creaționist al verbului κτάομαι.

Asemenea a tradus Dosoftei: „Că Tu zidiș[i] rărunchii miei” (Ps. 138, 12, Psaltirea de-nțăles). Pe când Biblia 1688 spune: „Căci Tu ai câștigat rănichii miei” (Ps. 138, 12).

[3] Am făcut apel la edițiile: Dosoftei, Opere. 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

Idem, Psaltirea de-nțăles, text stabilit și studiu lingvistic de Mihaela Cobzaru, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2007.

Did you like this? Share it: