Nu cred că ziua de naștere a lui Eminescu e 15 ianuarie 1850, ci cred că s-a născut când a spus el (și cei din familia lui) că s-a născut, adică pe 20 decembrie 1849.

Certificatul de naștere e una, și ce știe omul însuși despre sine, cu certitudine, e altceva…

Și n-ar trebui să fie cuvântul lui Maiorescu și al lui Călinescu împotriva a ceea ce Eminescu a spus despre sine însuși. Dar la noi e ca la nimenea. Așa încât toată lumea serbează ziua lui Eminescu și a culturii naționale azi, pe 15 ianuarie.

Eminescu este Eminescu datorită poetului de geniu care a fost. El a vrut să fie și este în primul rând poet, nu filosof, nu ziarist, nu pamfletar.

Iar poet de geniu l-au făcut, pe lângă simțirea poetică, multe alte calități ale personalității sale, rar de găsit între oameni.

Nichita zicea: „Mari poeți sunt poeții de mâna a doua. […] Cel mai mare poet sunt cincisprezece, mari poeți vreo zece și poet numai Eminescu”[1].

Și încă: „Eminescu este un poet foarte greu accesibil […] încât, până i-ai atinge piscul înțelegerii lui, treci prin spaima spectacolului și frumusețea șerpașului spre piscul Himalaiei”[2].

De aceea ne bucurăm de a fi putut finaliza anul trecut reeditarea a două volume de exegeză asupra operei eminesciene – în care am lămurit multe lucruri pe care inaccesibilitatea poetului le-a făcut să rămână multă vreme neclare –, și anume: Epilog la lumea veche, vol. I. 2 și Eminescu între modernitate și tradiție.

În prima carte enunțată am făcut comentariul integral al unor poeme fundamentale, ca Luceafărul și Scrisoarea I, dar ne-am oprit cu analiza noastră și asupra altor poeme, despre care am considerat că ridică probleme ce necesită dezbatere și clarificare: Memento mori, O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, Rugăciunea unui dac, Mortua est!, Strigoii, Dintre sute de catarge etc.

Am discutat, așadar, probleme esențiale legate de așa-zisul nihilism al poetului, de concepția lui despre iubire și despre creația poetică și despre raportarea lui la frumusețea cosmică. Am vorbit despre întoarcerea lui la literatura română veche și la tradiția spirituală ortodoxă, despre interesul acordat Scripturii și cărților vechi religioase – un capitol cuprinde numai apropierile pe care le-am făcut de opera Sfântului Antim Ivireanul.

Ba chiar a citit și Scriptura în greacă (sau fragmente din ea), pentru că, vorbind despre om ca „icoana Ta” (Memento mori), translitera de fapt termenul grecesc din Fac. 1, 26: „Să facem om după icoana Noastră”… (cf. LXX).

Am arătat faptul că, descoperind cărțile filocalic-isihaste și citindu-le cu nesaț din copilărie, Eminescu a privit inițial cu scepticism experiența erotică, ba chiar cu ostilitate, mai înainte de a se lăsa convins că femeia din viața lui trebuie să fie un vicar al îngerului păzitor sau o fecioară preacurată.

Dar și că toate celelalte experiențe filosofice n-au făcut decât să se adauge la această experiență primară fundamentală, prin care și-a însușit filosofia ortodoxă, aceea că lumea e deșertăciune și viața vis.

Am demonstrat că demonismul nu e nici pe departe o soluție existențială pentru Eminescu, că demonul în care se metamorfozează la un moment dat Luceafărul poartă trăsăturile unui Sfânt (din Viețile Sfinților) care cunoscuse experiența căderii în păcat datorită unei ispite erotice, că Luceafărul dialoghează cu Dumnezeu-Cuvântul și că lui nu i se poate atribui, în niciun caz, o natură necreată.

Parabola îngerului-Hyperion ascunde în sine credința poetului că geniul este un fiu al lui Dumnezeu, un intim al Său, căruia Acesta îi revelează înțelepciunea Sa, descoperindu-i deșertăciunea celor pământești.

La Hristos, „izvorul de vieți” (Luceafărul, Învierea), „moartea morții și învierea vieții” (Rugăciunea unui dac), „împăratul în hlamidă de lumină” (Memento mori) se raportează Eminescu adesea.

Am afirmat că peisajul lunar este, în opera lui Eminescu, un echivalent al peisajului lumii în epoca romantică, al înnoptării conștiințelor umane, unde luna este simbolul Înțelepciunii care a creat lumea și Care luminează mințile înțelepților.

Cosmogeneza și eshatologia din Scrisoarea I nu contravin Scripturii, dacă simbolurile poetice sunt înțelese corect. „Raza, care tot mai ține încă” (Scrisoarea I) este „raza de gândire” care „ține lumi ca să nu zboare” (Memento mori), fiind Raza Tatălui sau Gândirea care a creat lumea.

„Vis al neființii” este „universul cel himeric”, adică: universul patimilor omenești. Căci „viața aceasta este o scenă de teatru și vis” a spus Sfântul Ioan Gură de Aur (și alți Sfinți Părinți asemenea), urmând Scripturii.

Simbolismul aștrilor cerești este preluat de Eminescu din literatura veche patristică, ca și cel al iernii, ca anotimp spiritual.

Ne-a devenit evident apelul poetului la Hexaimera, care a generat o concepție ortodoxă despre cosmogeneză și viziuni poetice ebluisante.

Poetul contempla universul inseminat de Dumnezeu cu semințele rațiunilor cosmice, ca pe un partener de dialog care poate comunica, folosind limbajul cosmic al codrilor și izvoarelor, cu rațiunea umană.

Codrii atârnă „arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Iar Eminescu își enigmatizează poezia în mod conștient, voit, după modelul logosului biblic sau al logosului cosmic, care nu sunt inteligibile decât celor care au „urechi de auzit” (Memento mori).

Am vorbit, de asemenea, despre visele extatice din nuvele – întrebându-ne dacă nu cumva putem citi, în versurile sale, o mărturie tainică despre experiențe duhovnicești și ieșiri din sine extatice, în care să fi văzut pe Maica Domnului și un Înger (cf. Răsai asupra mea, Rugăciune și Înger de pază) – și despre multe alte lucruri…

În cea de-a doua carte amintită, după o introducere generoasă în care am revăzut ideile principale ale criticii despre Eminescu, am analizat temele fundamentale ale operei eminesciene, urmărind, din nou, legătura esențială cu literatura, gândirea și spiritualitatea românească tradiționale.

Am plecat de la felul în care poetul s-a văzut pe sine însuși, ca geniu întruchipat poetic sub masca Luceafărului sau a Magului. Deghizări poetice care au legătură cu credința sa în faptul că geniul este un om în care Dumnezeu a pus harul Său creator, cu aspirația sa celestă și cu modul în care se vorbește, în literatura noastră veche, despre lectura semnelor cerești (ceea ce noi am numit: protobiblia cosmică).

Mărturii esențiale în acest sens conțin cronografele românești (traduse după cele bizantine) și mai ales cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului, pe care Eminescu l-a deținut și în manuscris și din care am reținut în carte un pasaj foarte important, despre Sfântul Sit. La care am adăugat lecturi din Filocalia lui Origen, de la Sfântul Chiril al Alexandriei și de la alți Sfinți Părinți.

Tradiția lecturii celeste este foarte veche, provenind de la Sfântul Sit și trecând prin Avraam, Valaam, Moisis până la cei trei magi persani care au venit la Bitleem. Și scopul acestei lecturi este: de a conduce către Dumnezeu.

În urma cercetărilor noastre amănunțite, în toată opera eminesciană, am ajuns la concluzia certă că Eminescu nu era nici nihilist, nici agnostic, ci că se închina la Cel care seamănă stele în cer, „sfânt și mare” (Memento mori), Kalocagatonul pe care l-au căutat înțelepții păgâni, dar pe Care L-au aflat magii în iesle, Adevărul născut „în tavernă” și „în umilință” (Dumnezeu și om), Părintele Care i-a dăruit poetului geniul și asemănarea cu El, prin care și el creează lumi ale gândirii, după cum Dumnezeu a creat lumea cu gândul/ cu cuvântul (Luceafărul, În vremi de mult trecute etc.).

Poetul ajunge a se costuma poetic, ca într-o scenă de Vicleim, în păstor și mag, care „turma visurilor [gândirilor] mele eu le pasc ca oi de aur” (Memento mori) și care „aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi” (Cum universu-n stele…).

Eminescu a apelat la Rig-Veda, în poetizarea cosmogenezei, nu din cauza credinței sale „indiene” (așa cum, în mod cu totul eronat, au susținut și susțin încă foarte mulți „exegeți”), ci pentru că Miron Costin a afirmat (în De neamul moldovenilor…) că dacii au migrat pe teritoriul țării noastre venind din India. Și, întrucât se spune că nu există o literatură a dacilor (sau nu s-a descoperit încă), poetul a făcut apel la ceea ce considera a fi o rădăcină etnică comună, ale cărei poeme cosmogonice erau descoperite atunci cu admirație în Europa.

Însă Eminescu a putut descoperi, fără îndoială, nenumărate nuclee poetice, care să-l îndemne la poetizarea cosmogenezei, și în multe din cărțile Sfintei Scripturi, precum și în cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului (fragmentele din acest cronograf, care l-au influențat pe Eminescu în privința cosmogenezei, au fost remarcate de Paul Cernovodeanu, dar „marii exegeți” nu s-au sesizat).

Cert este că împrumuturile poetice din Rig-Veda sau admirația pentru Buddha nu i-au schimbat credința ortodoxă.

Într-o variantă a Luceafărului, Dumnezeu răspunde cererii acestuia de a-l dezlega de nemurire prin cuvintele: „Tu poți muri numai atunci/ Când pierzi credința-n Mine. // Și n-o poți pierde căci tu vezi/ Cum toate-n vremi se leagă/ Și dacă tu n-ai înțeles/ Au cine să-nțeleagă[?]”.

Versuri pe care nu le-a remarcat niciun critic…

Creația lumii îi apare poetului ca o umplere a unui gol, sugestie pe care a preluat-o de la Mihail Moxa (care spune că Dumnezeu „dentâiu făcu ceriul fără stele”) și Dosoftei („A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul”, Ps. 23, 1-2). De aceea, și la Eminescu „Stele împlu tot seninul lin și gol” (Călin Nebunul).

Am sesizat că Eminescu are o concepție ierarhică asupra lumii, foarte bine definită, fapt care ne-a condus să credem că l-a citit pe Sfântul Dionisie Areopagitul.

Dar…ca să nu lungim foarte mult acest articol…am arătat că toate marile teme ale poeziei lui Eminescu au fost abordate și tratate prin valorificarea cu dragoste și cu pasiune a concepțiilor și viziunilor (înțelese inclusiv din punct de vedere poetic) tradițional-ortodoxe.

Mai adăugăm doar că, în capitolul Timpul am făcut comentariul integral al poemului Memento mori, din perspectiva unor semnificații foarte importante legate de viziunea lui Eminescu asupra timpului și a istoriei umane. Făcând apel și la cărțile lui Mircea Eliade, dar și la filosofia despre timp a lui Blaga, am remarcat aspecte esențiale, nesesizate până la noi.

Lupta pentru și împotriva lui Eminescu nu este deloc nouă. S-a dus și cât a trăit poetul (cei împotrivă fiind cu mult mai mulți și mai puternici decât cei care au dorit să-l apere) și, mai departe, din clipa în care a murit și până astăzi.

Nu i-a construit cineva mitul într-o anumită epocă. Declamatori fără substanță au existat întotdeauna, însă…toți marii poeți ai României l-au admirat și l-au iubit fără rezerve și i-au recunoscut întâietatea. L-am citat mai sus pe Nichita, dar se pot aduce mărturii nenumărate de la George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Pillat, Emil Botta etc. etc. etc.

A vrea să-l demolezi pe Eminescu înseamnă a vrea să dărâmi toată poezia română modernă, care s-a clădit pe experiența lui poetică și ai cărei autori au recunoscut acest lucru (excepțiile sunt foarte puține și nesemnificative).

În ciuda lui Macedonski, care, vorba lui Mihai Zamfir, nu s-a putut simți bine cât a trăit Eminescu…recunoașterea acestuia în cuvinte mari s-a făcut de la bun început printre marii poeți ai României. Fără să mai vorbesc și de critica literară…

Urmele lui Eminescu sunt nenumărate și adânci în lirica primilor noștri poeți moderni, fapt care se repercutează până târziu în poezia noastră.

Nu urmăresc acum să fac un excurs în acest sens, însă reamintesc faptul că, în Transformarea liricei, Ștefan Petică a fost primul care a introdus formula: poeziile Eminescului. L-am citat altădată și pe Traian Demetrescu…însă acum aș vrea să închei cu un poem dintr-un volum semnat de Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel (Caleidoscopul lui A. Mirea), intitulat tot Lui Eminescu:

O, Doamne, câtă vreme rămasă înapoi!
Unde ești tu acuma și unde suntem noi,
Nevârstnicii romantici, sentimentali de-ieri,
Care plângeam cu tine și-a tale mari dureri
Ni le-nsușeam, asemeni acelor neofiți,
Ce se visau aieve pe cruce răstigniți
Și resimțeau tot chinul, batjocora și-amarul,
Ce le-ndurase-odată și Christ urcând Calvarul? …

Sunt ani de-atunci…și astăzi nevârstnicii de ieri
Au încercat ei înșiși cumplitele dureri,
Au suferit și dânșii și-au plâns cu-adevărat,
Ca tine, nopți de trudă adesea au vegheat,
Slujind plini de credință divinului tău cult,
Și cine știe dacă n-au suferit mai mult,
Lipsiți de-aripa largă a geniului tău…

Azi când plutești dincolo de bine și de rău,
Când nu mai simți pe frunte cununa grea de spini,
Pătrunși de pietate, ca niște pelerini,
Ți-aducem ție altă cunună mai bogată –
Căci sunt și flori pe lume ce nu mor niciodată!…

Ca pelerini cucernici, trudiți de lungul drum,
Ne ridicăm privirea spre tine și acum
Abia ne dăm noi seamă ce sfânt și mare ești:
Ce sus, tot mai puternic, mai mândru străjuiești
Umplând tot orizontul cu raza ta cea clară,
Întocmai cum în zare luceafărul de sară
Pe cerul gol de stele răsare timpuriu…
Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai târziu…

E adevărat însă: cuvintele mari, în gura celor care știu despre ce e vorba, sună altfel decât atunci când le recită cu emfază epigonii.


[1] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, 1990, p. 466.

[2] Idem, Antimetafizica, Ed. Allfa, 1998, p. 280.

Did you like this? Share it: