Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a.

***

Apoi, zice, Biserica din toată Iudea și Galilea și Samaria avea pace, zidindu-se și umblând în frica Domnului și creștea în mângâierea Sfântului Duh (9, 31).

Urmează să spună că Petros se coboară (din Ierusalim), și pentru ca tu să nu pui asta pe seama fricii, de aceea spune mai întâi aceasta. Căci, pe când era prigoană, el era în Ierusalim, dar când treburile Bisericii sunt peste tot în liniște, atunci el părăsește Ierusalimul.

Vezi cât de fierbinte și de râvnitor este! Căci nu a considerat, din cauză că era pace, că nu era nevoie de prezența sa. Pavlos a plecat și era pace: nu este război sau tulburare.

Pe ei îi respectau mai mult, pentru că stătuseră adesea lângă ei și întrucât erau ținuți în cinste de către mulțime. Dar pe el îl disprețuiau și erau mai turbați împotriva lui.

Vedeți, ce război mare, și [apoi] imediat, pace! Vedeți ce rezultat a avut acel război. I-a răspândit [în diferite locuri] pe făcătorii de pace. În Samaria, Simon [vrăjitorul] a fost făcut de rușine, în Iudea a avut loc întâmplarea cu Sapfira.

Nu [trebuie să înțelegeți] că lucrurile s-au relaxat din cauză că era pace, ci pacea [aceasta] era astfel, încât avea încă nevoie de îndemnare.

Și s-a întâmplat [că] Petros, trecând prin toate [locurile], s-a coborât și la Sfinții locuind [în] Lidda (9, 32).

Precum un comandant de oști, umbla peste tot, inspectând rândurile, [ca să vadă] care parte [din armata sa] era întreagă, care în bună ordine [și] care avea nevoie de prezența sa.

Vedeți cum, în toate împrejurările el ajunge peste tot, cel dintâi. Când trebuia să fie ales un Apostol, el a fost primul [de față], când trebuia să li se vorbească evreilor [și să li se spună] că aceștia nu sunt beți, când ologul trebuia să fie vindecat, când trebuiau rostite cuvântări/ predici, el este înaintea celorlalți. Când trebuia să li se vorbească arhiereilor, el era omul, [la fel] în cazul lui Ananias, tot el, când s-au lucrat vindecări prin umbră, [și acolo] tot el a fost.

Și luați aminte: unde era primejdie, el era omul [prezent acolo] și unde (era nevoie) de o bună organizare [a lucrurilor].

Dar acolo unde era liniște, acolo ei fac toate în comun, iar el nu pretinde o cinste mai mare decât a celorlalți.

Când era nevoie să se lucreze minuni, el aleargă mai înainte și aici iarăși este omul care să lucreze și să trudească.

Și a găsit acolo un om oarecare, cu numele Eneas, de opt ani zăcând pe pat, care era paralizat. Și i-a zis lui Petros: Eneas, te vindecă pe tine Iisus Hristos! Ridică-te și fă-ți patul tău! Și îndată s-a ridicat (9, 33-34).

Și de ce nu a așteptat [ca să fie mărturisită] credința omului și nu l-a întrebat dacă dorește să fie vindecat? În primul rând, minunea a fost spre îndemnarea multora, [căci] ascultați apoi ce mare a fost câștigul:

Și l-au văzut pe el toți cei care locuiesc [în] Lida și assaronii/ saronii[1], [și] care s-au întors către Domnul (9, 35).

Căci era un om de seamă/ important. Ridică-te și fă-ți patul tău!: [Sfântul Petros] procedează bine dând o dovadă a minunii, căci ei [Apostolii] nu numai că vindecau oamenii de bolile lor, dar, dăruindu-le sănătatea, le dăruiau și puterea [întreagă, a unui om sănătos][2].

Mai mult, [a făcut această minune] pe când încă nu dăduseră dovezile puterii lor [în acele locuri], așa încât, cugetând drept, nu se putea să i se ceară omului [paralizat] să-și arate credința, după cum nici în cazul ologului [Apostolii] nu au cerut-o [cf. 3, 1-8].

Căci întrucât Hristos, la începutul minunilor Sale, nu a cerut credință, astfel nu au cerut nici aceștia [, Apostolii Lui].

Căci într-adevăr, în Ierusalim, așa cum era normal, s-a arătat mai întâi credința oamenilor, [căci] îi scoteau afară pe străzi pe bolnavii lor, pentru ca, trecând Petros, umbra lui să cadă măcar pe unii dintre ei (5, 15).

Fiindcă multe minuni s-au lucrat acolo [, în Ierusalim]. Dar aici, aceasta este prima care se petrece. Căci, dintre minuni, unele au fost lucrate cu scopul de a-i trage pe alții (la credință), [iar] altele pentru mângâierea celor care credeau.


[1] Cei din Saron.

[2] E o observație importantă, adică: nu numai că îi făceau sănătoși, pe dată, așa cum se întâmplă când cineva se vindecă la spital sau luând medicamente acasă, ci își recăpătau imediat toată puterea, ca și cum niciodată nu ar fi fost bolnavi, fapt care nu se mai întâmplă în cazul vindecării obișnuite, acasă sau la spital.

Pentru că, atunci când urmăm un tratament pentru o boală grea sau îndelungată, urmează o perioadă de convalescență, în care încă mai suntem slăbiți, și abia după aceea, încet-încet, ne putem reveni complet. Cel mai adesea, după asemenea boli grele, o refacere completă nu există.

Dar în cazul minunilor făcute de Hristos și de Sfinții Săi Apostoli, dovada însăși a minunilor dumnezeiești era că nu exista nicio perioadă de convalescență, ci aceia care mai înainte fuseseră paralizați, leproși, ciungi, ologi, orbi sau în orice fel de altă suferință, pe care toată lumea îi văzuse multă vreme astfel, își reveneau imediat, la starea de dinainte de boală, când aveau întreagă sănătatea și puterea.

Sau poate că erau întăriți chiar cu mai multă sănătate și putere decât avuseseră vreodată, pentru că Dumnezeu le vindeca nu numai trupul, ci și sufletul. Pentru că vindecarea îi făcea oameni noi, duhovnicește și trupește, prin mila lui Dumnezeu, și de aceea nu mai aveau nevoie de o perioadă de refacere.

Și această vindecare trupească, imediată și deplină, este o icoană a vindecării sufletești pe care ar trebui noi să o trăim prin credință și care să ne întinerească și să ne revigoreze forțele trupești, sufletești și duhovnicești pe fiecare zi. Bineînțeles, dacă am avea credință în Cel care vindecă orice boală și orice neputință, oricât de mare.

Did you like this? Share it: