Predică la Duminica după Botezul Domnului [2016]
Iubiții mei[1],
Evanghelia de azi [Mt. 4, 12-17] ne învață că propovăduirea noastră trebuie să o facem într-o anume rânduială. Conform cu o profundă înțelegere a oamenilor pe care îi avem în față. Adică trebuie să propovăduim anumite învățături ale credinței noastre doar atunci când simțim că e timpul să le spunem și prin raportare directă la oameni. Pentru că nu oricând și nu oricum putem să propovăduim anumite lucruri ale credinței noastre. Căci dacă le propovăduim mai înainte de vreme, riscăm ca ele să fie luate prea ușor, prea comod. Atâta timp cât oamenii din fața noastră, chiar dacă sunt credincioși, ei nu sunt teologi. Nu au o experiență profundă a vieții Bisericii și nici a teologiei Bisericii.
Și, de aceea, în conferințe publice – am observat cu durere acest lucru – oamenii râd când ar trebuie să fie sobri și sunt sobri doar la ceea ce înțeleg ei, de cele mai multe ori lucruri minore. Pentru că sunt sobri, sunt atenți, când vine vorba de problemele lor, dar nu sunt atenți la lucrurile care îi depășesc, dar de care vor avea nevoie pe viitor. Pentru că viața creștină e mereu o tindere spre viitor, spre ce nu ai înțeles și nu ai trăit, iar dacă nu ești deschis spre mai mult în continuu înseamnă că nu vrei să sporești în credință și în viața evlavioasă.
Mai pe scurt: pe oameni trebuie să îi înveți mai întâi alfabetul credinței, lucrurile elementare ale vieții creștine, pentru ca să îi faci să trăiască creștinește.
Și alfabetul începe cu facerea semnului Sfintei Cruci în mod corect pe trupul nostru: la frunte, la pântece, în umărul drept și în umărul stâng. Trebuie să le arăți cum să strângă cele trei mari degete de la mâna dreaptă într-un buchet și cum, pe cele două mai mici să le pună în podul palmei. Pentru că mărturisim prin cele trei degete mari pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, care, deși sunt trei persoane, toate cele trei persoane au aceeași ființă, sunt deoființă, iar prin cele două, aduse în palmă, că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru, este Dumnezeu și om.
Iar după ce îl învățăm să se închine, trebuie să îl învățăm unde să se închine în Biserică. Trebuie să îi spunem că noi ne închinăm spre răsărit când stăm la slujbe, dar că, atunci când venim la Biserică, ne închinăm la Sfintele Icoane de la tetrapod și de la Iconostas într-un mod evlavios, închinându-ne de două ori, sărutând Sfânta Icoană, apoi ne mai închinăm încă odată.
Iar dacă știm să ne închinăm, apoi trebuie să știm că trebuie să ascultăm cu evlavie slujba, că trebuie să încercăm să înțelegem ceea ce preotul rostește și la strană se cântă și se citește.
Pentru că la Biserică noi ne închinăm, ascultăm, cântăm după cum putem și ne instruim teologic prin textele slujbelor pe care le audiem și prin predică.
La Biserică noi venim ca să Îl lăudăm și să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate de El în viața noastră și a întregii lumi, pentru ca să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre, pentru ca să ne spovedim, pentru ca să ne pregătim pentru împărtășirea cu Dumnezeiasca Euharistie, pentru că nici acasă nu stăm degeaba.
Ce face acasă cineva care învață alfabetul credinței și al vieții bisericești? Începe să se roage dimineața și seara cu rugăciunile din cartea de rugăciuni, începe să aprindă o candelă când se roagă și să aibă Sfinte Icoane în casă, spre răsărit, ca la Biserică, începe să postească miercurea și vinerea, în afara zilelor de harți, trecute în calendar, începe să țină cele 4 posturi mari de peste an, începe să citească Sfânta Scriptură, în ediție ortodoxă, începe să își cumpere cărți ortodoxe și mai ușoare și mai grele și să își ia notițe din ele, pentru că are nevoie să învețe foarte multe detalii.
Trebuie să căutăm în dicționare cuvintele bisericești pe care nu le înțelegem. Ca, spre exemplu: amin, aliluia, ectenie, iconostas, patrologie, ortodox, liturghie, aghiasmă, strană, icoană, crez, tropar, condac, icos etc.
Când am început să citim, să ne rugăm, să postim, să ne căim pentru păcatele noastre de mai înainte, când nu știam de viața Bisericii, imediat trebuie să ne găsim un Duhovnic, adică un Preot la care să ne spovedim. La care să ne spovedim păcatele, adică să înșirăm, pe scurt, fiecare păcat pe care l-am săvârșit în viața noastră. Și la Spovedanie noi trebuie ne mărturisim în felul acesta păcatele, pe care le-am scris pe o hârtie: „am mințit, am drăcuit, am vorbit de rău și judecat, m-am rugat cu răspândire, am văzut imagini desfrânate, am furat, n-am postit, am lovit pe cineva, m-am îmbătat, am mâncat mult și cu lăcomie, am întristat pe cineva” etc. Trebuie să ne mărturisim păcatele, fără detalii adiacente. Doar dacă Duhovnicul nostru ne cere detalii despre un păcat anume sau ne întreabă despre viața noastră intimă.
Și dacă Duhovnicul nostru, adică Preotul care ne-a spovedit, ne lasă ca să ne împărtășim la Dumnezeiasca Liturghie, atunci ne împărtășim, citind canonul și rugăciunile care se spun înainte de împărtășire. Pe care le găsiți în cărțile de rugăciune mai mari sau în cartea liturgică numită Ceaslov[2].
Și dacă v-ați împărtășit pentru prima oară după convertirea la viața Bisericii – deși ați fost botezați de mici în mod ortodox – atunci cunoașteți ce înseamnă a ne împărtăși cu Domnul.
Dar, mai ales, trebuie să știți că bucuria, curăția, luminarea, sfințirea pe care o aduce în noi împărtășirea cu Domnul crește pe măsura înțelegerii noastre teologice și a creșterii noastre în viața evlavioasă, după poruncile Domnului și regulile Bisericii noastre.
De aceea, de aici încolo, cel care începe să trăiască ortodox, se afundă continuu în citire, în rugăciune, în răbdare, în post, în ascultare de Dumnezeu, în bucuria de a veni la Biserică și de a participa activ la slujbe.
Iar a participa activ la slujbele Bisericii înseamnă a veni cu pomelnic și cu prinos și cu colivă la Biserică pentru a-i pomeni pe cei vii și pe cei adormiți din familia și neamul tău. În pomelnic, pe stânga, scrieți viii pe care îi pomeniți, iar pe dreapta scrieți morții. Adică două coloane de nume pe o foaie și, cu acest pomelnic, pe care l-ați scris acasă, și cu o lumânare aprinsă și cu o pâine și cu vin și cu bani, le dăruiți la Sfântul Altar pentru a fi pomeniți la Dumnezeiasca Liturghie.
Lumânările se aprind în curtea Bisericii, în locul special amenajat. Altădată se ardeau în Biserică, dar cu ele am afumat pictura Bisericii. Și de aceea, multe Biserici au luat decizia să aprindă lumânările afară. Care, în locul unde se pun, sunt pentru vii și pentru cei adormiți.
Flori, dacă aduceți la Biserică, ele se dau preotului în altar sau se pun pe la Sfintele Icoane din Biserică.
Iar după ce dăm pomelnicul și darurile noastre la altar, ne găsim un loc în Biserică unde ne putem închina și unde putem îngenunchea, ascultând și cântând și noi după cântarea de la strană. Pentru că cei credincioși din Biserică trebuie să cânte ce se cântă la strană, dar nu trebuie să repete ce cântă preotul din altar.
Așa începem să înțelegem ce se petrece la Biserică!
Iar începând astfel, cu multă nevoință, ajungem să citim și Scriptura și cărțile de cult și Viețile Sfinților și din istoria Bisericii și din cărțile Sfinților Părinți, să cunoaștem mii de nume și de date și de învățături foarte folositoare nouă, dar, mai ales, să ne nevoim ortodox, curățindu-ne continuu și umplându-ne de slava lui Dumnezeu.
De aceea, trebuie să faceți multe eforturi la nivel personal pentru ca să înțelegeți teologia pe care o conțin slujbele Bisericii noastre.
Și e nevoie de ani de trudă pentru ca să le înțelegeți cât de cât.
Iar eu, adesea, predic la nivelul meu, cu exigențele mele, pentru oameni care sunt sporiți teologic și duhovnicește, însă, dacă vă dați silința, fiecare dintre voi poate înțelege lucruri din predica mea pe măsura lui. Pentru că explic, de multe ori, lucrurile în amănunt, ținând cont și de cei care nu au o inițiere teologică ca a mea.
Și trebuie să mă credeți că fac acest lucru, pentru că e nevoie să îl fac. Pentru că oamenii Bisericii trebuie trași spre învățături și înțelegeri tot mai înalte ale credinței ortodoxe, ca nu cumva mulți dintre creștinii noștri să creadă că predica Bisericii înseamnă „povestirea Evangheliei în cuvinte proprii”.
Pentru că și eu știu cum nu se predică în multe dintre Bisericile noastre. Cum predica lipsește sau e „o repovestire” a Evangheliei, fără ca să existe o înțelegere duhovnicească a ei sau fără să fie actualizată sau fără să conțină o problematizare teologică și duhovnicească a vieții ortodoxe.
Tocmai de aceea mă nevoiesc de aproape 10 ani cu predicarea la nivel online: pentru că lucrurile, pentru mulți dintre noi, par „știute”, par „clare”, când ei nu cunosc nici textul Scripturii. Ce să mai spun de istoria Bisericii, de Sfinții Bisericii, de teologia Bisericii.
Însă, dacă scriu și predic cel mai adesea pentru cei avansați și specialiști în teologie și în viața duhovnicească, știu foarte bine câte neștiințe are omul, care acum începe să meargă în mod activ la Biserică. Și știu că el nu știe care sunt cărțile Bisericii, nu are acces la ele, nu știe ce să citească și ce să creadă. Și că are nevoie de un om care le știe pe toate acestea, pentru ca să îl inițieze.
De aceea, dacă aveți întrebări de începători sau de avansați în viața Bisericii, mi le puteți scrie sub predicile pe care le public aici și mă voi strădui să vă dau un răspuns la comentarii sau în predicile viitoare. Pentru că tot ceea ce ține de viața și de teologia Bisericii are nevoie de clarificări personalizate, de clarificări pe măsura fiecăruia.
Și la începutul predicii de față vă vorbeam despre rânduiala predicării noastre, despre logica duhovnicească după care ea trebuie să se facă. Și că aceasta rezultă din Evanghelia de azi.
Pentru că Domnul a așteptat întemnițarea Sfântului Ioannis [Mt. 4, 12], pentru ca să se mute din Nazaret [Ναζαρέτ] în Capernaum [Καπερναοὺμ] [Mt. 4, 13, BYZ]. Și după ce a împlinit o altă profeție prin locuirea Sa în Capernaum [Mt. 4, 14-16], Domnul a început să propovăduiască ca Ioannis, spunând: „Pocăiți-vă! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [Μετανοεῖτε· ἤγγικεν γὰρ ἡ Bασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].
Pentru că a vrut să le spună iudeilor, în mod explicit, că El este Cel vestit de Ioannis Botezătorul și că mesajul lui Ioannis e și mesajul Său, dar, mai ales, e mesajul cu care începe primirea Evangheliei.
Pentru că Ioannis fusese Înaintemergătorul Lui, cel care Îi deschisese calea Domnului și I-o deschisese prin aceea că propovăduise pocăința. Iar Domnul, propovăduind și El pocăința, dar și apropierea de oameni a Împărăției cerurilor, a arătat că pocăința nu are numai un rol uman și social, doar aici, în istorie, ci că pocăința e pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Însă ce înseamnă a te pocăi? Și ce înseamnă Împărăția cerurilor? Și cum ne dăm seama că se apropie Împărăția Lui, dacă noi nu știm ce e Împărăția Lui?
Căci, după cum vedeți, și Sfântul Ioannis Botezătorul și Domnul i-a chemat pe iudei spre două lucruri necunoscute. Dar pentru că i-au chemat la lucruri necunoscute, ei ar fi trebuit să întrebe despre cum să se pocăiască și despre ce e Împărăția Lui. Căci dacă pocăința e în relație cu Împărăția, atunci fără pocăință nu putem intra în Împărăția Lui.
Însă cum arată pocăința care ne deschide Împărăția Lui? Pentru că, la prima vedere, noi credem că știm ce e pocăința și cum trebuie să ne pocăim. Însă sunt puțini creștinii ortodocși care știu ce e pocăința, adică care sunt roadele ei duhovnicești și unde te duce ea. Și pentru ca să știm aceste lucruri de taină ale vieții ortodoxe, trebuie să-i fi studiat și să fi ucenicit la Sfinții Filocaliei, care vorbesc despre pocăință ca despre o virtute dumnezeiască a vieții creștine. Dar dacă nu aveam cărțile, cele 12, ale Filocaliei, traduse în limba română de către Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, trebuia să le citim în alte limbi pentru ca să cunoaștem răspunsul la întrebarea (care pare unora „banală” și altora „fără sens”, dar care e fundamentală pentru mântuirea noastră): Ce e pocăința? Care e un răspuns greu, pentru că pocăința ține de asceză, de nevoință, și e o cunoaștere faptică, existențială.
Pentru că, pentru Sfântul Marcos Ascetul, spre exemplu, pocăința se împletește „cu osteneala pentru păcatele vechi”[3] pe care le-am făcut în viața noastră. Și când spune osteneală, el se referă la rugăciune, post, priveghere, citire teologică, lupta continuă cu patimile în ființa noastră.
Iar Sfântul Isihios [Ησύχιος] Sinaitul ne învață că „faptele din fiecare zi trebuie să le cântărim și să le observăm în fiecare ceas și seara să le facem cât putem de ușoare prin pocăință, dacă vrem să biruim cu Hristos asupra răutății”[4].
Dar dacă seara ne ușurăm de păcate prin pocăință, înseamnă că pocăința e o lucrare interioară, e neapărată pentru noi și ea e o ardere interioară a păcatelor noastre.
Pentru Sfântul Ioannis Carpatiul, pocăința este întoarcerea continuă la viața virtuoasă[5]. Dar dacă ne-am îndepărtat de viața cea bună, înseamnă că am păcătuit lui Dumnezeu cu ceva. Iar pocăința noastră înseamnă toată durerea noastră pentru păcatul săvârșit, prin care simțim că am căzut din viața cea bună, cu Dumnezeu.
Tot pentru Sfântul Ioannis Carpatiul, pocăința e ridicare din păcat[6], dar și silire continuă[7] de a curăți patimile din noi. Pentru că durerea pentru păcatele noastre se transformă într-o luptă continuă cu păcatele în noi înșine. Fapt pentru care pocăința nu este un pasaj temporal în care, din când în când, noi ne plângem păcatele, ci e o durere vie pentru păcatele noastre, continuă, permanentă și o continuă luptă cu ele în noi înșine.
Sfântul Teodoros, Episcopul Edessei[8], deși ne îndeamnă la pocăința continuă, ne atenționează asupra faptului că patimile nu se sting din noi datorită nevoinței noastre, ci prin harul lui Dumnezeu[9]. Că noi, cu alte cuvinte, trebuie să luptăm continuu cu patimile din noi, dar atunci când biruim pe vreuna din ele, să nu considerăm că e reușita noastră, ci că biruința e a lui Dumnezeu în noi.
Căci, ne spune tot Sfântul Ierarh Teodoros, „să nu uităm de greșelile noastre, chiar dacă ni se pare că prin pocăință ni s-au iertat. Ci să ne amintim necontenit de păcate[le noastre] și să nu încetăm a plânge pentru ele”[10]. Pentru că acesta e conținutul pocăinței: amintirea continuă a păcatelor noastre și durerea și plânsul pentru ele.
De aceea pocăința e o virtute, e o stare interioară continuă în fața lui Dumnezeu și nu e o activitate care ține doar de anumite zile, eventual de post. Aidoma rugăciunii, ea este o faptă continuă în viața noastră și nu sporadică.
Lacrimile de pocăință ne „spală petele [păcatelor] ce ne-au venit din plăcerea simțurilor”[11], dar, în același timp, ele ne „întraripează dorul spre cele de sus”[12]. Ne umplu de dor dumnezeiesc după vederea și simțirea slavei lui Dumnezeu. Tocmai de aceea și Domnul ne-a spus că pocăința ne apropie de Împărăția Lui sau că Împărăția Lui se apropie de noi când ne pocăim.
Sfântul Teognostos [Θεόγνωστος] ne amintește tuturor că nu putem vedea pe Dumnezeu fără sfințenie[13]. Fără ca să fim oameni sfinți. Iar în sfințenia care ni se cere intră și pocăința continuă. Căci „nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul ce va să vie pentru că am păcătuit, odată ce am primit o fire nestatornică și schimbătoare. Ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit, nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul”[14].
Tot Sfântul Teognostos ne spune în ce constă pocăința: în ieșirea din păcat, „alergând mai degrabă la starea dinainte [de păcătuire], cu întristare și mâhnire și cu multă învinuire de sine, ba și cu vărsare de lacrimi întru frângerea duhului”[15] nostru.
Și tocmai pentru aceasta ne amintim cu durere de păcatele noastre: pentru că știm că numai noi suntem de vină pentru ele. Căci ne învinuim pe noi pentru ele, pentru că sunt ale noastre.
A pasa responsabilitatea păcatelor proprii asupra altora nu înseamnă a te pocăi, ci a-ți căuta justificare pentru ce ai făcut. Însă cel care se pocăiește își asumă în mod deplin păcatul, se îndurerează și plânge pentru el, îl spovedește, primește iertarea lui…dar păcatul, păcatele lui… sunt mereu înaintea ochilor sufletului lui, pentru că mereu se învinovățește pe sine pentru ele. Căci ele sunt ale lui și nu ale altora, chiar dacă a primit iertarea lor de la Dumnezeu…
Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, „Dumnezeu…este pretutindeni; căci e de față, fiind în toate și în afară de toate. El este în toate și aproape de cei ce se tem de El”[16]. Și dacă El este aproape de cei care se tem de El, de aceea și Împărăția Lui se apropie de oameni.
Iar tot Sfântul Simeon ne spune că Dumnezeul nostru treimic Se sălășluiește „întru curăție cunoscută și simțită…în cei desăvârșiți”[17], dar nu ca „împlinire a dorinței lor”[18], ci ca „început și cauză a unei dorințe mai puternice”[19] pentru El. Cu alte cuvinte, pentru Sfântul Simeon, sălășluirea slavei Treimii în noi și simțirea ei în noi, pe care o lucrează pocăința și toată virtutea ortodoxă, nu e întreaga căutare a creștinului ortodox, ci începutul dorinței lui de a-L vedea pe Dumnezeu în slava Lui și de a fi veșnic cu El.
Simțirea slavei Lui este începutul doririi Lui.
Iar dacă El coboară în noi prin slava Lui, atunci Împărăția Lui nu doar că se apropie de noi…ci se sălășluiește întru noi.
Pentru că de aceea și Domnul ne cere să începem cu pocăința, să începem cu începutul înduhovnicirii, pentru ca dobândind toate virtuțile, după harul Lui, să trăim coborârea Lui și a Împărăției Lui în noi înșine.
Căci cel care s-a făcut „casă a Treimii” încă de aici, ne spune Sfântul Simeon, „se va sălășlui în Împărăția cerurilor”[20].
Însă pocăința e cea care ne spală de întinăciunea faptelor noastre celor rușinoase și datorită ei primim împărtășirea de harul Duhului Sfânt[21]. Harul Duhului, pentru Sfântul Simeon, e arvuna Împărăției dată sufletelor noastre[22].
Dar arvuna – simțită în mod tainic în adâncul nostru –, am primit-o „prin fapte bune și prin pocăința cea fierbinte”[23] și o păstrăm „prin lucrarea poruncilor [Lui] și prin dobândirea virtuților”[24].
De aceea, când Domnul a vorbit despre pocăință, despre pocăința continuă, a vorbit despre cea prin care primim, în mod conștient, arvuna Duhului.
Și dacă avem în noi slava Lui, adică arvuna Împărăției, atunci trebuie să ne apropiem continuu de Împărăția Lui prin sfințenie.
Sfântul Simeon Evlaviosul, Părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog, vorbește și el despre pocăință și despre nevoința care ne curățește de patimi ca despre „pricini ale Împărăției cerurilor”[25].
Însă cel care ne vorbește la modul înalt teologic despre diferența dintre Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția cerurilor este Sfântul Maximos Mărturisitorul. Și el ne spune că ele „se deosebesc, dar nu în substanță”[26], nu în firea lor, pentru că „amândouă sunt una”[27].
Pentru că Împărăția cerurilor este „posedarea cunoștinței curate a lucrurilor după rațiunile lor din Dumnezeu”[28], pe când Împărăția lui Dumnezeu este „împărtășirea prin har de bunătățile pe care le are Dumnezeu prin fire”[29].
Căci Împărăția lui Dumnezeu „este, în potență, în toți cei ce cred; iar, în lucrare, [ea este] în cei care au lepădat din dispoziția lor toată viața după fire sau a sufletului și a trupului, și au dobândit numai pe cea a duhului”[30], fiind astfel oameni duhovnicești.
După care, tot Sfântul Maximos ne spune: „Unii spun că Împărăția cerurilor este petrecerea celor vrednici în cer; alții, starea asemenea cu Îngerii a celor mântuiți; iar alții, însuși chipul frumuseții dumnezeiești, pe care-l au aceia care poartă icoana Celui ceresc.
[Dar,] după cât mi se pare [mie], toate trei părerile [amintite] consună cu adevărul. Căci harul viitor se dă tuturor [celor mântuiți, celor Sfinți], după măsura dreptății lor calitative și cantitative”[31].
Însă Sfântul Maximos Mărturisitorul, ca și Sfântul Simeon Noul Teolog, au văzut Împărăția lui Dumnezeu ca prezență a harului dumnezeiesc în cei credincioși, care se curățesc continuu de patimi, atunci când au vorbit despre viața de acum, din Biserică. Dar când s-au referit la viața veșnică, au spus că Împărăția lui Dumnezeu este comuniunea veșnică a lui Dumnezeu cu toți Îngerii și Sfinții Lui, cu toți cei mântuiți, El fiind lumina și viața lor.
De aceea, când Domnul a vestit apropierea Împărăției cerurilor, El a vestit viața cea duhovnicească a oamenilor, adică sălășluirea harului Treimii în oameni. Lucru care s-a petrecut începând cu ziua Cincizecimii.
Și la viața duhovnicească ne cheamă și pe noi, cei de acum, pentru că viața duhovnicească e viața ortodoxă.
Însă ce înseamnă să ai o viață duhovnicească? Să ai o viață plină de slava lui Dumnezeu. Să simți continuu, în ființa ta, că ești plin de slava lui Dumnezeu și de cunoaștere teologică și de viață sfântă. Lucru pe care îl poți dovedi oricând, pentru că harul lui Dumnezeu, dacă e în noi, e prezența lui Dumnezeu în noi și nu o simțire subiectivă și neîmpărtășibilă altora. Harul lui Dumnezeu, slava Lui, e prezența obiectivă a lui Dumnezeu în noi și în Tainele și Slujbele Bisericii și în Sfintele Moaște și în toate cele pe care Dumnezeu, prin harul Său, le sfințește în Biserică.
De aceea, harul pe care îl simți în persoana unui Sfânt, îl simți și când te împărtășești cu Hristos și când ești uns la Sfântul Maslu și când te spovedești și când te rogi și când dai milostenie și când ierți greșelile confratelui tău și când citești cărți sfinte și când te pocăiești.
Slava Lui ne unește pe unii cu alții, de acum și din orice secol, pentru că toți din Biserica Lui au trăit, trăiesc și vor trăi în aceeași slavă dumnezeiască veșnică.
De aceea, cine trăiește duhovnicește azi, adică în slava lui Dumnezeu, și se nevoiește și citește și gândește și predică ortodox, trăiește și predică simțind aceeași slavă îndumnezeitoare a Preasfintei Treimi.
Experiența vieții lui Dumnezeu, a slavei Lui, pe care noi o avem în Biserică este identică în esența ei cu experiența întregii Biserici din toate secolele. Numai că, la modul personal, noi trăim viața lui Dumnezeu în Biserică și în lume la nivelul nostru de înțelegere duhovnicească, adică pe măsura creșterii noastre duhovnicești.
Noi nu știm cât de mult au înțeles și au trăit alții viața cu Dumnezeu. Dar, din experiențele pe care le citim, intuim cât de departe suntem noi de Sfinții lui Dumnezeu a căror experiențe mistice le citim. Pentru că experiențele lor ne bulversează, ne bucură, ne întrec așteptările dar, în același timp, ne înalță spre ei. Pentru că ele ne arată că există un mai mult pe care nu îl înțelegem și pe care nu l-am trăit și că acest mai mult este un urcuș veșnic.
De aceea, iubiții mei, cine nu vrea mereu să cunoască și mai mult pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui printr-o continuă curățire de patimi, printr-o continuă asceză, nu vrea nimic bun!
Pentru că a te mulțumi cu puțin în viața bisericească înseamnă a nu avea nimic. Înseamnă a pierde și ceea ce ai.
Căci, în viața cu Dumnezeu, pe fiecare zi trebuie să vrem tot mai mult de la noi, adică să fim tot mai exigenți față de modul cum ne rugăm, cum postim, cum ne raportăm la oameni, cum înțelegem teologia Bisericii.
Pe fiecare zi trebuie să vrem să fim tot mai cizelați, tot mai supli, tot mai frumoși în viața cu Dumnezeu. Căci sporirea în frumusețe duhovnicească înseamnă sporirea în cunoaștere și în experiența vieții lui Dumnezeu.
Dar nu poate trage speranțe exagerate după o zi pe alta, cel care abia începe să citească teologia Bisericii, să se roage, să înțeleagă.
Astfel de nădejdi au cei care sunt înflăcărați de slava lui Dumnezeu și trăiesc în multă curăție și atenție la ei înșiși.
Noi, cei care abia începem să bâjbâim, să căutăm ca prin ceață să înțelegem ceva din viața cu Dumnezeu, trebuie să fim serioși cu studiul și cu viața liturgică. Adică cu cititul și cu venitul la Biserică.
De aici, din cititul și din venitul la Biserică răsar toți marii teologi și predicatori ai Bisericii. Însă nu toți sunt Scriitori, nu toți sunt Teologi, nu toți sunt Predicatori, nu toți sunt Preoți și Episcopi, nu toți sunt bărbați în Biserică. Ci fiecare, după modul nostru personal de a vedea lucrurile și după darurile noastre de la Dumnezeu, trebuie să slujim în Biserică și să vrem să avem o contribuție reală, vie, la viața Bisericii.
Căci și la strană e nevoie de oameni, și la vândut lumânări, și la făcut curățenie în Biserică, și la alte lucruri adiacente Bisericii e nevoie de oameni. De oameni credincioși și responsabili.
Pentru că acasă, la locul de muncă și în societate, oriunde mergem, trebuie să mergem ca oameni ai Bisericii, având statura morală și teologică a vieții ortodoxe.
Vă doresc multă pace și încredere în viața cu Dumnezeu și să nu aveți niciodată standarde mici în ceea ce vă privește! Adică să nu cereți niciodată lucruri mici de la voi și mari de la alții, ci invers: de la voi să cereți totul iar, față de alții, să fiți îngăduitori, pe măsura vârstei lor în Biserică. Amin!
[1] Scrisă în ziua de 8 ianuarie 2016, zi cu soare dar friguroasă. Zi de vineri.
Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://megalomartys.files.wordpress.com/2013/11/ceb2ceb1cf80cf84ceb9cf83ceb7-cebacebfcebdcf84cebfceb3cebbcebfcf85.jpg?w=1152.
[2] A se vedea: http://www.biserica.org/Publicatii/Rugaciuni/Ceaslov/.
[3] Filocalia românească, vol. 1, ed. a 2-a, Sibiu, 1947, p. 252.
[4] Filocalia românească, vol. 4, Sibiu, 1948, p. 72.
[5] Idem, p. 124. [6] Idem, p. 136. [7] Idem, p. 139-140.
[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Edessa.
[9] Filocalia românească, vol. 4, Sibiu, 1948, p. 222.
[10] Idem, p. 224-225. [11] Idem, p. 246. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 262. [14] Idem, p. 265. [15] Ibidem.
[16] Filocalia românească, vol. 6, București, 1977, p. 17.
[17] Idem, p. 19. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 42. [21] Idem, p. 75. [22] Idem, p. 76. [23] Idem, p. 79. [24] Ibidem. [25] Idem, p. 112.
[26] Filocalia românească, vol. 2, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 201-202.
[27] Idem, p. 202. [28] Ibidem. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Idem, p. 202-203.