vindecarea orbului de la Ieriho

Iubiții mei[1],

duminica trecută, Domnul ne-a arătat atenția și mila Lui față de cei leproși, adică față de bolnavii cronici, care erau excluși din comunitate.

Pentru că există boli care necesită separarea de oamenii sănătoși, care necesită izolarea de societate. Iar cei care sunt izolați de societate, în spitale amenajate în acest sens, au probleme grave.

Dar Domnul, prin Evanghelia de duminica trecută, le dă multă nădejde acestora, celor considerați incompatibili cu societatea datorită bolii lor grave, pentru că și ei pot fi vindecați și, mai ales, și ei se pot mântui. Căci ceea ce Domnul ne spune e acest lucru: că nu există boală la El care nu poate fi vindecată și nu există om care nu se poate mântui.

Pentru că El e Doctorul nostru, al tuturor, Cel care ne poate vindeca de orice boală, dacă credem în mila Lui prea mare și așteptăm de la El vindecarea noastră, și tot El este Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre, Mântuitorul nostru cu totul, al întregii noastre ființe, pentru că El ne curățește de tot păcatul și de toată necurăția noastră, dacă Îi cerem să ne ierte prin slujitorii Săi și să Se dăruie pe Sine nouă ca Mâncare și Băutură veșnică.

Și dacă bolnavii de acest tip știu acest lucru, dacă știm cu toții acest lucru, atunci e o mare mângâiere și întărire în suferință pentru noi toți, care avem boli mai grele sau mai ușoare. Pentru că Dumnezeu e cu noi când suferim, El ne întărește în suferință și nu privește distant suferința noastră.

Însă noi trebuie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne întărească în suferință, prin aceea că noi nu slăbim în credința în El și nici în mulțumire, în recunoștință pentru toate binefacerile Lui în viața noastră. Căci astfel, și suferința venită din boală devine o binecuvântare și nu o câinoșire a inimii noastre.

Pentru că cel care nu suportă boala cu Dumnezeu, acela se umple de răutate, aidoma câinelui bătut și fugărit. Căci câinele se face tot mai rău când e bătut, pentru ca să supraviețuiască. Dar noi, când devenim câinoși la inimă, răi, hulitori, disprețuitori, nu supraviețuim prin asta, ci mai rău ne îmbolnăvim.

Pentru că sufletul nostru se înnegrește în lupta lui cu Dumnezeu și nu facem decât să ne sporim suferința, singurătatea interioară.

Dar când boala o purtăm cu Dumnezeu, atunci simțim puterea Lui în durerea noastră, simțim că nu suntem singuri chiar dacă suntem părăsiți de toți, pentru că știm, că după boală, după această suferință, care se va termina la un moment dat, care nu va fi veșnică, va începe bucuria veșnică a vieții cu Dumnezeu, Care ne-a întărit în durerea noastră.

În Evanghelia de azi însă [Lc. 18, 35-43] nu avem o boală care te exclude din societate, ci una care te face inutil societății. Și pentru ca să lupți cu orbirea, pentru ca să devii funcțional în societate și când ești orb cu totul, trebuie să ai cadru instituțional pentru asta și oameni care să te ajute.

Însă nu sunt puțini cei care ne uimesc prin efortul lor de a-și depăși acest handicap.

Un exemplu: Prof. Constantin Cristache, Profesor de Limba și Literatura Română și Informatică, care predă în Timișoara pentru 20 de copii orbi[2]. Și el ne spune că simte dacă în fața lui e un obstacol după auz. După cum se aude un sunet[3].

Alt exemplu: Prof. Vasile Adamescu, care a ajuns să fie orb, surd și mut de la vârsta de doi ani și jumătate. Însă, în ciuda atâtor handicapuri, a făcut facultate și a fost profesor timp de 27 de ani la Cluj. Un om care află ce vor să îi spună alții prin scrierea literelor în palmă[4].

Însă exemplul nostru de suflet, omul pe care l-am iubit cu toții și ne-a uimit prin vastitatea cunoștințelor sale, a fost Părintele Arhimandrit Teofil Părăian[5]. Care a predicat și conferențiat în multe locuri din țară și străinătate[6], fiind volubil, bucuros, omenos, deși nu ne vedea pe niciunul cu ochii lui trupești. Dar ne vedea cu sufletul…

Și când vezi cu sufletul, vezi cu adevărat și cu ochii. Pentru că îl vezi pe om în profunzimile lui și nu periferic.

Iar când îl vezi pe om în adâncul lui, atunci îl și valorizezi pe măsura la cât îl vezi. Pentru că îi iubim pe oameni pe măsura la cât îi cunoaștem și la cât îi înțelegem. Dacă nu îi cunoaștem, îi tratăm cu indiferență. Dar dacă îi cunoaștem, ei fac parte din noi înșine și nu mai putem să trecem peste ei.

De aceea, nu trebuie să ne mirăm că există oameni indiferenți față de multe drame din viața altora.

Sunt indiferenți pentru că nu îi cunosc pe cei de lângă ei. Dar când vine vorba de ei și de cei ai lor, ei nu mai sunt indiferenți, pentru că ceilalți sunt în inima lor.

Astfel, dacă vrem să ne vindecăm de indiferența față de oameni, trebuie să vrem să-i cunoaștem. Trebuie să ne rugăm pentru ei, să stăm de vorbă cu ei, să citim despre ei, să ne facem timp pentru ei. Pentru că altfel vom vorbi despre ei, după ce îi vom cunoaște în adâncul sufletului lor.

Însă orbul despre care ne-a vorbit azi Sfântul Lucas „ședea lângă drum, cerșind [ἐκάθητο παρὰ τὴν ὁδὸν προσαιτῶν]” [Lc. 18, 35, BYZ], atunci când Domnul S-a apropiat de Ieriho [Ἰεριχώ] [Ibidem].

El era în societate…dar la periferia societății, fiind considerat „un element nefolositor” al ei. Pentru că și azi când spunem persoană cu handicap sau asistată social, mulți nu au nicio strângere de inimă, nicio compătimire pentru drama lor, ci îi caracterizează din punctul de vedere al utilității lor, ca fiind „nefolositori” societății.

Legea 448 din 2006, amendată și în 2007 și în 2008[7], ne trece în revistă bolile și handicapurile oamenilor pe 120 de pagini.

Și între bolile care creează handicapuri sunt enumerate întârzierea mintală, autismul (p. 5), demența (p. 7), tulburările de personalitate (p. 10), psihozele (p. 12), boli ale vederii (p. 15), boli care ne afectează vocea (p. 22), boli ale inimii (p. 25), boli ale sângelui (p. 31) etc. Pentru că orice boală poate produce un handicap mai mare sau mai mic pentru un om.

Așa că, dacă vrem să râdem de „handicapați”, trebuie să râdem de toată lumea, pentru că fiecare dintre noi avem o boală anume, care ne face improprii pentru o anume muncă.

Poliția Română are afișe cu mesajul: „Nu încurajați cerșetoria!”.

De ce? Se vor înmulți numărul celor care vor prefera să cerșească decât să muncească[8].

Însă cerșetoria este deja „o ocupație” pentru mulți, una stabilă, pentru că o practică de ani de zile. La fel cum e și prostituția, cămătăria sau specula de tot felul. Iar noi „exportăm” continuu tinere și tineri pentru prostituție, dar și cerșetori în străinătate. Pentru că se duc pentru câștiguri imediate, displăcându-le munca onorabilă.

…Orbul nostru, din Evanghelie, cerșea pentru ca să trăiască și nu pentru ca să se înavuțească. Și acolo, la margine de drum, el auzise deja despre minunile lui Iisus între iudei.

De aceea, când a auzit rostindu-I-se numele lui Iisus Nazoreosul [Ἰησοῦς ὁ Ναζωραῖος], adică Cel din Nazaret, el a început să strige: „Iisuse, fiule al lui David, miluiește-mă [Ἰησοῦ, υἱὲ Δαυίδ, ἐλέησόν με]!” [Lc. 18, 38, BYZ].

Dar dacă era din Nazaret, de ce era fiul lui David? Că David era din Bitleem.

Însă orbul nu spune o prostie…ci se dovedește a fi teolog. Pentru că Iisus, după umanitatea Lui, se trăgea din David, lucru pe care ni-l spune și Lc. 3, 31 și Mt. 1, 6.

Iar Sfântul Profet David, pentru evrei, era Împăratul lui Israil pe care l-a vrut Dumnezeu [I Sam. 16, 7, LXX] și, când a fost uns împărat de Sfântul Samuil, „a sărit Duhul Domnului asupra lui David [φλατο Πνεῦμα Κυρίου ἐπὶ Δαυιδ]” [I Sam. 14, 13, LXX]. Adică a venit imediat harul Duhului Sfânt asupra lui, pentru că era om credincios și plin de fapte bune. Și a fost Profet și Împărat al lui Israil.

Dar lui, Domnul i-a profețit că „voi ridica Urmaș ție, după tine, care va fi din pântecele tău și voi pregăti Împărăția Lui [ἀναστήσω τ Σπρμα σου μετὰ σέ ὃς ἔσται ἐκ τῆς κοιλίας σου καὶ ἑτοιμάσω τὴν Βασιλείαν Αὐτοῦ]” [II Sam. 7, 12, LXX].

Iar orbul nostru – că de aceea am spus că e teolog – la această profeție dumnezeiască se referă: la Fiul lui David…care va fi Mașiah, adică Hristos. Pentru că el, fără ca să Îl vadă pe Hristos, și numai din ce a auzit despre El, și-a dat seama că Iisus este Hristos, că e Cel așteptat.

Lucru pe care îl înțeleseseră și alții până atunci, din luminarea lui Dumnezeu.

Însă trebuie să auzi și să vezi duhovnicește ca să înțelegi. Ca să Îl înțelegi pe Dumnezeu. Pentru că poți citi Scriptura, poți auzi predici cu duiumul, poți veni la Biserică toată ziua și totuși…să nu înțelegi ce îți spune ție Dumnezeu. Pentru că nu ai sufletul și trupul pline de slava Lui, prin fapte sfinte și credință curată. Și de aceea, auzi numai ceea ce vrei sau auzi deformat…și nu crești deloc duhovnicește. Și te miri de ce alții cresc interior, sunt mereu alții, știu atât de multe, dar tu, care faci, în aparență, „aceleași” lucruri, nu crești deloc.

Acum câtva timp am văzut un român care scria cu picioarele. Pentru că nu avea mâini. Le-a pierdut într-un accident. Dar ajungând în această stare nu s-a dat bătut, ci a învățat să facă lucruri cu alte părți ale corpului decât cu mâinile. Și e un învingător!

După cum învingător e un alt bărbat care aleargă având ambele picioare amputate, și, în loc de picioarele lui, are niște proteze speciale, care îi dau posibilitatea…să alerge. Și nu numai că aleargă…dar e campion la alergat. Face performanță în atletism.

Însă am văzut și un bărbat care cerșește în tramvai, și care nu vede deloc, fiind condus de un frate de la spate, și care spune că…ar fi preferat să nu aibă o mână decât să nu vadă cu ambii ochi.

Pentru că atunci când ai un handicap mare, la un organ vital, ai prefera unul minor în altă parte a corpului. Dar dacă l-am avea pe cel minor, am dori unul și mai mic, pentru că nu ne place boala. Nu suntem de acord cu boala în noi înșine.

Și e normal că gândim așa! Pentru că boala nu e creația lui Dumnezeu, ea nu a fost dintru început, ci ea e o consecință a păcatelor noastre.

Tocmai de aceea toți urâm boala și, mai ales, o altă consecință a bolii, moartea.

Pentru că și moartea și urâtul sufletesc al patimilor și toată răutatea din lume se datorează păcatelor noastre și ale demonilor.

Însă, pentru că boala e o consecință a păcatelor noastre, a accepta boala și a o transforma în asceză, în mod de curățire de patimi, înseamnă a transforma un rău într-un bine veșnic. Căci dacă nu acceptăm boala și durerea, ele ne copleșesc tot mai mult și avem o boală și mai mare, și mai grea.

Îmi aduc aminte de un consătean al meu, din copilărie, care era un om respectat, un om „cu carte”. Și de a cărui boală nimeni nu a știut…sau doar foarte puțini, apropiații lui. Iar când boala a ajuns la cote mari, n-a mai suportat-o și s-a sinucis. Și explicația sinuciderii lui, pentru toți, a rămas aceasta: n-a mai suportat boala. I s-a părut prea mult

Nu era un om credincios…și a considerat că „soluția” este sinuciderea. A considerat că dacă își pune capăt zilelor…va scăpa de durere. Numai că durerea reală, atroce și veșnică începe odată cu moartea…

Nu, nu aici e Iadul!

Aici, pentru cei care suferă, care suferă mult, e locul unde pot să se curățească de patimi, să se pregătească pentru veșnicie.

Iadul începe…odată cu moartea, pentru cei care n-au avut nicio grijă față de mântuirea lor.

Așa că handicapul, oricare ar fi el, boala pe care o avem, oricare ar fi ea, nu ne pot strica mântuirea, ci, dimpotrivă, ele sunt un ajutor pentru mântuirea noastră. Pentru că Dumnezeu știe ce ne trebuie la fiecare, știe ce putem să facem, știe ce avem nevoie. Așa după cum și noi știm când trebuie să udăm florile sau să schimbăm apa la pești în acvariu sau să alăptăm pruncul sau să îl îmbrăcăm pentru grădiniță.

Dumnezeu privește de deasupra lucrurile și în profunzimea lor, le privește veșnic, ne privește veșnic, pentru că noi suntem veșnici. Și pe El îl interesează nu doar cum ne simțim noi în următoarele 5 minute, ci cum ne simțim noi pentru veșnicie.

Și așa cum, la maturitate, le reproșăm părinților că nu ne-au învățat un anumit lucru la timpul său sau că nu au fost atât de severi cu noi în anumite privințe, tot la fel, în veșnicie, când vom ajunge, vom înțelege imediat ce n-am făcut bine și ar fi trebuit să facem. Căci atunci când vedem dracii, dracii reali pe lângă noi, imediat după ce murim…și apoi mergem în fața Dreptului Judecător, înțelegem în mod deplin cât de iresponsabili am fost cu viața noastră.

…Însă orbul a strigat ca un teolog la Domnul. A strigat cu îndrăzneală sfântă. A strigat cu îndrăzneala pe care ar trebui să o avem fiecare dintre noi în rugăciune. Căci rugăciunea noastră ar trebui să fie un țipăt dureros și înalt, un urlet către Dumnezeu, o expresie a toată ființa noastră…și nu cuvinte spuse din vârful buzelor. Pentru că rugăciunea adevărată e tot ceea ce vrem noi și ceea ce suntem noi. Ea e un țipăt integral, abisal, care ne doare.

Fapt pentru care, o astfel de rugăciune e și auzită de Dumnezeu. Pentru că e o expresie totală a voinței omului. Și Lui îi plac oamenii dintr-o bucată, oamenii care I se dăruie fără rest, cu totul.

Lui îi plac cei care sunt dintr-o bucată! Care sunt din bucata credinței făcuți, din bucata sfințeniei. Și care, atunci când strigă, sunt un țipăt care ajunge la Dumnezeu. Sunt un țipăt al sfințeniei.

Pentru că Domnul, când a auzit că I se cere milă, pentru că e considerat Hristos, adică Fiul Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, S-a oprit și a poruncit să fie adus către El [Lc. 18, 40]. Și când L-a întrebat ce vrea, orbul a răspuns: „Doamne, ca să văd [Κύριε, ἵνα ἀναβλέψω]!” [Lc. 18, 41, BYZ].

Pentru că ar fi putut să spună că vrea altceva decât vindecarea. Iar Domnul de aceea l-a întrebat în mod expres.

Și orbul a vrut vindecarea lui de handicap. Și a primit-o! Căci Domnul i-a spus: „Vezi! Credința ta te-a mântuit pe tine [Ἀνάβλεψον· ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 18, 42, BYZ].

Însă credința lui a dat din gură, a țipat către Domnul. Ea nu a fost una miorlăită la cote joase, îndoielnică, fricoasă, ci una îndrăzneață, plină de cunoaștere teologică. Căci, dacă a știut orbul despre o profeție atât de mică din Scriptură, de niciun verset, despre Mașiah, înseamnă că mai știa și altele, multe altele. Și asta în ciuda handicapului său, deloc mic: acela că era orb, că nu vedea.

Așa cum Părintele Teofil Părăian, deși nu vedea, citise și audiase destule la viața lui, și putea să predice ca un om care nu are handicap. Căci dacă cineva l-ar asculta doar audio, fără să știe despre viața lui și despre faptul că a fost orb, nu ar deduce faptul că a avut un astfel de handicap. Pentru că el se specializase într-atât de mult, încât era mult mai jovial și mai înțelegător al lucrurilor decât mulți dintre contemporanii lui. Cu o deschidere mai mare către neputințele oamenilor și cu un simț acut pentru viața curată.

Dumnezeiescul Ilie văzătorul de Dumnezeu[9], Părintele meu duhovnicesc, în ultima parte a vieții sale, a orbit cu totul și a considerat acest lucru un mare dar de la Dumnezeu. O mare binecuvântare pentru rugăciunea lui. De ce? Pentru că astfel nu mai era deranjat de ceea ce vedea, ci se dăruia cu totul lui Dumnezeu în rugăciune neîncetată.

Și îmi spunea: Acum mă bucur că nu mai pot să văd nimic din lumea asta, în afară de slava lui Dumnezeu, de lumina Lui necreată și veșnică. Pe ea o aștept, doar pe ea vreau să o văd și nimic altceva.

Și Dumnezeiescul Ilie a văzut din plin slava lui Dumnezeu, și aici…și o vede și veșnic, pentru că s-a curățit pe sine de toate patimile și a trecut în Împărăția lui Dumnezeu ca un slujitor sfânt al Lui, ca un isihast îndumnezeit, care n-a dorit nimic mai mult decât să Îl vadă pe El veșnic.

…Iar orbul nostru, vindecat la porunca Domnului, la cuvântul Lui vindecător, care vedea duhovnicește – și de acum cu atât mai mult –, a văzut însă și trupește. Căci „îndată a văzut, și urma Lui, slăvind pe Dumnezeu [παραχρῆμα ἀνέβλεψεν, καὶ ἠκολούθει Aὐτῷ, δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 18, 43, BYZ].

Și îl vedem pe cel vindecat de orbire la fel de recunoscător ca cel vindecat de lepră, care a venit și I-a mulțumit Lui, slăvind pe Dumnezeu.

Pentru că atunci când vezi, înțelegi, și când înțelegi, ești recunoscător. Iar atunci când vezi dar nu înțelegi, atunci ești orb, și ești orb chiar dacă n-ai nevoie de ochelari.

Iar lumea noastră e plină de orbire! E plină de cecitate duhovnicească, pentru că nu vede sfințenia acolo unde ea este.

Paradoxal, deși toți știm că Sfânta Biserică e locul unde noi Îl găsim pe Dumnezeu și unde ni se vorbește despre Dumnezeu, căutăm Biserică acolo unde ea nu este. Și mulți o caută în pseudo-biserici, ca la Beiuș, unde oamenii „se botează noutestamental”, lepădându-se astfel de Sfântul Botez primit în pruncia lor. Alții o caută la diverși „vindecători” și „prezicători”, căutându-și „fericirea” la demoni. Alții o caută exclusiv „în ei înșiși”, nedorind să facă parte activă din comunitatea Bisericii, pe când alții „inventează” noi biserici, cu îndrăzneala demonică că sunt „trimiși” ai lui Dumnezeu.

Însă Biserica e una, mare și lată, de 2.000 de ani, e Biserica Ortodoxă, e Biserica Lui, nu mai există alta, nu mai putem să inventăm alta, nu poate exista o alta mai bună…ci doar noi, ortodocșii, putem să ne sfințim pe fiecare zi.

Aici avem tot ce ne trebuie: avem slujbe îndumnezeitoare, avem o viață sfântă, avem cărți de teologie, avem istoria Bisericii, îi avem pe Sfinții Bisericii, le avem Sfintele lor Moaște, istoria ne este confirmată de lucrurile istoriei Bisericii ajunse până la noi, adică avem tot ceea ce ne trebuie.

Dacă e nevoie de răspunsuri noi la probleme noi, atunci avem la îndemână și istoria Bisericii, dar și relația cu Dumnezeu, în care putem să Îi cerem să ne lumineze asupra lucrurilor care ne stau înainte și pentru care nu știm ce să spunem.

Pentru a ne sfinți avem nevoie de această Biserică, de singura Lui Biserică, în care s-au sfințit toate milioanele de Sfinți ai Lui până azi.

Și pentru a ne sfinți nu avem nevoie de instrumente muzicale în Biserică, nu avem nevoie nici de „simplificarea” posturilor și a nevoinței Bisericii, ci de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, cu toată inima și iubirea și ființa noastră. Avem nevoie de a face zilnic rugăciune, de a ne înfrâna de la păcate, de a citi, de a ne instrui teologic, de a munci, de a sluji în Biserică, de a ne trăi viața în familie sau în Mănăstire sau de unii singuri, fiind în relație vie cu Dumnezeu.

Și pentru a ne sfinți viața permanent nu ne împiedică nimeni și nimic, pentru că sfințirea e interioară și nu exterioară. Dacă nu putem să mergem la Biserică, ne putem ruga unde suntem. Dacă muncim, putem să ne rugăm și la muncă, fiind deschiși lui Dumnezeu tot timpul. Dacă suntem bolnavi, ne putem ruga din pat, putem citi, putem viziona lucruri importante pentru noi.

Oriunde am fi și orice am face, Dumnezeu nu e departe de noi, ci cu noi, fiind în inima noastră prin slava Lui cea veșnică.

Așa că fiecare dintre noi, iubiții mei, putem striga către Dumnezeu ca să ne miluiască! Să ne miluiască și să ne lumineze. Să ne dea ochi duhovnicești, să ne dea inimă sfântă, să ne dea mers spre cele bune, să ne dea bunătate, să ne dea candoare, să ne dea iertare.

Toți putem să strigăm către Dumnezeu și trebuie să strigăm!

Căci El vrea să Se oprească mereu pentru noi și să ne bucure. Vrea să ne facă și pe noi vii ca El, dinamici, lucrători, lucrători în via Lui, adică în Biserica Lui. Și Biserica, aidoma viei, trebuie să producă struguri și nu iarbă. Pentru că, dacă iarba, pălămida e mai mare decât via, atunci nu sunt prea mulți struguri. Și unde nu sunt struguri, adică nu sunt mântuiți oamenii, e durere…

Căci agurida e strugurele care rămâne acru, care nu e bun pentru must, implicit nici pentru vin.

Dar Dumnezeu ne vrea struguri, pentru ca să ne facă vin al Lui, bun de băut, care umple de veselie duhovnicească.

Dar El vrea să ne facă și oi ale Lui, pentru că El este Păstorul nostru. Vrea să ne facă oi ale Lui prin curăție și ascultare de Dumnezeu, prin nevinovăție.

Căci, pentru El, noi suntem și pești ai Lui, care suntem prinși pentru El în plasa Bisericii, adică prin învățătura și frumusețea dumnezeiască a Bisericii.

Noi suntem prezentați în multe feluri în Scriptură, prin multe parabole, pentru ca să fim una întru El. Și fiecare parabolă ne spune altceva despre noi, dar toate la un loc ne dau învățătura deplină. Pentru că toți suntem chemați la sfințenie, adică la viața Bisericii, fără de care niciun ortodox nu poate fi ortodox. Căci cel care e ortodox prin Botez trebuie să Îl slăvească autentic, adevărat, după adevăr pe Dumnezeu, și prin credința Lui și prin viața Lui.

Nu suntem ortodocși doar pentru că ne-am botezat ortodox, nu suntem ortodocși doar pentru că mai venim pe la Biserică, nu suntem ortodocși doar pentru că aprindem lumânări și facem parastase, ci suntem ortodocși pentru că cunoaștem teologia Bisericii și ne nevoim potrivit ei.

Suntem ortodocși doar dacă ne facem pe fiecare zi Sfinți ortodocși. Doar astfel suntem ceea ce spunem că suntem. După cum nu putem fi români cu adevărat, dacă nu ne cunoaștem limba, țara, credința ortodoxă, tradițiile, obiceiurile, istoria, realitatea.

Iar dacă alte națiuni s-au format având o altă credință și apoi s-au creștinat sau nu, la noi poporul român a avut aceeași credință de la început și nu am fost creștinați de altcineva în afara Sfântului Apostol Andreas. Noi, românii, avem credință apostolică și Biserică înființată de un Apostol al Lui, așa că nu suntem medievali în credință, ci antici. Din antichitatea preafrumoasă și preasfântă a Bisericii vine Biserica noastră, din timpul apostolic, și acest lucru trebuie să ne facă foarte responsabili. Pentru că de la noi, de la români, se va cere răspuns pentru ce am făcut cu Biserica Lui.

Ce am făcut noi pentru Dumnezeu? Ce am făcut noi pentru Biserica Lui? Cum am deschis noi Biserica Lui românească spre alte Biserici surori ale lumii și spre întreaga lume?

Pentru că, dacă am primit un așa mare dar, trebuie să îl dăruim continuu tuturor. Trebuie să vorbim despre darul dat nouă de Dumnezeu, trebuie să vorbim despre experiența noastră eclesială, adică despre viața noastră cu Dumnezeu.

Însă ce să dăruim altora, când nici noi nu știm cine suntem și cât de bogați suntem în viața Bisericii? Ce să dăruim, dacă nu dăruim teologie românească, Sfinți români, cultură și tradiție românească? Căci Bisericile din Moldova sau din Maramureș și Sfintele Moaște ale Sfinților Români nu le putem transplanta peste tot, dar putem sădi peste tot teologia ortodoxă românească, dacă avem așa ceva și dacă ne nevoim pentru așa ceva.

Dar pentru a face teologie ortodoxă românească, mai întâi de toate trebuie să cunoaștem teologia Bisericii scrisă în multe limbi și în multe secole, să ne nevoim să o trăim în viața noastră, și, sfințiți și luminați de către ea, să putem astfel să dăruim și altora din modul nostru particular de a vedea lucrurile.

Căci, ca și în artă, și în teologie, a vedea în mod personal/ particular lucrurile înseamnă a îmbogăți teologia universală a Bisericii. Acolo unde există personalitate, există și noutate, iar unde e noutate în teologie e o privire și mai profundă asupra teologiei Bisericii dintotdeauna.

Dar pentru a țipa în rugăciune, pentru a îndrăzni să ne sfințim viața și să scriem teologie, pentru a face ceva durabil, trebuie să vrem cu toată ființa noastră și să ne lăsăm călăuziți de Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească întru toate, iubiții mei, și să ne lumineze ca să vedem ca El lucrurile și nu ca noi! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 22 ianuarie 2016, zi de vineri, cu soare și -10 grade afară.

Desenul de față reprezintă Vindecarea orbului din Ieriho, și este inclus în Codex Egberti – ÎPS Egbert de Trier (950-9 decembrie 993) –, f. 31, un codex de la sfârșitul sec. al 10-lea, cf. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:CodexEgberti-Fol031-HealingOfTheBlindManOfJericho.jpg și https://en.wikipedia.org/wiki/Egbert_%28archbishop_of_Trier%29.

[2] A se vedea: http://www.pressalert.ro/2013/06/povestea-profesorului-orb-care-le-explica-copiilor-nevazatori-cum-arata-soarele/.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea: http://www.ziare.com/social/stiri-sociale/povestea-profesorului-surd-si-orb-vasile-adamescu-o-viata-in-bezna-si-in-tacere-1216911.

[5] Idem: https://parinteleteofil.wordpress.com/.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teofil_Părăian.

[7] Cf. http://www.dgaspc-arad.ro/legislatie și

http://www.dgaspc-arad.ro/wp-content/uploads/2011/05/Criterii-Handicap.pdf.

[8] A se vedea: https://www.politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/comunicate/proiectul-unde-incepe-cersetoria-se-sfarseste-copilaria-la-final și http://www.radiolumina.ro/stiri-locale/nu-incuraja-i-cer-etoria.html.

[9] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

Did you like this? Share it: