cei 10

Iubiții mei[1],

lumea noastră este una a experimentului. A experimentului fără prea multe probleme de conștiință. Vrem să vedem ce iese dintr-un moft, dintr-o dorință a noastră de a încălca cutumele de până acum.

Pentru că suntem ideologizați cu ideea că noi suntem „altfel” decât cei din trecut, pentru că trăim într-o lume net superioară la nivel tehnologic și utilitar. Și, mai pe scurt, dacă avem ultimul telefon sau ultima mașină sau ne putem permite luxul de a merge undeva sau de a face ceva anume, noi credem că suntem „alții” în comparație cu „ceilalți”.

Însă acest lucru e o mare înșelare de sine!

Pentru că noi, în adâncul ființei noastre, suntem oameni, ca toți oamenii de acum și de ori- când. De când Protopărinții noștri Adam și Eva au păcătuit și au fost izgoniți din Paradis, oamenii se nasc și mor, oamenii păcătuiesc, oamenii se înfricoșează, oamenii se bucură, oamenii speră, oamenii muncesc, oamenii construiesc, oamenii se înșală în așteptările lor.

În adâncul nostru nu există nicio diferență între președinte și ultimul cerșetor, între bărbat și femeie, între copil și bătrân, pentru că toți ne naștem și murim, toți avem nevoie de hrană, toți avem nevoie de învățătură și de iubire, toți avem nevoie de o societate care să ne încapă și să ne accepte pe fiecare în parte.

Și dacă avem nevoi și aspirații comune, avem și patimi comune.

Și niciun produs tehnologic nu poate să schimbe ceea ce suntem, pentru că noi suntem creația lui Dumnezeu și nu a noastră. Sau nicio invenție umană nu poate să ne împlinească interior, pentru că împlinirea noastră nu e prin lucruri, ci în relație cu Dumnezeu, cu Creatorul nostru.

Însă noi, prin efortul nostru teribilist, excentric, încercăm continuu să schimbăm normalitatea noastră creaturală, modul cum Dumnezeu ne-a creat și pentru ce ne-a creat, pentru o călătorie spre nicăieri. Iar căsătoriile între persoane de același sex[2], spre exemplu, sunt călătorii spre nicăieri, sunt un experiment sociologic, o rescriere a familiei tradiționale, un capriciu legislativ, pe premisa că toți avem dreptul la fericire.

Și numărul statelor care au legalizat căsătoriile între persoane de același sex a crescut într-un ritm halucinant în ultimii ani.

Olanda a legalizat căsătoriile între persoane de același sex în 2001, Belgia în 2003, Spania și Canada în 2005, Africa de Sud în 2006, Norvegia și Suedia în 2009, Portugalia, Islanda și Argentina în 2010, Danemarca în 2012, Franța, Brazilia, Uruguaiul și Noua Zeelandă în 2013, Anglia, Țara Galilor și Scoția în 2014, Luxemburgul, Statele Unite ale Americii și Irlanda în 2015[3].

Parlamentul Greciei, nu oricând, ci înainte cu două zile de praznicul Nașterii Domnului, în data de 23 decembrie 2015, a recunoscut „uniunile de același sex [same-sex unions]”[4].

Pentru că acest act legislativ a fost promis de partidul de stânga Siriza, aflat acum la putere, electoratului său[5]. Și, în parlamentul elen, „aproape 200 din cei 300 de membri ai Parlamentului au votat propunerea ce nu va redefini căsătoria, dar va extinde protecțiile legale la cuplurile de același sex”[6].

Însă căsătoriile unisex, între persoanele de același sex, rescriu în mod fundamental căsătoria și societatea creștină. Pentru că persoanele astfel „căsătorite” vor avea, din punct de vedere legal, aceleași drepturi ca și persoanele căsătorite tradițional.

Ele vor intra, în mod automat, pe lista persoanelor care nu trebuie discriminate. Pentru că statul, prin acceptarea acestor „căsătorii”, le dă toate drepturile legale.

Așadar, Grecia e prima țară majoritar-ortodoxă care a legalizat căsătoriile unisex. Iar acesta e motivul pentru care, pe 14 ianuarie 2016, Sinodul Bisericii noastre a apreciat „inițiativa cetățenească pentru amendarea articolului 48 din Constituția României în sensul precizării că familia este constituită prin căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie[7].

A amenda un text constituțional înseamnă a-l modifica. Iar Sinodul Bisericii noastre ar dori ca textul constituțional să sune astfel: „familia este constituită prin căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie”. Adică să se vorbească despre căsătoria tradițională, cea dorită de Dumnezeu în lege.

Acum, articolul 48 din Constituția României, arată astfel[8]:

48

Și se poate trage „concluzia”, că „soții” pot fi și de același sex.

Însă, pentru a amenda Constituția, pentru a o face mult mai clară și stabilă în acest articol al ei, cetățenii trebuie să acționeze prin intermediul parlamentarilor României. Pentru că Parlamentul României scrie și votează legile țării și poate schimba Constituția României. Cetățeanul de rând nu poate schimba Constituția, dar partidele politice și parlamentarii lor, dacă au „voință politică”, o pot schimba.

În Grecia, partidul Siriza aflat la putere, partid de stânga, „în ciuda ideologiei sale seculare, are mulți membri creștini, care, ca și colegii lor atei, se opun privilegiilor Bisericii Ortodoxe a Greciei, sponsorizată de stat”[9]. Adică ortodocșii greci, deși ar trebui să ajute Biserica Ortodoxă Greacă, se coalizează cu ateii din Siriza, pentru că sunt nemulțumiți de faptul că Statul elen sprijină financiar Biserica.

Astfel de nemulțumiți avem și noi în România, care nu vor să avem Biserici, care nu vor să beneficiem de sprijin financiar din partea Statului, care doresc ca Biserica să se gospodărească singură, să se autofinanțeze.

Și cred că nu numai ei doresc acest lucru, ci și factori externi, foarte influenți. Pentru că și-ar dori ca Biserica Ortodoxă Română să iasă din societate, să se autoizoleze, să vorbească în surdină.

Numai că raporturile dintre Statul român și Biserică sunt reglementate legal în Legea Cultelor din 2006, unde se spune că „Statul român respectă și garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conștiință și religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituției și tratatelor internaționale la care România este parte” [I. 1 (1)][10].

„Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social-caritabil, cultural și de parteneriat  social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale” [II. 7 (1)][11].

„Cultele recunoscute [de Statul român] sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice” [II. 8 (1)][12].

Iar Constituția României ne spune, în art. 29, că „libertatea gândirii și a opiniilor, precum şi libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine”[13].

Așa că Biserica Ortodoxă Română este partener cu Statul român în educarea și vindecarea duhovnicească a oamenilor, și prezența ei în școli, în penitenciare, în spitale, oriunde sunt creștini ortodocși români, e legală și apreciată ca benefică de către Statul român.

Însă, așa cum poți să ai credință și să te manifești religios potrivit conștiinței și alegerii tale, tot la fel, potrivit Constituției, poți și să nu crezi în nimic. Pentru legea fundamentală a Statului român, orice român se poate declara și ateu, liber-cugetător, necredincios, dacă crede că asta îl „avantajează”. Numai că „libertatea conștiinței”, care este „garantată” de Constituție, „trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”.

Adică un ateu, care nu e de acord cu mine, cu credința mea, potrivit Constituției, trebuie să mă tolereze și noi să avem relații amiabile, de respect reciproc la nivel uman, chiar dacă noi avem credințe diametral opuse.

Însă ce înseamnă a tolera pe cineva? Înseamnă a îngădui pe cineva, a-l suporta așa cum este și cu ce spune și face. A admite că el este ceea ce spune că este și face.

Dar pentru a tolera pe cineva sau comunități întregi de oameni care cred altfel decât tine și se manifestă altfel decât tine, trebuie să faci un efort continuu de înțelegere a lor. Trebuie să îi înțelegi și să le accepți modul de-a fi, chiar dacă nu ești de acord cu ceea ce fac, spun și sunt.

La polul opus, a fi intolerant față de o persoană anume sau față de un grup de persoane sau față de o comunitate sau față de un neam sau față de anumite țări sau față de toate țările la un loc înseamnă a te comporta extremist, dincolo de moderație, dincolo de calea de mijloc, adică împingând la extrem raportarea ta la alții, care nu sunt ca tine. Pentru că a fi intolerant înseamnă a-i exclude pe cei care nu sunt ca tine.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] se ocupă cu o comunitate de oameni care era exclusă social, datorită bolii pe care o aveau membrii ei: lepra.

Însă leproșii [λεπροὶ] erau respinși de societatea iudaică nu, în primul rând, din considerente medicale, ci religioase. Pentru că Dumnezeu fusese Acela care stabilise ca leproșii să locuiască în afara comunităților locuite.

În Lev. 13, 11, cel care era găsit de către preot bolnav de lepră era exclus din comunitate și declarat necurat [ἀκάθαρτός]. Iar cel care era necurat, trebuia să aibă veșmintele lui descheiate [παραλελυμένα] și capul său neacoperit [ἀκατακάλυπτος] și să fie îmbrăcat până la gura lui și să strige că este necurat [Lev. 13, 45, LXX]. Pentru ca, prin felul în care arăta și prin ce spunea, cel bolnav să nu îi contamineze și pe ceilalți.

Iar leproșii locuiau în mod separat, afară din tabără [Lev. 13, 46] și, mai târziu, afară din localitatea din care erau.

Însă Dumnezeu stabilise aceste lucruri pentru leproșii lui Israil, pentru ca ei să se vindece în mod separat și să nu contamineze întreaga comunitate. Dumnezeu nu dorise excluderea definitivă a leproșilor, ci vindecarea lor. Pentru că în Lev. 14 avem detalii despre modul cum erau reprimiți în comunitate cei vindecați de lepră.

Însă iudeilor, se pare, le-a plăcut numai varianta excluderii leproșilor și nu și aceea a recuperării lor. Fapt pentru care, Domnul a vrut să le reamintească motivul inițial al separării lor de comunitate, cel pe care l-a dorit Dumnezeu: vindecarea leproșilor.

Tocmai de aceea, în duminica de azi, avem Evanghelia vindecării celor 10 bărbați leproși [δέκα λεπροὶ ἄνδρες], care locuiau în afara unui sat [κώμην] [Lc. 17, 12, BYZ]. Iar dacă cei 10 erau împreu înseamnă că locuiau împreună. Și poate că existau leprozerii pentru bărbați și leprozerii pentru femei. Iar cei 10 fuseseră excluși din satul lor, pentru că fuseseră găsiți bolnavi de lepră de către preot.

Ce trăiau acești oameni în inima lor? Ei, cei excluși datorită bolii…Or fi avut familii în sat? Or fi avut copii? Nu ni se spune dacă erau căsătoriți sau nu. Dar dacă Sfântul Lucas ne spune că erau bărbați, înseamnă că erau în vârstă. Aveau peste 30 de ani.

Lepra este o boală infecțioasă gravă, o boală de piele, care se cronicizează[14]. Adică are o evoluție lentă, fiind o boală de durată, de ani de zile, având nevoie de 5-7 ani ca simptomele să se dezvolte[15]. Prima oară apare pe piele, îți cade părul din cap datorită ei, se inflamează nervii, țesuturile încep să se descompună, apar ulcerații și tumefieri[16]. „Lăsată netratată, lepra poate provoca deteriorarea permanentă a nervilor de la mâini și picioare. Pacientul poate avea dureri și probleme tactile și de percepție a stimulilor externi: de ex. temperatura.

Pierderea simțurilor poate duce la răniri accidentale. Leziunile repetate și deteriorarea nervilor pot cauza slăbiciune musculară, poate duce la deformare și chiar [la] pierderea degetelor”[17].

Iar dacă astăzi, când lepra este tratată medical cu antibiotice, „chiar [și] după administrarea tratamentului și vindecarea infecției, pacientul poate rămâne cu anumite părți desfigurate sau cu anumite dizabilități”[18], ne putem imagina, cu înfiorare, cam ce desfigurări și dizabilități producea lepra în antichitate.

…Însă cei 10 bărbați leproși L-au întâmpinat pe Domnul [Lc. 17, 12], au ieșit înaintea Lui…dar „au stat la depărtare [ἔστησαν πόρρωθεν]” [Ibidem] de El. Așa cum le cerea Legea Sfântului Moisis în Levitic. Pentru că ei și-au asumat condiția.

Și au ieșit înaintea Lui și L-au rugat pe Iisus, ca pe un Stăpân, să aibă milă de ei [Lc. 17, 13]. Căci substantivul ἐπιστάτης, folosit la vocativ în Lc. 17, 13, înseamnă stăpân. Însă stăpânul de robi avea drept de viață și de moarte asupra celor pe care îi cumpăra. Dar ei Îl recunosc pe El ca Stăpân al milei, ca Stăpân milos.

Și când cer mila Lui, ei cer ca El să îi vindece. Pentru că, mai mult decât sigur, ei auziseră ce minuni face Iisus. Și de aceea veniseră la El, pentru că erau încredințați de faptul că și cu ei poate face o minune.

Și faptul că erau încredințați că El poate face minunea vindecării lor o vedem din aceea că L-au ascultat: s-au dus ca să se arate preoților de la templu, dar s-au curățit în drum spre templu [Lc. 17, 14]. Toți 10 s-au curățit de lepră, adică s-au vindecat.

Și nu s-au vindecat din cauză că s-au dus spre templu și spre preoți, ci pentru că L-au ascultat pe Cel care le-a poruncit asta.

Minunea e a Lui! Întotdeauna minunea e a lui Dumnezeu, chiar dacă El o lucrează prin oameni. Însă minunea se lucrează atunci când oamenii doresc același lucru cu Dumnezeu. Pentru că minunea e întotdeauna o conlucrare între Dumnezeu și om.

Omul trebuie să dorească să fie vindecat. Omul trebuie să creadă în Cel care îl vindecă. Omul trebuie să Îl iubească pe Cel care îl miluiește.

Omul, în cadrul mântuirii și al minunii, nu este un obiect pasiv, ci o persoană activă. Ne mântuim pentru că credem în Cel care ne mântuiește și ne curățim de patimi continuu, împreună cu El, prin slava Lui.

Mântuirea se dobândește în relație cu El, ca și minunea.

Însă relația cu El nu trebuie niciodată să fie doar pentru ca „să primim minuni”, doar pentru ca „să ne fie bine”. Ci noi, mai degrabă, trebuie să acceptăm relația cu El, în orice condiții, decât să așteptăm minuni de la El, dar care să nu ne sporească iubirea pentru El.

Căci vedem că cei 10 s-au vindecat, toți s-au vindecat, dar numai unul „s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu [ὑπέστρεψεν, μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ].

Numai pentru unul minunea a fost cu adevărat minune: pentru că l-a schimbat și duhovnicește, și nu doar trupește. Și l-a schimbat și duhovnicește pentru că el a vrut și această schimbare.

Și dacă ne cercetăm la modul serios viața, vedem că viața noastră, a tuturor, e plină de minuni, de minunile lui Dumnezeu, prin care El ne cheamă la Sine, dar puțini dintre noi, datorită lor, adică fiind recunoscători Lui, ne schimbăm continuu în relația cu El. Pentru că mulți dintre noi vrem doar un Dumnezeu din când în când, un Dumnezeu numai la bine și nu și când ne e rău, când suferim, când suferim foarte mult și trăim singurătatea la cote dureroase, foarte dureroase.

Însă Dumnezeu vrea ca relația cu El să fie fără întreruperi, să fie continuă, clipă de clipă.

Și de aceea El s-a bucurat că samaritisul [σαμαρείτης], unul din cei 10 vindecați, a venit mulțumindu-I Lui [εὐχαριστῶν αὐτῷ] [Lc. 17, 16, BYZ].

Ceilalți s-au bucurat de vindecare și s-au întors, probabil, acasă. La casele lor. Însă samaritisul s-a întors la Stăpânul milei, la Cel care îl vindecase, pentru ca să Îi mulțumească. Și lui, Domnul i-a spus: „Ridicându-te, du-te! Credința ta te-a mântuit [Ἀναστὰς πορεύου· ἡ πίστις σου σέσωκέν σε] [Lc. 17, 19, BYZ].

Însă credința lui nu era pur mintală, ci una care angaja întreaga lui persoană. Era o credință plină de lucrare, de mulțumire, de recunoștință. Căci dacă s-a întors el ca să Îi mulțumească Domnului, cu siguranță că s-a întors și pentru ca să asculte de Domnul și să împlinească poruncile Lui.

Căci atunci când un om ți-e recunoscător la modul absolut pentru viața lui, atunci el te crede în tot ceea ce faci și spui. Și vedem asta în relația dintre Părintele duhovnicesc și ucenic în Biserică.

Ucenicul, când Dumnezeu l-a luminat asupra sfințeniei și corectitudinii dogmatice a Părintelui său, îl urmează pe el în tot ceea ce îi spune. Pentru că el se comportă față de Părintele lui duhovnicesc ca față de cel pe care Dumnezeu i l-a dat pentru ca să îl îndrume în viața de sfințenie.

La fel stă treaba și cu samaritisul vindecat în Evanghelia de azi: el s-a întors nu doar pentru ca să Îi mulțumească lui Iisus, ci pentru ca să rămână cu El și să învețe de la El cele desăvârșite.

Căci dacă samaritisul ar fi venit doar pentru ca să Îi mulțumească și apoi să fie indiferent ca ceilalți, Domnul nu mai vorbea despre mântuire în cazul lui. Pentru că ar fi mulțumit de complezență. Însă el s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, prin Fiul Lui, Iisus Hristos, și prin mângâierea Duhului Sfânt, înțelegând că Dumnezeu l-a vindecat de această boală. Și de aceea a fost și a rămas un om recunoscător față de Dumnezeu, pentru că a fost un om convertit, un om nou.

Iar Dumnezeu, iubiții mei, pe toți ne cheamă la același lucru: la a fi plini de noutatea slavei Lui, de curăția Lui, de frumusețea Lui, de sfințenia Lui, pentru ca să fim martorii veridici ai Împărăției Lui.

Pentru că lumea nu are nevoie în primul rând de modele sociale, de modele sociale seculare, adică de oameni de lume, care „au dat lovitura”, ci de Sfinți. Lumea, întreaga lume, are nevoie să vadă Sfinți. Să îi vadă pe Sfinții lui Dumnezeu, pe cei care sunt altfel decât lumea, nu în sens negativ, ci în sens ultrapozitiv, pe cei care sunt moștenitorii Împărăției Lui.

Lumea are nevoie să îi vadă pe Sfinții Lui încă în viață, pe Sfinții de acum, din Biserică. Pe cei care le vorbesc în mod credibil despre Sfinții Lui din cer, pentru că sunt asemenea acelora. Căci dacă noi nu mai suntem Sfinți, dacă sfințenia lui Dumnezeu nu mai este evidentă pentru toți, lumea crede că Sfinții „au fost cândva”, că astăzi e „altfel” și că „noi nu mai putem trăi ca ei”.

Însă noi putem trăi sfânt, ca toți Sfinții, azi, aici, acum, în lumea aceasta! Lumea noastră nu e o lume care nu poate naște Sfinți, ci, dimpotrivă, lumea noastră e cea mai aptă ca să nască Sfinți. Pentru că toată teologia Bisericii ne stă la îndemână. Putem călători spre Sfinți, îi putem cunoaște și pe cei din vechime și pe cei de acum, nevoința de astăzi e o nevoință pe care o poți trăi oriunde, numai să vrei, să vrei și iarăși să vrei.

Nouă nu știința sfințirii ne lipsește și nici timpul și nici locul, ci voința. Voința noastră este inconsistentă. Nu dorim într-atât de mult să ne schimbăm, să ne nevoim, să ne instruim teologic, să mirosim a Împărăția lui Dumnezeu.

Și de aceea, în epoca în care am putea scrie teologie și ne-am putea nevoi ca nimeni alții, noi șomăm lamentabil. Noi nu ne găsim de lucru în Biserică. Noi credem că Biserica „nu mai are nimic de făcut”. Că „s-a făcut totul”.

Însă Biserica are nevoie de o traducere acrivică a Scripturii, are nevoie de traduceri ale Sfinților Părinți, are nevoie de traduceri ale cărților de cult, are nevoie de traduceri ale Vieților Sfinților și de extinderea lor, are nevoie de oameni care să predice continuu, are nevoie de oameni cu diverse specializări teologice și științifice, are nevoie de oameni care să facă muncă științifică aprofundată, are nevoie de oameni care să slujească cu evlavie și cu bun simț poporul credincios, are nevoie de credincioși lucizi și smeriți, nevoitori și răbdători, care să își împlinească vocațiile, chemările de la El.

Biserica are nevoie de noi, de noi toți! Are nevoie de intelectuali ca și de țărani, are nevoie de muncitori ca și de antreprenori, are nevoie de cei scăpătați ca și de cei avuți, care pot să se implice activ în viața Bisericii.

Pentru că Domnul ne-a arătat prin tot ceea ce a făcut, ca și azi, că Dumnezeu ne vrea pe toți împreună, ne vrea pe toți la un loc, ne vrea pe toți vindecați de patimi și recunoscători. Adică ne vrea oameni capabili și responsabili, care să ne implicăm în viața Bisericii și a lumii, spre binele tuturor.

Dacă nu urmărim binele comun, nu suntem nici buni creștini, nici buni cetățeni. Pentru că egoismul nu ne mântuiește și nici nu ne împrietenește în mod real pe unii cu alții.

Da, după cum spuneam la început, suntem într-o lume care experimentează! Experimentăm dominația femeii în politica mare, uniunea între state diferite, amestecul între etnii diferite, căsătoriile între persoane de același sex, vrem să modificăm omul la nivel microcelular, vrem să cunoaștem spațiul cosmic și să îl stăpânim, vrem o dezvoltare continuă a științei și a tehnologiilor noastre.

Iar dacă USA și câteva state ale UE au dat tonul în materie de legalizare a căsătoriilor unisex, presiunile asupra României vor fi evidente în următorii ani. Pentru că ele vor fi impuse la nivel politic României și politicienii le vor accepta.

În viitor vom legaliza din nou și prostituția, familia românească și societatea noastră se vor transforma radical, se vor înmulți tot mai mult oamenii fără apartenență religioasă reală, Biserica va trebui să se gospodărească tot mai mult de una singură, pentru că Statul își va uita tot mai mult promisiunile, iar cetățeanul credincios va fi tot mai mult intimidat de cetățeni revanșarzi, dacă nu va ști să se pronunțe la nivel public în mod răspicat.

Eu așa văd viitorul nostru imediat și pe termen scurt.

Însă acest lucru nu mă face deloc să fiu pesimist! Nu mă face deloc să fiu resemnat! Nu mă face deloc să dezertez!

Pentru că eu cred în implicare, în implicare reală la nivel personal și în societate. Eu cred că familia ortodoxă se păstrează doar dacă noi mai dorim să fim ortodocși și dacă trăim ortodox. Eu cred că oamenii pot să scrie teologie doar dacă trăiesc teologic și că ierarhia Bisericii trebuie să fie tot mai mult formată din oameni cu vocație.

Dacă ne implicăm activ în viața Bisericii și a societății noastre, atunci cred că vom avea un viitor real și ca ortodocși și ca români. Dacă nu, vom fi doar niște ortodocși români care ne-am pierdut suflul, nădejdea, ținta. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 15 ianuarie 2016, zi de vineri, cu soare și ger.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83s%C4%83torie_%C3%AEntre_persoane_de_acela%C8%99i_sex.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Same-sex_marriage.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Recognition_of_same-sex_unions_in_Greece.

[5] Cf. http://www.evz.ro/grecia-legalizeaza-casatoriile-civile-intre-persoanele-de-acelasi-sex.html.

[6] Ibidem.

[7] Cf. http://basilica.ro/hotarari-ale-sfantului-sinod-luate-in-cadrul-sedintei-de-lucru-din-14-ianuarie-2016-111477.html.

[8] Cf. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2#t2c2s0sba48.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/SYRIZA.

[10] Cf. http://patriarhia.ro/legea-nr-489-2006-privind-libertatea-religioasa-si-regimul-general-al-cultelor-539.html.

[11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2#t2c2s0sba26.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepr%C4%83.

[15] Cf. http://art-zone.ro/boli/lepra_simptome_tratament_poze_cai_de_transmitere.html.

[16] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepr%C4%83.

[17] Cf. http://art-zone.ro/boli/lepra_simptome_tratament_poze_cai_de_transmitere.html.

[18] Cf.http://www.sanatateatv.ro/articole-medicale/infectioase/boala-hansen-o-boala-infectioasa-cronica-ce-poate-cauza-diformitati/.

Did you like this? Share it: