Pastorala la Nașterea Domnului a PFP Irinej al Serbiei [2016]

† Irinej,

By the Grace of God Orthodox Archbishop of Pec, Metropolitan of Belgrade Karlovci and Serbian Patriarch, with all the Hierarchs of the Serbian Orthodox Church to all the clergy, monastics, and all the sons and daughters of our Holy Church: grace, mercy, and peace from God the Father and our Lord Jesus Christ and the Holy Spirit, with the joyous Christmas greeting:

Peace from God! Christ is Born!

„Sing to the Lord; bless His name;
Proclaim His salvation from day to day;
Declare His glory among the Gentiles,
His wonders among all peoples”

(Psalm 95 (96): 2-3)

With these words, dear brothers and sisters in Christ the Lord and our dear spiritual children, King David calls us to this Feast Day and to this festive celebration which the Lord Himself has prepared with His Birth from the Most Holy Virgin Mary in the Bethlehem cave. Two thousand years ago, the Most Holy Virgin Mary, together with the righteous Joseph, came to Bethlehem of Judea to be registered. Joseph’s registering among his brothers and his kinsman served in the economy of salvation and in fulfilling the prophecy told by prophet Micah: „And you, O Bethlehem, House of Ephratha, though you are fewest in number among the thousands of Judah, yet out of you shall come forth to me the One to be ruler of Israel. His goings forth were from the beginning, even from everlasting” (Micah 5:1).

Today this prophecy is fulfilled. For behold, the Most Holy Virgin gives birth in Bethlehem of Judea to Him „whose goings forth are immemorial, from eternity”, God the Word (the Logos), Who in a mysterious way became incarnate from the Most Holy Virgin Mary and was born in the City of David. Seeing this—until then—unseen miracle, the angels in heaven trembled; the heavens with the star in the East and the earth with the cave in Bethlehem did the same!

And we, as king David said, let us sing today to the Lord our God, let us bless His Name, always and unceasingly to all around us, let us proclaim His Salvation to all nations which are with us and around us, let us make known His glory and His marvelous miracles, His glory with which no glory of this world can compare, and His wonderful miracles which human eye has not seen and human mind cannot explain!

The birth of the Lord Jesus Christ is a historic event, which brought joy to heaven and earth, but at the same time also disturbed many in Israel and the Roman Empire. Angels and shepherds glorified Him in Bethlehem; the wise men from the East—following the guiding star—traveled toward Jerusalem, and Herod and the entire court in Jerusalem were frightened when they heard from the wise men the question: „Where is He who has been born King of the Jews?” (Matthew 2:2).

Earth and heaven rejoiced in their Savior, and Herod and all of Jerusalem were frightened of their righteous Judge. God the Word (the Logos) —  the pre-eternal Son of God — is incarnated and is born in time as the God-Man Jesus Christ to save man: His icon, His living image!

That is the essence and the meaning of this historic event and feast day. But this feast day also carries within itself another message that pertains to mankind, and that is the message of how great, exalted and allotted mankind is, a message about why God Himself deigned to be born in the cave at Bethlehem.

On the other hand, this feast day testifies about the limitless love of God towards mankind and the world. God, dear brothers and sisters, and our dear spiritual children, never forsakes nor casts away man— His icon—nor this world, which He all-wisely created; He does not leave it without His mercy and His goodness. He always holds it in the palm of His hand because He is the Lord Almighty; He renews it and saves it because He is the Savior. That is the greatest and the most exalted message not only of this Christmas feast day, but also of all the salvific feasts of our Lord.

Already in the Old Testament the great and holy prophet Isaiah speaks about Immanuel’s birth—that is the birth of Him whose name means God is with us. „Behold, the virgin shall conceive and bear a Son, and you shall call His name Immanuel” (Isaiah 7:14), said the prophet, and behold, it is as if he himself is a witness of this mysterious event, adding: „For unto us a Child is born, unto us a Son is given; and the government will be upon His shoulder. His name will be called the Angel of Great Counsel” (Isaiah 9:5).

The birth of every child is, by itself, a great joy, but how great a joy should be ours because of the Birth of the God-Child Immanuel, Jesus Christ, Who is truly Wonderful, God Almighty, and the Prince of peace! Knowing this, dear spiritual children, we rejoice and are elated today, as the angels in heaven were joyous and elated, and with them the shepherds in Bethlehem, singing: „Glory to God in the highest, and on earth peace, goodwill toward men” (Luke 2:14), because God is with us!

Today, more than ever before, peace and good will among people and nations is needed! Peace on earth, and good will among people, are the eternal cry of heaven and earth. „What peace, what good will, and among what people?” someone might ask, and we—in the spirit of the Gospel—answer: „Christmas Peace,” which was born in Bethlehem in Judea—the New-born God-Child Jesus Christ.

He is the Peace of God among us. Let us recognize Him, let us receive Him, and may He become our Peace in this turbulent world! Good will among people has to be the result of that divine Peace. This lack of good will in the world, and even among us Christians, is an indicator that God’s peace is lacking in us. In order for us to have peace among ourselves, let us first establish a personal peace with our own God—our God! Let us make peace with Him through repentance, and like Peter cry: „Lord, help us! We are perishing!” Then we will easily, as God’s children, as God’s People, and as brothers and sisters, establish good will and peace among ourselves.

What do we see in the modern world? We see that people and nations have far removed themselves from God, and not only from God, but also from each other, because the former and the latter go together. We see that the all-saving Name of God and God Himself is being used in profanity more than He is being glorified and called on for help.

We see that the biggest sin, the sin of killing people and entire human communities, is committed daily, oftentimes in the name of God. This, for normal rational minds, is incomprehensible. We ask: is it possible that someone with God’s name on his lips can kill innocent children, women, captives, and refugees?

In the name of which and what kind of god does he do this? In the name of which and what kind of religion does he do this? Because of this pseudo-religious perversion we lack peace and have fear in the world, and this is nothing else but the fruit of the active godlessness of pseudo-religious people.

Dear brothers and sisters, our dear spiritual children, we call on you in the name of God, in the name of the New-born Christ the Lord, to safeguard yourselves and our nation from all-annihilating blasphemies against God and against sins crying to the heavens. If the Lord has come to save every person, to renew his innate calling and to give him life eternal, then can anyone dare to take from anyone this divine gift of life, be it in his mother’s womb or here on earth?

Without true peace with God it is impossible to have peace with our brothers, it is impossible to have good will among people and nations. Knowing this, dear brothers and sisters, our dear spiritual children, we call upon you to make peace with our God. Let us cry to Him as the lost prodigal son in the Gospel story, and He will receive us with His open arms!

Instead of good will and love among people and nations, we are witnessing a planet-wide expansion of egotism, envy, antagonism, and the growth of vice, which causes worry, fear and anxiety about the future of this world. Let us pray to the Divine-Child Christ that He will grant wisdom and goodness, love and peace to those who lead their people and to the entire world, so that this world can be brought out of this deepest moral and existential crisis!

In this festive joy we greet you all, our spiritual children and brothers and sisters of St. Sava throughout the world, in our fatherland and those abroad. We greet you and call upon you to make peace with our God and among ourselves and let us be children of God and the Nation of God! Let us have and show good will among ourselves and towards all people around us! Through this good will among people let us be a light to the world and salt to the earth! Let us live holy and decent lives and let us fulfill the oath of our fathers by which they pledged us for the Kingdom of heaven!

We especially greet our brothers and sisters in our martyred Kosovo and Metohija—our spiritual cradle. We pray to the God-Child Christ that He will spiritually and divinely—as He did the prophet Daniel and the holy youths in Babylon—encourage and confirm them in their determination to be and to remain faithful to the oath of our holy ancestors.

We appeal to all those persecuted and those in exile from this, our holy Serbian land, as well as all those persecuted and in exile from their centuries old homesteads in Dalmatia, Lika, Slavonija, Baranja, Banija and Kordun—as well as other regions of Bosnia and Herzegovina—to do everything in their power to return to their centuries old homesteads, to rebuild them, and to advance and safeguard them for future generation.

It would be sinful to mention only those who are distressed, suffering, and persecuted among our Serbian people without also mentioning those who are distressed, suffering, and persecuted from other nations and countries—regardless of their faith—but especially our brothers and sisters in the Near and Middle East, in the Ukraine and in Africa, especially during these holy and grace filled days when we celebrate the birth of the greatest Sufferer and Persecuted One in history, the God-Man Jesus Christ, Victor over evil, death, and Satan. Let us remember them in our prayers and let us help them in deed when we can, and however much we can!

Regardless of where we live and work—in our homeland or abroad—our dear spiritual children, we are one Christian, Orthodox people of St. Sava, who have in a special and unique way formed Christmas and the Christmas ethos. Christmas is in our hearts and our souls. In celebrating Christmas with joy and peace, with everything and everyone, we learn to live in holiness and the fear of God.

With the greeting „Peace from God – Christ is Born,” and with the reply „Indeed He is Born” we are formed as people of God’s peace and good will. That is our great spiritual wealth. Let us multiply it through correct and holy glorification of this great spiritual feast day! Christmas has taught us in everything that is holy, noble, and pleasing to our dear Lord. Knowing this, once more we call you to safeguard the unity of our Faith and the Church of St. Sava, and the holiness of this Christmas feast as the apple of our eye! Let us not allow anyone to divide us on any basis! The Serbian Orthodox Church was, is, and will be, a guarantor of our spiritual and national unity. In that name we greet you with the joyous Christmas greeting:

Peace from God – Christ is born! Indeed He is born!

A blessed New Year of our Lord 2016!

Given at the Serbian Patriarchate in Belgrade at Christmas, 2015.

Your intercessors before the cradle of the divine Christ-Child:
Archbishop of Pec,
Metropolitan of Belgrade-Karlovci and
Serbian Patriarch Irinej

Metropolitan of Montenegro and the Coastlands Amphilohije
Metropolitan of Zagreb and Ljubljana Profirije

Bishop of Sabac Lavrentije
Bishop of Srem Vasilije
Bishop of Banja Luka Jefrem
Bishop of Budim Lukijan
Bishop of Banat Nikanor
Bishop of New Gracanica-Midwestern America  Longin
Bishop of Eastern America Mitrophan
Bishop of Backa Irinej
Bishop of Great Britain and Scandinavia Dositej
Bishop of Zvornik-Tuzla Chrysostom
Bishop of Osijek and Baranja Lukijan
Bishop of Western Europe Luka
Bishop of Zicha Justin
Bishop of Vranje Pahomije
Bishop of Sumadija Jovan
Bishop of Branicevo Ignatije
Bishop of Dalmatia Fotije
Bishop of Bihac and Petrovac Atanasije
Bishop of Budimlje and Niksic Joanikije
Bishop of Zahumlje and Hercegovina Grigorije
Bishop of Valjevo Milutin
Bishop of Ras and Prizren Teodosije
Bishop of Nis Jovan
Bishop of Western America Maxim
Bishop of Gornji Karlovac Gherasim
Bishop of Australia and New Zealand Irinej
Bishop of Krusevac David
Bishop of Slavonia Jovan
Bishop of Austria and Switzerland Andrej
Bishop of Central Europe Sergije
Bishop of Timok Ilarion
Retired Bishop of Zvornik-Tuzla Vasilije
Retired Bishop of Canada Georgije
Retired Bishop of Zahumlje and Hercegovina Atanasije
Retired Bishop of Central Europe Constantine
Retired Bishop of Slavonia Sava
Retired Bishop of Mileseva Filaret

Vicar Bishop of Moravica Antonije
Vicar Bishop of Toplica Arsenije
Vicar Bishop of Jegar Jeronime

The Ortodox Archdiocese of Ochrid:
Archbishop of Ochrid and Metropolitan of Skoplje Jovan
Bishop of Polos and Kumanovo Joakim
Bishop of Bregal Marko
Vicar Bishop of Stobija David

Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Anastasios al Albaniei [2015]

† Anastasi

Kryepiskop i Tiranës, Durrësit dhe i Gjithë Shqipërisë

Sprovat dhe prania e Perëndisë

    Klerit dhe popullit shpresëtar,

    Bij fort të shtrenjtë më Zotin,

«Besoj në një Zot, Jisu Krishtin, Birin e Perëndisë, të vetëmlindurin,…që u trupëzua prej Shpirtit të Shenjtë dhe Virgjëreshës Mari dhe u bë njeri».

1. Shqetësim, dhimbje dhe frikë shtrihen sot në jetën tonë. Varfëri shumëformëshe, emigrime, privime të vështira për t’u përballuar. Shpërthime terroriste agresiviteti e dhune. Dhe pikërisht brenda kësaj trazire, e kremtja e Krishtlindjes vjen si dritë e tërëshkëlqyer ngushëllimi, paqeje dhe shprese.

Ngjarjet në lidhje me Lindjen e Krishtit, siç i përshkruajnë ungjillorët Matthe dhe Lluka, theksojnë se Jisu Krishti, ende foshnjë, përballet me një sërë vështirësish. Lindet pas një udhëtimi të gjatë të së Tërëshenjtës, Nënës së Tij, në një vend të varfër në Bethlehem, banorët e të cilit sillen ftohtë dhe indiferentë. Pason urrejtja e të fuqishmëve, plani djallëzor i Herodit, një persekutim i palogjikshëm dhe i padrejtë, që E detyron të gjejë strehë në Egjipt. Por, në çdo hap të vështirë të jetës së Jisuit të vogël mbizotëron prania e Perëndisë Atë.

Pra, le të mos çuditemi dhe të mos e humbasim mendjen kur gjendemi para vuajtjeve, armiqësive, padrejtësive, varfërisë, indiferencës dhe rrugëve pa krye. Sprovat janë pjesë e jetës njerëzore. Le të mësojmë të përballemi paqësisht me to. Mbi të gjitha, me besim dhe shpresë në përkujdesjen dhe praninë e Perëndisë. Madje edhe në fazat e errëta të jetës sonë, kur na shtrëngojnë kërcënime, privime, sëmundje, dështime, kumbon në mënyrë ngushëlluese vargu i Psalmistit: “Nëse eci në mes të hijes së vdekjes, nuk do të kem frikë nga të këqijat, se ti me mua je” (Ps. 22:4).

Ndjesia e pranisë së kudondodhur dhe të përhershme të Perëndisë na ngushëllon, na fuqizon dhe na siguron rezistencë e paqe në dhimbje dhe në hidhërime. Gjithashtu, e mbush shpirtin me dritë ngazëllimi në kohë suksesi e krijimi.

2. Njohja e pranisë dhe e përkujdesjes së Perëndisë në botë ishte një e vërtetë e pranuar qysh nga zbulesa e Dhiatës së Vjetër. E Reja tronditëse që thekson e kremtja e Krishtlindjes është, se Perëndia jo vetëm që është i pranishëm në botë, por se Biri dhe Fjala e Tij “u mishërua”, mori natyrën njerëzore. Kjo zbulesë e dallon besimin e krishterë nga besimet e tjera fetare. Simboli i besimit të krishterë nënvizon: “Besoj në një Zot, Jisu Krishtin, Birin e Perëndisë, të vetëmlindurin,… që u trupëzua prej Shpirtit të Shenjtë dhe Virgjëreshës Mari dhe u bë njeri”.

 Që nga ai çast, të gjithë sa besojnë në Atë dhe pagëzohen në emrin e Trinisë së Shenjtë bëhen gjymtyrë të trupit mistik të Krishtit “që është Kisha” (Kol. 1:24). Marrin Hirin dhe fuqinë për të qëndruar “në Atë”, të gjenden në një kungim personal me Krishtin.

Përjetimi që e paqëson besimtarin e krishterë është diçka më intensive sesa prania e thjeshtë hyjnore. Është “kungimi” ekzistencial me Fjalën e Perëndisë të bërë njeri, me Jisu Krishtin. “Fjala e Shfaqur, për këtë arsye e bashkoi veten e tij me natyrën e vdekshme të njerëzve, që ta bashkëhyjnizojë njeriun nëpërmjet kungimit me Hyjninë”, siç na e shpjegon shën Grigori i Nisës. Me “mishërimin” e Tij, Biri i Perëndisë na ofroi të drejtën e pakonceptueshme “për të qëndruar në Atë”, për të marrë pjesë mistikisht në jetën e dashurisë së Trinisë së Shenjtë. Ungjillori Joan e formuloi në mënyrë lakonike të vërtetën e mrekullueshme, që e përmbledh në Dhiatën e Re: “Perëndia është dashuri; dhe ai që qëndron në dashuri, qëndron në Perëndinë, dhe Perëndia në atë” (1Jn. 4:16).

Krishti në mënyrë të përsëritur iu referua misterit të marrëdhënies së Tij me Atin e Tij Qiellor. “Besomëni se unë jam tek Ati, dhe Ati tek unë” (Jn. 14:11). Dhe “ai që më dërgoi është bashkë me mua. Ati nuk më la vetëm, sepse unë bëj përherë ato që i pëlqejnë” (Jn. 8:29). Në këtë marrëdhënie kungimi me Atë i fton të gjithë nxënësit dhe apostujt e Tij, ku me qartësi deklaroi: “Në më do ndonjë, fjalën time do ta ruajë, dhe Ati im do ta dojë, dhe do të vijmë tek ai, dhe do të bëjmë banesë tek ai” (Jn. 14:23). Pra, parakusht për “kungimin” me Perëndinë është përshtatja e sjelljes sonë me fjalën e Tij, me vullnetin e Tij, me parimet që Ai përcaktoi: me drejtësinë, dashurinë për të vërtetën, zemërgjerësinë, faljen, dëlirësinë, përulësinë dhe vetësakrifikimin.

* * *

Vëllezërit e mi, dhurata më e madhe që na ofrojnë Krishtlindjet, është siguria se Perëndia “është me ne”. Perëndia i pafund dhe i tërëfuqishëm, i pakohshëm dhe i panxënshëm, Ai që është Dashuri, hyri në kohën dhe në hapësirën tonë. “Dhe ai që qëndron në dashuri, qëndron në Perëndinë, dhe Perëndia në atë” (1Jn. 4:16). Ai që do dhe ndien vazhdimisht praninë e Perëndisë, kungimin me Fjalën e Tij të bërë njeri, nuk ka frikë askënd dhe asgjë. “Frikë nuk ka në dashuri, por dashuria e përsosur e nxjerr jashtë frikën” (1Jn. 4:18), çdo formë frike.

Le të lutemi që Perëndia në Trini të na japë Fuqinë e Tij, që të mos përkulemi nga hidhërimet, padrejtësitë, vuajtjet që ngrihen në rrugën tonë; që të mbështesë ndjesinë e pranisë së Atit qiellor, sigurinë se në qendër të historisë njerëzore mbizotëron Emanueli- Krishti. Dhe me Hirin e Shpirtit të Shenjtë, sprovat të transformohen në mundësi pjekurie shpirtërore dhe shenjtërimi.

Krishtlindjet le të na sjellin paqe, Viti i Ri qoftë i bekuar dhe krijues!

Me dashuri të thellë më Krishtin,

† Anastasi

Kryepiskop i Tiranës, Durrësit dhe i Gjithë Shqipërisë


O încercare de traducere a textului în limba română, aici.

Învățătura Părinților [Pirkei Avot], cap. III-IV

Akabia ben Mahalalel [עקביא בן מהללאל][1] e primul nume din cap. al III-lea[2]. Și el ne sfătuiește să nu venim la „mâinile fărădelegii [the hands of transgression]” [III, 1].

Rabbi Haninah [חנניה], fiul lui Teradion [תרדיון][3] ne invită să ne rugăm pentru integritatea guvernului, a factorilor de decizie ai țării [III, 2]. Pe când Rabbi Șimon ne spune că la masa unde se vorbesc cuvintele învățăturii dumnezeiești, acolo se mănâncă la masa lui Dumnezeu [III, 3].

Fiul rabinului Haninah a spus: „cel care stă treaz noaptea sau călătorește de unul singur pe drum, și își întoarce inima lui către lene, [acela] și-a pierdut viața sa” [III, 4]. Pentru că problema nu e nedormirea sau călătoria, ci lenea, pierderea în lucruri de nimic.

Prezența lui Dumnezeu se odihnește peste cei care se ocupă de Torah, de învățătura lui Dumnezeu [III, 6]. Iar în III, 13, Rabbi Akiva [עקיבא][4] ne spune că gluma și frivolitatea sunt cele care ne obișnuiesc cu promiscuitatea. Cu faptul de a păcătui.

Și tot Akiva ne spune că gardul de siguranță al învățăturii e tradiția, pe când gardul de siguranță al înțelepciunii e tăcerea [Ibidem].

În III, 14, Akiva vorbește despre om ca despre cel creat după chipul lui Dumnezeu. Iar pentru Rabbi Eliezer fiul lui Azariah[5] cuviința comună este legată de existența Torahului. Pentru el, dacă nu există Torahul, nu există nici cuviință socială [III, 17]. Iar unde nu este frica de Dumnezeu, nu există nici înțelepciune [Ibidem].

În cap. al 4-lea[6], Simeon ben Azzai [שמעון בן עזאי][7] accentuează faptul că orice păcat naște alt păcat [IV, 2]. Și tot el ne spune să nu disprețuim niciun om și niciun lucru, pentru că nu există om care să nu aibă ceasul lui și niciun lucru care să nu aibă locul lui [IV, 3]. Pentru că ne trebuie experiența și ajutorul oricărui om, după cum ne trebuie lucruri la timpul lor.

În IV, 4, Rabbi Levitas al lui Iavneh ne povățuiește: „Fii foarte, foarte smerit, căci nădejdea omului muritor sunt viermii”. Adică ne invită să ne gândim mereu la moarte.

Pentru Rabbi Ișmael doar Dumnezeu e Judecătorul nostru [IV, 8]. Iar Rabbi Șimon spune că există cununa Torahului, cea a preoției și cea a împărăției, dar că ultima cunună, cea a numelui bun, le depășește pe toate [IV, 13].

În IV, 15, Rabbi Matia fiul lui Karaș a spus: „Fii primul în a saluta pe fiecare om [pe care îl întâlnești]. Fii o coadă a leilor, mai degrabă decât un cap al vulpilor”. Cu alte cuvinte: arată că ești demn în relațiile cu oamenii, aidoma leilor, decât parșiv ca vulpile.

În IV, 16, lumea de acum este o anticameră a lumii ce va veni.

[1] Cf.

[2] Citez din acest text:

[3] Cf.

[4] Cf.

[5] Cf.

[6] Acesta e textul:

[7] Cf.

Reîntoarcere la Nichita [5]

În volumul acesta, poetul încearcă să ne explice creșterea sa, sufletească și spirituală.

Odată, demult, a fost „timpul în care aveam/ o gândire învălmășită, de fum”, în care „eram pe-atunci legat de obiecte/ cu invizibile liane,/ și atârnat de ele-n legănare,/ din oră mă săltam în oră,/ cum dintr-un arbore într-altul/ al junglei”… (Mi-amintesc cu uimire).

Credea, instinctiv, că viața depinde de obiectele din jur.

Atunci timpul părea fix, cu măsuri exacte, după cum și obiectele păreau de nezdruncinat conștiinței care de abia începea să înțeleagă lumea.

Poetul ne spune, însă, cum și-a simțit, treptat, sufletul crescând, încă de când era mic: „Eram copil și sufletul/ începuse să-mi împingă în coaste, în tâmple,/ nemaiavând loc” (Epilog la lumea veche).

Ne vorbește despre momentul în care s-a născut în el conștiința că este o ființă spirituală. Nu numai rațională, ci și spirituală/ duhovnicească.

Sufletul nu-și are sediul în inima de carne și nici în creier sau în cap. Și nici nu mai avea loc în inima sau în mintea cu care simțise și gândise până atunci, împingând în coaste și în tâmple.

Atunci a conștientizat că vasul trupului și chiar întreaga lume este prea mică pentru suflet: „și mi-era milă de lucruri că existau,/ și le iubeam, și aș fi vrut să le apăr”.

Este iubirea care se desprinde, se rupe de lucrurile materiale, dar, în același timp, îmbrățișează lumea compătimitor.

Această simțire tainică, dacă ar fi avut un mediu propice în care să fie cultivată, ar fi putut face din Nichita un ascet și un mistic ortodox. Însă lucrurile stau cum stau și avem, în schimb, un poet mare

Lucrurile/ obiectele începeau să se desființeze, să-și arate ruina lăuntrică, după cum și timpul nu se mai prezenta ca o alergare din oră-n oră, nu mai avea o consecuție ritmică ordonată, ci dimpotrivă: „Parcă am căzut din ore” (Oră fericită).

Copilul simte, cu toată ființa sa, la un moment dat, chiar și fără o propovăduire specială, dacă nu se lasă stăpânit de pofta de a poseda, de egoism și de patimi, simte că nu e legat de lucrurile lumii și că nimic din această existență nu-l poate ține prizonier cu forța, iar Nichita a prins în versuri această stare:

Eram copil /…/
și-mi tremura de emoție spinarea,
ca și cum ar fi trebuit
să-mi crească aripi din ea. /…/

Eram copil și sufletul
începuse să-mi împingă în coaste, în tâmple,
nemaiavând loc.

O, și nopțile nu mă uitam niciodată
la cer,
de teamă că m-aș putea prăbuși
spre el,
înfrigurat și singur,
lăsând în urma mea lucrurile,
ca pe niște dinți de lapte,
smulși dureros cu sfoara subțire
a vremii aceleia,
când totul se începea cu moartea…

(Epilog la lumea veche)

Era copil și își simțea sufletul crescând în el și se simțea atras spre cer. Simțea…gravitația cerului, faptul că îi aparține mai degrabă lui decât pământului.

Însă nu vroia să moară nu din frică de moarte, ci din compătimire pentru lucrurile lumii, adică pentru lumea însăși.

O milă adâncă, ce ne aduce aminte de Eminescu: „Sus inimile voastre! Cântare aduceți-I,/ El este moartea morții și învierea vieții! // Și El îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac)[1].

Aș îndrăzni să spun că această compătimire  l-a făcut pe Nichita poet. Pentru că el a vrut să se facă organul unor trăiri și gândiri universale și să trezească poezia din oricine. Alexandru Condeescu avea dreptate spunând că „Nichita Stănescu are pudoarea durerilor personale, el suferă de durerile…lumii”[2].

Dar și poetul mărturisise că „o rană întâmplătoare la mână/ mă face să văd prin ea,/ ca printr-un ochean,/ durerile lumii, războaiele” (Sunt un om viu)…

Mai târziu, în „vârsta de aur a dragostei”, Nichita trăiește din nou senzația de dilatare a sufletului, din cauza căreia „lucrurile sunt atât de aproape de mine,/ încât abia pot merge printre ele/ fără să mă rănesc”.

Realitatea devine constrângătoare pentru cel care se simte „un univers în expansiune”:

E un spectacol de neuitat acela
de-a ști,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ți privești
o fotografie din copilărie!

(Sunt un om viu)

Nici el nu mai poate descifra întru totul „papirusul vieții/ plin de hieroglife”, cartea propriei vieți.

În altă parte amintește de felul „cum țin trupul copilăriei, în trecut,/ cu morțile-i nerepetate” (Îmbrățișarea) sau despre modul cum „voi, schimbări și creșteri zvelte,/ sufletul mi-l potriviți /…/ ridicându-l acoladă/ peste-orașul suitor” (Oră fericită).

Dar se simte expansiv la modul creator:

Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viață. /…/

Îmi place să râd, deși
râd rar /…/

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și în pietre și în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalță
ca pe niște trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și în pietre și în schelării.
Umbra de mi-aș ține-o doar o clipă pironită,
s-ar și umple de ferigi, de bălării!

(Sunt un om viu)

Chiar și umbra lui face locurile pustii să nască viață. Dar nu are un sentiment demiurgic la modul hulitor, ci își exprimă exuberanța, fericirea cu care descoperă darul creației în sine însuși.

[1] A se vedea comentariul nostru din Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 331-332, 686-688, cf.

[2] Cf. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, vol. I, op. cit., p. 25.