Reîntoarcere la Nichita [8]

Într-o listă a cărților fundamentale pentru Nichita, Biblia este pe primul loc, după care urmează Ghilgameș[1].

Și asta nu numai datorită stilului și vechimii considerabile a operei – mă refer acum la Ghilgameș –, ci mai ales pentru că poetul credea în cultul prieteniei:

„Eu sunt un reînviat pentru că, pentru mine, cultul prieteniei e mai răsucit și mai sfânt decât turlele bisericii de la Curtea de Argeș”[2].

Însă nici la Sfânta Scriptură nu s-a raportat din punct de vedere strict literar, pentru că am găsit o mărturie a vieții lui spirituale intense, care presupune și o spovedanie publică, în același timp:

„Eu – m-am adresat judecătorilor – sunt numai în mod majoritar om. În mod majoritar sunt cinstit. Făcând în casa adevărului un loc și necinstei. Eu, în mod majoritar mă rog, în mod majoritar rostesc colinde, în mod majoritar mă bucur de Fecioară, făcând loc în casa adevărului și înjurăturii și urletului și curviei”[3].

Și aceasta e o mărturie din 1982, cu puțină vreme înainte de a pleca din lumea aceasta. După cum vedem, Nichita era conștient de păcatele sale, dar nu era și nepăsător. Însă ne mărturisește și că se ruga în mod majoritar. Și că avea evlavie la Preacurata Fecioară. Și aceasta nu este puțin lucru…

Avea conștiința că nu păcatele făceau din el om în mod majoritar, ci rugăciunea și credința. Că, în cea mai mare parte a ființei lui, era un om al cumințeniei, al bucuriei și al ascultării de Dumnezeu…

Bineînțeles, mărturiile acestea sunt aruncate pe ici pe colo, exprimate „poetic”, adică într-un stil părut aiurit, ca să nu bată prea mult la ochi.

Să ne întoarcem deci la poemul Enghidu, având drept motto o frază din arhaicul poem babilonian: „A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei”. Poem în șapte părți și în care Nichita atinge subiectele cele mai grave pe care le poate gândi omul în existența sa. Și începe cu o problematică centrală, am putea spune, în aceste prime volume: descoperirea cu uimire a sinelui și a universului, a ipseității și alterității, precum și a relației dintre sine și făptura exterioară sinelui, cu cea umană (co-umană) și cu cea non-umană:

Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde.
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.

Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decât nimic.

Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.

Pipăie-ți urechea și râzi și miră-te că poți pipăi.

Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.

Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac,
și el a fost!

Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
căci fără pricină sunt așa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suavă durere albastră întind peste creștet,
să-mi țină loc de cer.

Și dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veșnică creștere, o, n-am să știu că și tu
te dori pe tine asemeni, și nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

„Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde /…/ Umerii privește-mi-i…căci fără pricină sunt așa”!, zice poetul.

Dar cum ai putea să te bucuri de absurditatea lucrurilor?

Însă Nichita nu spune ce pare a spune, ci altceva. Și anume că sensul existenței, motivul pentru care lucrurile/ toate făpturile din univers sunt așa cum sunt, nu se supune raționalității umane neînduhovnicite, neluminate de harul lui Dumnezeu.

Omul nu cunoaște rațiunile lucrurilor, pentru că numai Dumnezeu le cunoaște, Cel care le-a creat pe ele. Omul însă, doar cu rațiunea lui, nu știe de ce Creatorul le-a făcut așa și nu altfel.

Însă omul se poate mira de frumusețea lor, de toată frumusețea cosmică, și se poate bucura că toate aceste lucruri și făpturi există și că el însuși există.

E ceea ce a făcut Nichita („Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”; „Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume/ s-a redeschis deodată” spre o „cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi,/ și-ți bat în văz și în auz, anume,/ și mâna-ntinsă simte o dimensiune,/ și fiece mirare e un nume” Cântec I și Cântec II) și face și în acest poem: „Privește-ți mâinile și bucură-te /…/ Pipăie-ți urechea și râzi și miră-te că poți pipăi”.

Omul este ființa înzestrată cu o conștiință care poate absorbi în oglinda raționalității sale tot acest miracol al vieții, toată această uluitoare frumusețe, toată mulțimea de manifestări existențiale pe care le poate cuprinde cu privirea: „Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac,/ și el a fost”.

Bineînțeles, „el a fost” nu pentru că l-a privit poetul sau altcineva, ci întrucât conștiința umană este oglinda creată de Dumnezeu pentru a se privi tot universul în ea.

Omul poate privi frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu în oglinda frumuseții cosmice, care, la rândul ei, se reflectă în conștiința umană.

De aceea avem o multitudine de semnificații ale oglindirii și ale reflecției în opera lui Eminescu, despre care am vorbit atunci când am comentat poemele acestuia.

La Eminescu, logosul cosmic are permanentă nevoie de logosul uman, convorbitor, fără de care „simte-a lui singurătate”:

Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate
.

Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Și visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.

(Lasă-ți lumea ta uitată)

Oglinda apelor în adâncimi de codri de simboluri ai universului e aprinsă de lumina cerească, dar nu se poate simți împlinită dacă nu există oglinda conștiinței umane care să răspundă acestei reflectări din cer până la pământ.

La Eminescu, în absența omului, partener de dialog al lumii, lumina lunii plutește „pe mișcătoarea mărilor singurătate” (Scrisoarea I), iar luceferii luminează „Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri” (Luceafărul).

Tot universul acesta splendid e o singurătate în zbucium în absența omului care este singurul în stare să îi vadă frumusețea, să se uimească și să o admire.

Logosul cosmic nu este un logos conștient de sine, ci numai prezența omului îl poate face să freamăte, pentru că numai omul poate conferi raționalitate melosului său. Fără prezența umană a „prințului” său (O, rămâi…), a lui Adam, tot ce simte cosmosul este o singurătate imensă.

De aceea și Nichita spune: „Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac,/ și el a fost”.

Mai devreme, în poemul Dreptul la timp, pruncul este atins și privit de mamă, existența sa este constatată de cea care l-a născut: „și el era, într-adevăr! /…/ și el era viu și nevătămat /…/ și el era, întreg”.

Pentru că ceea ce face să fie este relația.

De aceea Părintele Dumitru Stăniloae și-a intitulat o carte: La început a fost Iubirea. Ceea ce e un alt fel de a spune – mai pe înțelesul nostru, care devenim tot mai greu înțelegători –, că „La început a fost Cuvântul” (In. 1, 1). Fiindcă existența Cuvântului în început arată existența relației care a fost mai înainte de a fi lumea.

Existența Cuvântului exclude singurătatea din veșnicie.

Dacă – spunând: „Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde /…/ Umerii privește-mi-i…căci fără pricină sunt așa” –, Nichita s-ar fi gândit la absurdul lui Camus sau al lui Cioran, n-ar mai fi fost vorba de nicio bucurie, de nicio uimire plină de bucurie în descoperirea celuilalt, pentru că nici în filosofia acelora nu există nicio bucurie și nicio speranță. Să ne amintim numai că, pentru Sartre, ceilalți sunt iadul

Problema prieteniei pe care o pune Nichita aici, în Enghidu, este tocmai problema relației. A relației care face să fie.

Și paradoxul despre care vorbește Nichita este acela de a descoperi, în același timp, în existența umană, relația și alteritatea.

Căci, în situația noastră de creaturi, ceea ce ne ține în viață este conexiunea cu ceilalți, dar, în același timp: „mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi”, doar „pe mine însumi mă dor, în scurta trecere” a vieții și „n-am să știu că și tu/ te dori pe tine asemeni, și nu eu sunt acela/ cu care vorbesc”.

Cu alte cuvinte: lăuntrul tău îți este cu adevărat sau întru totul intim numai ție. „Că cine dintre oameni știe ale omului, fără numai duhul omului care este în el?” (I Cor. 2, 11, Biblia 1939).

Omul se poate dărui pe sine, în iubire și în prietenie, și cu toate acestea, nu poate înlocui durerile celuilalt.

Poate compătimi, dar nu se poate schimba în celălalt.

De aceea Nichita va propune o apropiere de oameni și de lucruri, prin poezie, care să asume cât mai mult experiența existențelor lor.


[1] Cf. Nichita Stănescu, Antimetafizica, op. cit., p. 109.

[2] Idem, p. 37.

[3] Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, Ed. Sport Turism, București, 1985, p. 241.