Astăzi se face pomenire de cutremurul care a avut loc „la sfârșitul împărăției lui Teodosie cel Mic [403/408-450], fiul lui Arcadie și al Evdoxiei, în ziua duminicii, la două ceasuri din zi”, din care cauză „au căzut zidurile cetății” și „multă parte de case s-au surpat”, și care a ținut…trei luni[1].

Pentru care „împăratul, făcând litanii cu tot soborul, cu lacrimi zicea: «Scapă-mă, Doamne, de dreapta Ta urgie și șterge păcatele noastre prin pocăință; căci Tu ai clăti[na]t pământul și l-ai cutremurat pentru păcatele noastre»”[2].

Neculce ne dă mărturie despre ceva asemănător, eveniment petrecut însă în vremea sa, în Moldova anului 1737, în timpul domniei lui Grigore Ghica:

„Iar în 31 de dzile a lui mai, la 4 ceasuri de dzi, s-au făcut un cutremur mare, de-au cădzut mănăstirea Golie și multe casă și mănăstiri în gios, Răchitoasa și altă mănăstire la Focșeni. Și s-au cutremurat mai bine de 1 lună, mai în toate dzileli”[3].

Da, e adevărat, la noi nu a ținut decât o lună. După care, imediat, „s-au început mare ciumă în Ieș[i] [Iași], ș-au ținut păn’ despre iarnă omorul [moartea], toată vara păn’ la luna lui dechemvrie”[4].

Însă, când se întâmplă asemenea lucruri, Dumnezeu așteaptă pocăința noastră, iar nu învârtoșarea noastră, cu întrebări de genul: „dar ce-au făcut bieții oameni, ca să li se întâmple așa ceva?”.

Și dacă nu ne mai mustră în felul acesta nu este pentru că merităm mai puțin sau pentru că am devenit mai buni, ci pentru că nu mai avem credință și pentru că mai mult ne-am răzvrăti împotriva Lui, în loc să ne smerim.


[1] Cf. Mineiul lunei lui ianuarie, ediția a III-a, Tipografia Bisericească din Sf. Monastire Cernica, 1926, p. 406.

[2] Ibidem.

[3] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1980, p. 318.

[4] Ibidem.

Did you like this? Share it: