Praedicationes (vol. 10)
Pagina sursă

item image

Read Online
(17.0 M)PDF
(559.2 K)EPUB
Kindle
Daisy
(949.6 K)Full Text
(7.5 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Viața creștină ortodoxă nu înseamnă doar a merge la slujbe, nu înseamnă doar post și rugăciune și nevoință fără finalitate, fără nicio împlinire imediată, duhovnicească, ci viața ortodoxă înseamnă împlinire imediată, duhovnicească a vieții noastre. Viața ortodoxă înseamnă să mergi la slujbele Bisericii și să te umpli de har, să te rogi și să te umpli de har, să postești și să te curățești prin harul lui Dumnezeu, să faci milostenie și să gâlgâie harul lui Dumnezeu în tine, să trăiești sfânt și Dumnezeu să te împodobească cu slava Lui cea sfântă și sfințitoare (p. 56)

Ziarele tabloide dar și televiziunile, la fiecare mare praznic, pun la un loc teologia sărbătorii cu superstițiile. O fac în mod tactic, pentru că știu că ortodocșii instruiți sunt „mai puțini” decât cei neinstruiți. Iar pe ultimii îi interesează mai degrabă ce superstiții să facă pentru ca „să le meargă bine” decât să se pregătească pentru dusul la Biserică (p. 66-67).

Asta e mentalitatea postmodernă: profit de toate oportunitățile și mor fără scop! De aceea palierul distracțiilor este enorm în ziua de azi, dar palierul cărții și al vieții spirituale e ocultat. Găsești cartea în încăperi mici, Bisericile sunt după blocuri, ele sunt de dimensiuni mici în comparație cu un mall sau cu un supermarket, pe când noile turnuri comerciale, apărute peste noapte, acoperă totul. Ne astupă multul necalitativ (p. 123).

Dacă nu Îl mărturisim pe El cu viața, cu cuvintele, cu scrierile, cu faptele noastre, păcătuim groaznic. Pentru că ne facem exemple rele pentru oameni. Domnul vrea ca să rămânem întru El și cuvintele Lui să rămână întru noi [In. 15, 7]. Dar ca să rămână El în noi trebuie să rămână slava Lui în noi. Și cuvintele Lui rămân în noi și sunt vii în noi, dacă și slava Lui e în noi (p. 142).

Viața creștină e viață divino-umană, e viață transfigurată și nu orice fel de viață. Viața Bisericii e viață de sfințenie și nu e o conformare a noastră după ideologiile și filosofiile veacurilor. Noi trebuie să cunoaștem însă ce a produs umanitatea la nivel cultural și filosofic pentru a alege ce e bun și folositor pentru noi și nu pentru ca să urmăm orbește, fără discernământ, înțelepciunea acestei lumi. Pentru că noi trăim, în mod fundamental, după înțelepciunea lui Dumnezeu și ea este cea care ne ghidează viața până în cele mai mici amănunte (p. 188).

De atunci și până azi Maica lui Dumnezeu a confirmat la nesfârșit harul și rugăciunile ei înaintea Preasfintei Treimi, existând pagini întregi cu descrieri ale minunilor sale. Însă minunile sale, cele mai multe dintre ele, n-au fost scrise deloc sau sunt tainice, dar ele ne țin în viață (p. 226-227).

Așa stând lucrurile, a elogia școala vieții, cum fac mulți, nu înseamnă înțelepciune adevărată. Pentru că școala vieții, acea învățătură dobândită din greșelile proprii, e o înțelepciune dureroasă. Nu avem nevoie să ne dăm cu capul de zid ca să vedem că putem să ne spargem capul. Ci ar trebui să învățăm de la școala Bisericii, adică din Scriptură și din Părinții Bisericii, înțelepciunea cea adevărată, fără ca să ne mai împotmolim în multe păcate pentru ca să o înțelegem dureros, prăpăstios (p. 241).

Cel mai grav e când ortodocșii înșiși, care sunt botezați, miruiți, spovediți, împărtășiți, cununați în Biserică, nu pot să spună nimic despre taina duhovnicească a vieții ortodoxe. Adică despre viața de taină a ortodocșilor. Nu pot să spună nimic despre modul cum s-au curățit de patimi, nu pot să spună nimic despre ce au înțeles din Scriptură, nu pot să spună nimic despre taina Bisericii, pentru că ei, deși în Biserică, au o viață care îi situează în afara Bisericii. Căci, în ei înșiși, nu arde rugul aprins al harului, ei nu sunt acoperiți și adăpați continuu de slava lui Dumnezeu, ei nu se bucură de luminări și de vederi dumnezeiești, pentru că nici nu le vor și nici nu le caută (p. 367-368).

Am fi dedus noi, fără să ne spună Domnul, aceste sensuri? Am fi știut noi că păsările cerului, de la Lc. 8, 5, sunt demonii și că sămânța răsărită, care s-a uscat, pentru că n-avea umezeală [Lc. 8, 6], s-a uscat din cauza căderii din credință și că spinii din Lc. 8, 7, care au sufocat/ înăbușit planta credinței, sunt, de fapt, grijile, bogăția și plăcerile vieții? Dacă am fi duhovnicești, am înțelege nu numai aceste sensuri, spuse de Domnul, ci și altele. Nu numai aici, ci peste tot în Scriptură și în creație și în istoria și viața Bisericii (p. 372)

E o minune că, în mijlocul atâtor pericole și boli și oameni răi, noi mai trăim încă. E o minune că ne putem vedea păcatele și ne putem pocăi, că putem înțelege un text sfânt, că primim putere să trecem peste ispite și nefericiri. E o minune că trăim în pace și nu în mijlocul războiului. E o mare minune că avem atâtea cărți și atâtea Biserici și că putem vorbi și că putem predica și că putem sluji cu revărsare de inimă. Tot ce trăim e o mare, o imensă minune a milei lui Dumnezeu cu noi (p. 380).

Atunci când vom învia din morți, ni se va părea că n-am murit niciodată, pentru că vom simți, în trupurile noastre înduhovnicite, tot acest timp de până la înviere ca pe…o clipă (p. 393).

Sfintele Moaște sunt un altfel de pagini ale Scripturii și ale Sfinților. Ce citim în Scriptură și în cărțile Sfinților, citim și în Sfintele Moaște. Căci Sfintele Moaște sunt împlinirea cu fapta a Scripturii și a cărților Sfinților. […] Iar dacă ne sfințim viața, noi înșine devenim cărți vii ale harului Treimii, fălcii aprinse ale slavei lui Dumnezeu, povățuitori și prieteni adevărați ai oamenilor (p. 431).

Cartea nu poate fi iubită în indiferență față de autorul ei, după cum nici Sfântul nu poate fi iubit în indiferență față de viața pe care a dus-o. Dacă iubești cartea, îl iubești și pe cel care a scris-o, iar dacă îl cinstești pe Sfânt, atunci nu vrei doar să îi săruți Sfintele Moaște, ci și să îi cunoști și viața și opera. […]

Eu iubesc să cred în omul Bisericii care se instruiește continuu, în mod multidisciplinar dar, în același timp, crește organic în sfințenie. Iubesc foarte mult Sfinții erudiți și frumoși, compătimitori și curați de interese meschine. Însă, în același timp, îi iubesc pe toți Sfinții, de orice etnie ar fi ei, de orice vârstă ar fi ei, indiferent de gradul de specializare al lor, pentru că fiecare în parte s-a umplut de slava lui Dumnezeu prin viața pe care a avut-o (p. 441-442).

Deși trăim în postmodernitate, în lumea care vrea să Îl scoată, în mod ideologic, pe Dumnezeu din creație și din om, suntem un alt fel de postmoderni: postmoderni ortodocși, oameni ai zilei noastre, care, deși beneficiem de tot ceea ce înseamnă civilizația momentului, vrem înrădăcinarea lui Dumnezeu în oameni pe mai departe, ca și până acum, și nu o lume vidată de prezența lui Dumnezeu. Acest lucru îl subliniază și subtitlul platformei Teologie pentru azi: „O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”! (p. 490-491).

Cei care se declară atei sau antireligioși și militează prin diverse mijloace pentru scoaterea Bisericii din societate, doresc un lucru ilegal, având un discurs și un comportament extremisto-fundamentalist, pentru că își doresc un Stat român fără culoare religioasă, când Statul român e multireligios și multicultural. Fanatismul lor negaționist nu are de-a face cu respectul față de oameni și de valorile lor și este un atentat continuu la buna conviețuire în societatea românească (p. 492).

Postmodernitatea ne vrea fără culoare religioasă, manipulabili, prezenteiști, consumeriști. Vrea să plângem la comandă, să ne înspăimântăm mediatic la comandă, vrea să cumpărăm când unii au chef să vândă și să nu ne facem prea multe probleme despre viitor și nici să nu ne intereseze trecutul. Adică să fim niște oameni ai momentului, fără cărți citite și conștiință, fără strămoși, fără istorie, fără veșnicie (p. 492-493).

Duhovnicul nu are rolul de a se multiplica în ucenicii lui, ci pe acela de a-i ajuta pe fiecare dintre ei să înceapă și să continue o relație personală reală cu Dumnezeu și să se personalizeze în relația cu El (p. 494).

Și Statul sau familia sau comunitatea, care au învățat din aversiunea membrilor lor față de intruziunea în viața personală, va fi atent și va preîntâmpina, printr-o introducere explicită, orice impunere. Un Stat atent la cetățeni e un Stat care exprimă voința cetățenilor și nu doar a unei părți dintre cetățeni.

O familie atentă la copii și nepoți e o familie care privește pe fiecare în parte ca pe un unicat, însă, în același timp, se gândește la modul în care aceste persoane, aflate în creștere, trebuie să se înțeleagă și să se ajute reciproc. Și dacă părinții vor comunica copiilor starea reală a familiei lor, ajutați fiind de bunici, de rude, de prieteni, de Biserică și de Școală, atunci copiii nu vor găsi motive de revoltă la adresa părinților, dacă nu au una sau alta, atâta timp cât starea lor financiară e precară. Ci sărăcia, lipsurile de tot felul, vor fi motive puternice de personalizare și de reușită ale copiilor. Dimpotrivă, dacă situația financiară a familiei este bună și foarte bună, o învățare a copiilor în ritmul muncii și al respectului față de muncă și față de educație, nu va face din ei „copii de bani gata”, ci oameni responsabili.

Tot la fel, o comunitate plurală, formată din mai multe etnii și confesiuni, trebuie să învețe să conviețuiască, adică să remarce și să aprecieze valorile celor care nu sunt ca ei (p. 519).

Asta e viața Bisericii: sfințenia se dobândește pas cu pas, prin multă trudă, fiind noi ajutați de slava Preasfintei Treimi, și nu dintr-o dată. Pentru că viața bisericească este liturgico-ascetico-mistică. E o asceză care are în centrul ei viața liturgică și care se împlinește în simțirea slavei lui Dumnezeu și în vederea lui Dumnezeu în slava Lui (p. 520).

Noi trebuie să începem la un moment dat nevoința conștientă și smerită, plină de pocăință, pentru mântuirea noastră, și să ne nevoim astfel toată viața noastră și Dumnezeu știe când Se va arăta în mod minunat în viața noastră (p. 527).

Și aici se vede marea minune pe care a făcut-o și o face Dumnezeu cu poporul nostru: pentru că de peste 2.000 de ani Biserica lui Hristos nu a pierit de pe aceste meleaguri românești binecuvântate de Dumnezeu, după cum nu a pierit nici limba română. […] Dacă vom cunoaște istoria reală a României și nu ideologizările istorice, vom vedea că doar o mare națiune poate să aibă o asemenea limbă și o asemenea continuitate istorică, pe aceleași pământuri, de peste două milenii (p. 530).

Pauperizarea României prin diverse mijloace nu înseamnă și mutilarea ei interioară, ci, așa cum Israil a fost în robie de mai multe ori și nu a pierit, tot la fel, România a cunoscut diverse perioade de durere și chin, însă prin ele ea s-a cizelat, s-a adâncit în sine. Și numai cine se cunoaște pe sine, se adâncește în sine și rămâne stabil pe locul lui, acolo, pe vatra lui (p. 531).

Cine poate spune însă, cu adevărat, ce a însemnat ucenicia Sfinților Apostoli pe lângă Domnul? Cine poate să explice ce au simțit Apostolii trăind zi de zi cu Fiul lui Dumnezeu întrupat? Și ce altă școală de teologie mai înaltă poate cineva să frecventeze decât aceasta, în care Însuși Dumnezeu e Profesorul tău? (p. 532).

Exemplul rău e contaminant. Dar și exemplul bun te prinde cu totul, te uimește, te îndrăgostește de Dumnezeu (p. 537).

Noi credem în Dumnezeu, în Dumnezeul care există cu adevărat, dar nu știm ce este El prin fire, pentru că firea lui Dumnezeu este mai presus de toate. Căci firea/ ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută de nicio făptură creată. Însă numai firea dumnezeiască se cunoaște pe Sine, dar ea este neapropiată/ inaccesibilă creaturilor.

Și aici, când Sfântul Chirillos vorbește despre ființa dumnezeiască care se cunoaște pe Sine nu vorbește despre o cunoaștere ființială, nepersonală, ci despre cunoașterea desăvârșită a persoanelor dumnezeiești veșnice între Ele. Căci firea dumnezeiască cea una și veșnică e conținută și personalizată din veci de trei persoane, de Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh, pentru că ființa lui Dumnezeu este în cele trei persoane dumnezeiești (541-542).

Iubiții mei, noi nu suntem chemați spre a avea o viață religioasă după tipare seculare, ci noi suntem chemați spre a trăi viața dumnezeiască a Dumnezeului nostru treimic în noi înșine, pentru că El S-a sălășluit de la Botez în ființa noastră (p. 544).

A te curăți de patimi înseamnă a te îndumnezei ca umanitatea Domnului, adică a te umple continuu de slava Lui (p. 552).

„Tu vino la Mine, la Biserică” – ne spune Domnul – „pentru că Eu vreau să te vindec! Și Eu te vindec azi de neștiință, mâine de uitare, poimâine de lene, răspoimâine de patima judecării aproapelui tău, peste 10 ani de desfrânare, peste 40 de ani de iubirea de bani. Eu te vindec pe măsură ce te învăț, ce te catehizez. Adică pe măsură ce tu te întărești în dreapta credință și în dreapta viețuire a Bisericii Mele” (p. 556).

Dacă sfințenia este chemarea și responsabilitatea noastră zilnică, a creștinilor ortodocși, atunci ceea ce scriem și edităm poartă amprenta efortului nostru continuu de curățire și de sfințire personală (p. 560).

Vă mulțumim tuturor celor care ați colaborat cu noi, tuturor celor care ne scrieți, care ne încurajați, care ne ajutați în diverse feluri, pentru ca să trăim, să edităm și să lucrăm pe mai departe în via Domnului, adică în Biserica Lui! (p. 566).

Biserica lui Dumnezeu este cea mai civilizată societate umană. Pentru că are legile cele mai bune și anume: legi dumnezeiești. Iar acolo unde se trăiește după legile lui Dumnezeu, Biserica își arată adevărata ei față, adevărata ei statură duhovnicească, pentru că oamenii care trăiesc așa se sfințesc, își sfințesc viața lor (p. 576).

Familia are nevoie de praznic, pentru că are nevoie de bucurie și de pace. Unitatea familiei se păstrează prin continua întoarcere la vorbirea în jurul mesei. Iar seriozitatea acestei discuții din jurul mesei din casa noastră ne amintește de Sfânta Masă de la Biserică, unde stăm în jurul ei pentru ca să Îi slujim Domnului (p. 578).

A fi în Tatăl arată comuniunea perihoretică veșnică a Fiului cu Tatăl, comuniunea interpersonală veșnică dintre Tatăl și Fiul și deoființimea veșnică a Lor (p. 580).

Noi nu vorbim doar despre o comuniune a noastră cu Fiul sau cu Duhul Sfânt în viața noastră duhovnicească, ci despre o experiere a slavei întregii Treimi în noi înșine. Despre o comuniune reală și conștientă, prin slava Treimii, cu Treimea însăși, cu Dumnezeul nostru treimic (p. 589).

Dialogul se naște din studiu, din studiul profund și divers. Numai când cunoști multe vrei să spui multora ceea ce știi, pentru că vrei să auzi de la alții ceea ce ei cunosc. Și dialogul real este schimb de experiență, este îmbogățire reciprocă (p. 591).

În îmbrățișarea ei prea duioasă, Născătoarea de Dumnezeu se face una cu Pruncul ei, ca și când L-ar purta încă în pântece. E o îmbrățișare ca în pântece: plină de intimitate și de dragoste. Pentru că niciodată Maica lui Dumnezeu nu a fost, nu este și nu va fi despărțită de Fiul și de Domnul ei. […] Iar îmbrățișarea Maicii Domnului e cât peștera, dar și cât cerul. Sau, mai bine zis, ea este mai mare decât tot pământul și decât toate cerurile. Pentru că ea este mai încăpătoare decât cerurile (p. 607).

Did you like this? Share it: