Apare în acest volum o imagine poetică tulburătoare, cea a oaselor luminoase, care e legată de interesul poetului pentru problema nemuririi:

Alergând, alergând mi se-ntețeau mușchii
scheletul alb ce-l țin în mine,
ca marmora lui Michelangelo statuile,
a început să se facă mai luminos, mai luminos,
vertebră de vertebră, os de os.

(Continuitate)

*

O, voi, fosforescentelor oase!

(Visul unei nopți de iarnă)

Nichita avea sentimentul sau intuiția luminii lăuntrice, a luminii care trebuie să iradieze dinăuntru spre afară.

Alergarea îi încordează mușchii, dar, mult mai mult decât atât, îl face lumină pe dinăuntru.

Oasele care nu se descompun au reprezentat o obsesie pentru Nichita. Mai târziu va afirma:

„Cuvintele, din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane. Ele supraviețuiesc. Prin ele insul capătă nemurire, capătă viața fără de moarte. Ele au forma cea mai puțin materială cu cel mai mare conținut abstract.

Un os are o neverosimil de mare formă materială, cuprinzând un neverosimil de mic conținut abstract, adică numai o noțiune, noțiunea de os. Cuvintele, dimpotrivă”[1].

De aici sfatul: „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii”[2].

Înțelegem, deci, că scheletul interior de lumină, este de fapt viața lui lăuntrică incandescentă, de ființă spirituală, cuvântătoare, care e aprinsă de dorul de a trece peste ceea ce este muritor.

Nichita a trăit șocul întâlnirii cu realitatea morții în copilărie, în timpul războiului. Prin poezie, el caută viața fără de moarte: „Într-unul dintre cele mai vechi poeme ale lumii, Ghilgameș caută viața fără de moarte. Toată istoria poeziei lirice și epice nu face altceva decât…să dea răspuns…acestei probleme”[3].

A nu se înțelege de aici că Nichita confunda – ca mulți confrați sau critici literari – nemurirea cu…posteritatea glorioasă. Cu acea iluzie de a trăi prin operă, a lui Horațiu sau a lui Dante. O idee primitivă și păgână, în care mulți se înțelenesc, din păcate…

Aici e o problemă mult mai dificilă, pe care am discutat-o altădată[4]. Și poate vom mai reveni…

Însă Nichita se salvează de influența ideologiilor (politice sau literare), considerând poezia „o componentă fundamentală a existenței”, în sensul în care „poetul autentic nu inventează; el exprimă poezia din oameni, își modifică destinul după destinul poeziei din oameni, ca să fie crezut și eficient. […]

…Frumusețea naturii lumii se exprimă nu prin sine, ci prin poezia existentă în om și exprimată [doar] de poet”[5].

Ceea ce reprezintă o concepție cât se pate de ortodoxă, pentru că oglinda frumuseții universale este conștiința umană. Poetul traduce în poezie ceea ce conștiința umană receptează din toată frumusețea lumii zidite de Dumnezeu.

Așa încât, susținând că poezia și poetul sunt o „hrană spirituală” pentru lume și, mai mult, că „fără poezie omul nu s-ar distinge de neant”[6], Nichita pare că îi conferă poeziei un statut foarte înalt, echivalent cu piedestalul pe care a fost ea ridicată în Apus, despre care am vorbit în cartea indicată.

Însă, după cum vedem, Nichita nu se referea la poezia în sine, ca o construcție umană, ci la poezia pe care poetul doar o găsește în natură și în oameni, adică acolo unde fusese așezată de Dumnezeu.

Astfel încât avem din nou, în Nichita Stănescu, un exemplu al faptului că marea poezie nu este deloc incompatibilă cu umilința, cu smerenia, cu filosofia ortodoxă

În acest al doilea volum de versuri, poetul ne-a lăsat urme lesne de observat ale lecturii cu atenție a Divanului și, mai ales, a Istoriei ieroglifice:

Vieți revărsate-au fost, ori nouri tragici
pe sub un cer cu stele fixe și etern. /…/

Doar coama foșnitoare pân’la țipăt
muta tot timpul umbra ce-o zvârleam,
când stam, subțire piatră-n sclipăt,
nemișcător și drept, și surâdeam.

(Mișcare în sus)

A se vedea disertația lui Cantemir despre stelele fixe și despre adunarea cuvintelor înțelepte din „cerești ogoară”, în dedicația către fratele său, Antioh, din Divanul[7]. Bineînțeles, concepția despre stelele fixe este antică…

În ce privește „piatra-n sclipăt”, ne amintim fabuloasa descriere a cetății Epithimiei, cu arhitectura sa splendidă, din care Nichita a reținut cu deosebire, voluta unui pod peste Nil:

Iar din cerbicea a patru zmei
arc sclipuit [boltit]
de marmure foarte frumos sclevesit
în sus să râdica
și, foarte cu mare meșterșug
peste apă întindzându-să,
spre stâlpul ce-i era dimpotrivă să lăsa
și în cerbicea iarăși acelor patru zmei
să aședza.

Și așe, dintr-un capăt până la alt capăt,
un sclip [arc] în chipul podului,
peste apa Nilului să încheia[8].

O piatră-n sclipăt…după cum se simțea Nichita: un arc boltit.

Sclipăt nici nu se află în DEX (ci doar sclipuit), ci este o creație a lui Nichita, de la „sclip”-ul lui Cantemir.

O altă poezie se numește Clar de inimă, metaforă care, după cum am sesizat și altădată, apare în Istoria ieroglifică sub forma: „chiară inimă”[9].


[1] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 18.

[2] Idem, p. 350. [3] Idem, p. 19.

[4] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, p. 31-50, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[5] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 62-63.

[6] Idem, p. 63.

[7] Cf. Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii grecești, comentarii și glosar de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, București, 1990, p. 9-12.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997, p. 127.

[9] Idem, p. 224.

Did you like this? Share it: