Însă aceste insesizabile (pentru unii) țintiri spre trecut se vor acutiza în volumul următor, Dreptul la timp (1965).

Volumul acesta ne aduce în atenție alte teme fundamentale ale poeziei lui Nichita: timpul, moartea, ființarea, prietenia.

Sună a teme filosofice, ceea ce se poate considera oricând că sunt, cu adevărat, însă poetul nu a introdus filosofia sistematică în poezie, după cum nici Eminescu nu făcuse acest lucru (și nici Blaga, cât de filosof a fost el).

Nichita a debutat și a reușit să ne convingă, în primele sale două volume, că este un mare (chiar uluitor de mare, de la bun început) poet modern. Ceea ce putem conveni, până la urmă, că a fost și rămâne. Mă refer la: modern.

Însă, dacă în acele volume dintâi a topit, în magma trăirilor și a viziunilor sale, stiluri poetice diferite, căutând uneori a lăsa să se vadă o filiație a genialității (în care apar, ca repere indiscutabile, Eminescu, Barbu și Arghezi, dar și urme ale admirației pentru Cantemir sau Bolintineanu, mai puțin reliefate), în cel de-al treilea volum de versuri ceva se schimbă. Nu în mod radical, dar este totuși o schimbare care dovedește că poetul a adâncit anumite gânduri, care-l măcinau de ceva vreme.

Poemele Dreptul la timp și Enghidu dezvăluie această întoarcere de gând.

Dispar logica ilogică a poeziei moderne și încriptările de tipul Jocului secund sau al Timbrului (să le spunem așa, deși Nichita a apelat la o altă matematică în poezie decât Barbu) – deși nu definitiv – și apare logica ilogică a…stilului arhaic, biblic sau epopeic:

Era-n cutremuratul Februarie,
când o femeie năștea în lume,
fiul ei primindu-și dreptul la timp. /…/

Trupul copilului răsărea
greoi și sigur, ca luna
din apele mării. /…/

Trupul copilului, greoi și sigur,
continua să răsară
ca o bătaie a inimii din inimă,
ca o planetă ce se rupe
dintr-un soare.

Era în Februarie, sub roata de viscol,
când steagul cel mare-al zăpezilor
cădea aburind, la pământ. /…/

Dar i se păru deodată femeii
că nu-și poate lua în brațe feciorul,
așa cum nu poți să ridici în brațe
un râu.

I se păru că el i se rupe
de sân,
așa cum se rup cuvintele
de gură. /…/

Și toate acestea le simți
de neschimbat,
cum nu mai poți să abați
o întâmplare
desfășurată-n trecut.

I se păru femeii deodată
că fiul ei aleargă scânteind
către marile roți dințate
ale anotimpurilor /…/

Umărul alb și strălucitor i-l atinse
cu gestul cu care smulgi un sunet
din harfă
și el era, într-adevăr!

Cu mâinile îl pipăi, cu privirile,
cu auzul, cu mirosul, cu gustul,
cu toate deodată,
și el era viu și nevătămat.

(Dreptul la timp)

De ce nu și-a intitulat Nichita primul volum de versuri astfel? Pentru că nu și-a câștigat prin simpla naștere „dreptul la timp”, ci prin muncă, prin efortul creator. Căci:

Numai o operă justifică o existență. Sunt oameni care au trecut ca și cum n-ar fi fost. În urma lor nu rămâne nimic”[1].

Critica a considerat acest poem o încercare de mitologizare a biografiei proprii, însă credem că lucrurile trebuie privite mai mult dintr-o altă perspectivă.

Așadar, facem pentru prima dată cunoștință cu un Nichita care nu mai vrea să ne uluiască prin exuberanța modernistă a versurilor.

Versurile au dintr-o dată sensuri deschise, chiar părut facile, pentru că poetul a ales să să recurgă la…stiluri antice.

Și aceasta nu dintr-o sforțare de tip postmodern de a crea colaje estetice, ci dintr-o credință fermă în faptul că nu există evoluție stilistică în poezie sau în artă, în general (după cum nu credea nici în evoluționismul științific):

„În poezie evoluția, dacă există, este imperceptibilă. […] Un cititor obiectiv, cult și sensibil rămâne surprins de uluitoarea contemporaneitate a poemului Ghilgameș, de fantastica înălțime de neatins a Odiseii.

De la versul hermetizant prin distilare al Divinei comedii până la rafinamentul rău-înarmatului, dezarmantului Mallarmé, distanța propune mai degrabă o fină involuție, decât o evoluție de rafinament. […]

Arta în genere, și poezia în special, n-a fost niciodată naivă. Descoperirea naivității în artă, gustul pentru naiv, este un act ulterior, rafinat și decadent, minor și răsfățat, hedonist și nabab”[2].

Nichita este adversarul ideii de epocă primitivă, a poeziei sau a umanității, precum și al celei de evoluție/ evoluționism. El privește – ca odinioară Heliade, dar și ca Eminescu ori Bacovia – desfășurarea istoriei (poetice sau umane) ca pe o degradare și o involuție[3].

Din această perspectivă, e de discutat cu seriozitate și dacă arta lui Brâncuși înseamnă o întoarcere la primitiv…pentru că ni se pare că și acolo a fost pusă problema într-un mod eronat…

Prin urmare, Nichita nu poate fi decât adversar al ideii de evoluție prin sincronizare, atât de mult iubită și de promovată la noi, prin toate canalele oficiale.

Încât, iarăși o spun, marii poeți români țin parcă să contrazică, în mod constant, teoriile cel mai dragi ale criticii noastre academice, acelea despre faptul că poet mare/ genial nu poate fi decât cel care e la curent (și de acord) cu toate noile descoperiri științifice (Gherea, Călinescu, Lovinescu și mulți alții, majoritatea criticilor literari au pus un punct accentuat pe acest i), e un om al lumii moderne, integrat ei fără rest, care cunoaște de asemenea foarte bine și se sincronizează cu noile achiziții în materie de genuri și teorii literare, lingvistice etc., practicate în zonele care iradiază civilizație și cultură, recte Occidentul.

Din aceste „calități” ale poetului, Macedonski încercase din răsputeri să-și facă un titlu de glorie împotriva lui Eminescu…

În schimb Nichita Stănescu rejectează ideea de evoluție a rafinamentului poetic. El e categoric în această privință:

„Talentul este răsplata târzie a sufletului și a umanismului de a intra în contact cu umanitatea[4]. Vai, însă, de poetul pe care-l recunoști după talent, iar nu după suflet![5].

E un „Vai!” biblic acesta…

Și apropo de Scripturi și de stilul antic despre care vorbeam…nu cred că Nichita e primul care l-a descoperit și care s-a întors la el, ci cred că întreaga poezie modernă descinde dintr-o astfel de descoperire[6], nemărturisită însă, și pe care exegeza literară, dacă o observă undeva, o interpretează, convenabil, ca artificiu estetic.

Căci până la criza conștiinței estetice a fost criza conștiinței înseși cea care i-a trimis pe romantici și apoi pe moderni la a (re)descoperi textele Creștinismului.

Există lucruri care nu au timp pentru farafastâcuri stilistice. Lucruri grave, esențiale. Și Nichita la acestea se referă în Dreptul la timp și Enghidu.

Și-a dat seama că nu există un ton al poeziei de imitat pentru lucrurile grave, fundamentale ale vieții. Că ele nu se pot exprima decât într-un mod străvechi, pentru că și ele tot străvechi sunt.


[1] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 565.

[2] Idem, p. 224.

[3] A se vedea Idem, p. 83: „Se poate considera omul ca rezultatul unei evoluții în timpi geologici, capăt al unei contribuții generale, dată de toate speciile și regnurile. […]

De asemenea, putem accepta, ca temă de discuție (s. n.), și inversul primei teze și anume aceea că omul este cea mai veche ființă, iar animalele și plantele nu sunt altceva decât decăderi din om, ratări ale omului, involuții ale sale simultane cu el […].

În fine, putem socoti omul ca pe o formă de boală a naturii, sau dimpotrivă natura ca pe un efect de îmbolnăvire materială descinsă din om (s. n.)”.

Adevărata concepție a lui Nichita Stănescu este cea care urmează după „în fine”. Pentru că omul căzut este „o formă de boală a naturii”, păcatul lui a îmbolnăvit universul întreg, încât natura a ajuns „un efect de îmbolnăvire materială descinsă din om”. Fenomen pe care a început să îl denunțe în poezie Eminescu, dar pe care l-a exprimat plenar Bacovia, după cum am sesizat în cărțile și studiile noastre anterioare.

[4] A umanismului creștin, nu a umanismului păgân promovat de Renaștere și lăudat la noi pe vremea comunismului.

[5] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 562.

[6] A se vedea și articolul nostru de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/08/cantarea-cantarilor-si-poezia-moderna/.

Did you like this? Share it: