convertirea Sfantului Zacheos

Iubiții mei[1],

potrivit Constituțiilor apostolice, primul Episcop al Chesariei Palestinei a fost Zacheos [Ζακχαῖος], după care a urmat Cornilios [Κορνήλιος] și apoi Teofilos [Θεόφιλος][2]. Iar ruinele vechii cetăți se află acum între Tel Aviv și Heifah [חֵיפָה], în Israel[3].

Și Zacheos, amintit aici ca primul Episcop al Chesariei Palestinei, este Sfântul Apostol Zacheos, care e pomenit în ziua de 20 aprilie[4]. Adică Zacheos din Evanghelia de azi [Lc. 19, 1-10], acesta fiind locul evanghelic care ne vorbește despre convertirea lui.

Pentru că Domnul, când a intrat în Ieriho [Ἰεριχώ], l-a găsit aici pe Zacheos, care era arhitelonis [ἀρχιτελώνης] [Lc. 19, 2, BYZ], adică era întâiul între vameși, șeful vameșilor. La care Sfântul Lucas adaugă: „și el era bogat [καὶ οὗτος ἦν πλοσιος]” [Ibidem].

Și când a spus că Zacheos era șeful vameșilor și era bogat, Evanghelistul Lucas ne-a spus că el era un om vândut. Un om care se vânduse pe sine pentru ca să facă avere. Un om care pactizase cu ocupantul roman pentru ca să se îmbogățească, așa după cum au făcut mulți români de-ai noștri în timpul regimului comunist: au profitat de ocazie. Chiar dacă ocazia lor…era nefericirea multor confrați ai lor, care au cunoscut ani grei de închisoare.

Și tocmai din acest motiv, din motivul parvenitismului fără scrupule, evreii, care nu aveau legătură cu romanii ocupanți, îi urau și îi disprețuiau pe vameși, pentru că vameșii erau niște evrei momiți cu bani pentru ca să ocupe această poziție socială[5].

Și vameșii nu luau de la evrei numai taxele legale, ci îi jecmăneau de bani[6]. Adică luau șpagă. Cereau foloase necuvenite, datorită funcției pe care o aveau.

De aceea, confrații lor, îi socoteau pe vameși ca pe niște mari păcătoși, punându-i în rând cu prostituatele[7]. Pentru că vameșii erau niște prostituați morali, atâta timp cât, pentru a se îmbogăți, ei cântau în strună ocupantului care asuprea poporul.

Însă Domnul a venit în lume pentru ca să caute și să mântuiască oameni și nu clase sociale!

Deși El a murit pentru toți și mântuirea e pentru toți, numai cei care vor să se mântuiască și să se nevoiască pentru a se curăți de păcatele lor se mântuiesc.

Adică El nu a venit să mântuiască clase sociale, dinastii, popoare, imperii, ci a venit să mântuiască oameni. A venit să ne mântuiască pe fiecare în parte. Dar pentru ca să ne mântuim, trebuie ca fiecare dintre noi să intrăm și să rămânem într-o relație veșnică cu El.

De aceea, viața noastră bisericească nu începe odată cu nașterea noastră, ci cu momentul când încep pregătirile noastre pentru Botez, și, în mod fundamental, prin Botezul nostru.

Pentru că, în prima zi de la naștere, pruncul se îmbăiază în Aghiasma slujită la Biserică, ca o pregătire pentru Botezul lui, care va fi tot în Aghiasmă, adică în apă sfințită. Iar, la 8 zile de la naștere, îi punem numele, în mod liturgic, celui nou-născut. Pentru ca lumina feței lui Dumnezeu, adică a slavei Lui, să strălucească peste cel nou-născut[8]. Și, într-un timp cât mai scurt, trebuie să îl aducem pe cel nou-născut ca să fie botezat, Botezul fiind precedat de exorcizări. Adică de sfintele rugăciuni prin care demonii sunt izgoniți din cel nou-născut. Căci Dumnezeu, prin slava Lui, ne deparazitează de demoni.

Și când demonii sunt izgoniți de către El din prunc, atunci pruncul e primit în Biserică, în naos, în locul celor credincioși, și acolo e botezat în numele Dumnezeului treimic. E botezat în apă sfântă și, prin Dumnezeiescul Botez, el devine ortodox, devine credincios. Și noi, cu toții, în familie, în societate și în Biserică, trebuie să îl ajutăm pe prunc să crească ca un om credincios, ca un om care înflorește continuu în har și în virtuți.

Căci Dumnezeiescul Botez, lăsat nouă ca să îl primim din pruncie, e o mare pedagogie a Bisericii. O mare pedagogie atât pentru cel nou-născut, cât și pentru familie, Biserică și societate.

Pentru că, cel dintâi care învață din Dumnezeiescul Botez, este pruncul care e botezat. El, pruncul, ființa cea mai fragilă și mai neajutorată, care are nevoie de noi pentru a trăi, fiind deparazitat de demoni, fiind vindecat de păcate și de patimi, se simte foarte bine în toată ființa lui după Botez, se bucură, e viu duhovnicește, pentru că a fost eliberat de demoni și, mai ales, pentru că a primit în ființa lui slava Preasfintei Treimi, prin care s-a făcut un locaș viu al lui Dumnezeu. El învață, așadar, din primul an al vieții Lui ce înseamnă a fi cu Dumnezeu și a crește, aidoma unui copac drept și robust, dimpreună cu El. Pentru că nimeni din lumea aceasta nu ne poate învăța cu adevărat viața cu Dumnezeu, dacă Însuși Dumnezeu nu coboară în noi, prin slava Lui, și nu ne învață această mare taină a vieții ortodoxe pas cu pas.

Însă, cei care sunt ideologizați cu ideea că rațiunea se formează, „deodată”, la o anumită vârstă sau că noi avem „rațiune” doar de la o anumită vârstă, nu vor să accepte ceea ce este extrem de evident: că toate părțile trupului nostru cresc continuu nu de când ne-am născut, ci de când am fost zămisliți în uterul mamei.

Și după cum ne cresc mâinile și picioarele și capul și organele interne, tot la fel ne crește și creierul și dorința de a cunoaște și de a trăi. Pentru că acel prunc, care se botează, nu e doar materie, nu e doar ce se vede și se presupune a fi, ci e și suflet, nevăzut de mulți dintre noi, dar văzut de cei duhovnicești. Iar sufletul nostru, care gândește, simte și se manifestă prin tot trupul nostru, e prezent din prima clipă a zămislirii noastre, pentru că el e creat de Dumnezeu atunci, pentru omul nou, care se naște. Sau, mai bine zis, sufletul e viața conștientă și liberă a noului om, pentru că sufletul își construiește trupul pe măsura lui.

Iar noi, botezând pruncul și apoi împărtășindu-l des, îi facem cel mai mare bine, pentru că îl hrănim de la început cu hrană dumnezeiască, cu hrana proprie sufletului, adică cu slava Lui. Pentru că pruncul nu crește duhovnicește pentru că noi îl hrănim cu lapte și cu griș și cu banane, ci el crește duhovnicește dacă îl hrănim cu slava lui Dumnezeu prin Botez și prin împărtășire deasă și prin rugăciune și prin citire sfântă lângă el și prin cântare duhovnicească.

Iar dacă oamenii de știință ne-au spus că pruncul e influențat din uterul mamei lui de lumină și de sunete și că creierul se formează înainte de naștere[9], Dumnezeu ne-a spus prin Sfântul David că pruncul se zămislește în fărădelegi [ἐν ἀνομίαις] și se naște în păcate [ἐν ἁμαρτίαις] [Ps 50, 7, LXX]. Pentru că el învață păcatul, învață patima, se îmbolnăvește de ea din trupul mamei lui, pentru că învață de la ea mișcările păcatului, ale patimii, pe care le simte în lumea lui intrauterină.

Și de aceea, Biserica îl spală imediat pe prunc, prin Botez, de păcate, dezrădăcinează din el patimile și îl împărtășește de mântuirea lui Dumnezeu. Adică îl împărtășește de viața în sfințenia lui Dumnezeu, pentru ca să crească armonios, să crească duhovnicește.

Însă îi lasă pe părinți, lasă familia extinsă, lasă Biserica, lasă societatea să aibă grijă de pruncul renăscut prin Botez.

Și familia lui, a pruncului, acum e testată dacă s-a pregătit pentru prunc. Dacă familia lui s-a construit pe baza unei asceze și a unei reflecții riguroase sau la plesneală. Iar dacă pruncul a fost născut de niște oameni duhovnicești, capabili să îl crească și să îl educe ortodox, atunci pruncul trăiește din plin bucuria Botezului, adică în slava lui Dumnezeu. Dar dacă pruncul, sărmanul, s-a născut nedorit și neașteptat, nu are rost să mai vorbim despre „părinți”. Pentru că ei sunt doar părinți biologici, pentru faptul că l-au născut, dar nu și părinți reali ai pruncului.

Pentru că adevărații părinți sunt cei care știu să își crească copiii. Sau știu să crească copii pe care nu ei i-au născut biologic. Dar, din modul cum se comportă cu ei, aceștia dovedesc că sunt mai părinți decât părinții care i-au născut.

Biserica și societatea și familia extinsă (adică frații, bunicii, rudele, prietenii familiei) trebuie să dovedească că știu să crească prunci. Alături de părinții pruncului.

Cu toții trebuie să dovedim că știm să creștem prunci, care devin apoi copii, apoi adolescenți, apoi tineri, apoi maturi, apoi bătrâni. Pentru că a crește înseamnă și a hrăni și a educa și a apăra și a orienta și a crea spațiul manifestării lor.

Copiii trebuie ajutați la orice vârstă, pentru că la orice vârstă suntem și copii. Adică oameni sensibili, neajutorați, care avem nevoie de îmbrățișare, de încurajare, de ajutor. Și dacă am primit ajutor, atunci știm să ajutăm. Iar dacă n-am primit ajutor pe cât ne doream, putem să dovedim că știm să ajutăm pe alții care sunt în situația noastră.

Așadar, Dumnezeu a venit pentru ca să mântuiască oameni! Oameni care au un nume, care au o identitate, care primesc cu toții întreaga Lui iubire. Dar oameni care își încep viața cu Dumnezeu în Biserica Lui și nu în pseudo-biserici, apărute de nicăieri, și care n-au de-a face cu viața sfântă a Bisericii una a lui Dumnezeu.

Aici, în Biserica Lui, începe viața cu El! Și viața cu El începe prin Dumnezeiescul Botez, care ne umple de slava Lui. De sfințenia și de curăția și de frumusețea Lui cea veșnică. Adică Botezul Bisericii nu e „un ritual oarecare”, nu e „un simbol fără conținut”, nu e „o îmbăiere”, ci e o naștere din nou mistică, dumnezeiască, din apă și din har, din harul Treimii, prin care ne umplem de harul mântuirii lui Dumnezeu. Pentru că numai în acest har al Lui noi putem crește și ne putem dezvolta duhovnicește.

Și trebuie să vă mărturisesc bucuria mea imensă, pentru că bunicii mei m-au botezat foarte repede de la nașterea mea. M-am născut cu o constituție fragilă…și le era teamă să nu mor…

Și când m-au botezat, am început să râd și nu să plâng, lucru care a fost considerat un semn minunat. Și a fost și este un semn minunat în viața mea, pentru că bucuria este amprenta vieții mele. Bucuria duhovnicească este bucuria mea. Bucuria e fiecare clipă a vieții mele.

Căci după ce m-am botezat am început să mă întremez, m-am dezvoltat din ce în ce mai bine, și nu a mai existat niciun pericol asupra sănătății mele. Pentru că harul lui Dumnezeu a lucrat înăuntrul meu continuu și, când m-am convertit, mi-am dat seama că eu știam esența credinței și a binelui din mine însumi.

Adică credința nu a venit din afara mea, ci pe ea am descoperit-o în mine însumi, sădită de la Botez de Dumnezeu, însă am avut nevoie să cadă vălul de pe ochii sufletului meu, pentru ca să o văd în mine.

De aceea, pe cât mă bucur pentru cei care au fost botezați de mici în mod ortodox, pe atât mă întristez pentru cei care primesc botezuri false, eretice, botezuri străine de Biserică și în care, de fapt, nu primesc nimic. În care nu primesc slava Lui, ci rămân în robia demonilor.

De aceea li se pare că au „vedenii”, că „primesc daruri”, că sunt „sfinți”, pe când ei sunt înșelați de demoni la modul grețos.

Dar pentru ca să vadă asta, să-și vadă înșelarea…au nevoie de o reală venire în sine, de pocăință și de cunoașterea credinței ortodoxe cu adevărat. Adică de o cunoaștere profundă a teologiei mistice și ascetice a Bisericii.

…Nu, n-am uitat de Zacheos, întâiul între vameși!…Ci toată discuția de până acum a fost tocmai despre el: despre mântuirea omului și nu a funcției sociale.

Domnul a intrat în Ieriho…iar Zacheos „căuta să vadă cine este Iisus [ἐζήτει ἰδεῖν τν ησον τς στιν], și nu putea de mulțime, că era mic de statură [καὶ οὐκ ἠδύνατο ἀπὸ τοῦ ὄχλου, ὅτι τῇ ἡλικίᾳ μικρὸς ἦν]” [Lc. 19, 3, BYZ].

Mulțimea Îl înconjura pe Iisus, iar el, cel urât de toți, mai era și scund, mic de statură.

Iar Zacheos dorea ca să Îl vadă pe Iisus. Dorea să vadă cine este, cum arată El la înfățișarea trupului.

De aceea, ca tot omul mic de statură și curios să vadă, a ales să urce la înălțime. Și „alergând înainte, s-a suit în[tr-o] sicomoria [προδραμὼν ἔμπροσθεν ἀνέβη ἐπὶ συκομωρααν], ca să-L vadă pe El [ἵνα ἴδῃ αὐτόν]” [Lc. 19, 4].

A intuit pe unde va trece El și s-a suit într-o sicomoria. Aici, copacul e la feminin, de aceea avem sicomoria [συκομωραία]. Însă el e cunoscut, cel mai adesea, sub forma sa masculină: συκόμορος. Și așa arată un sicomoros bătrân, iar, lângă el, sunt fructele copacului[10].

sicomor batran

fructele sicomorului

Fructe care seamănă cu smochinele.

De aceea, în Biblia de la 1688, copacul în care s-a urcat Zacheos, ca să Îl vadă pe Domnul, e desemnat a fi un smochin. În Biblia de la Blaj din 1795 avem un arbore, în ed. BOR 1914 avem un dud, în ed. BOR 1939 și 1988: un sicomor.

Și Zacheos s-a suit în sicomoria ca să Îl vadă, fără ca să știe că înălțimea aceea însemna înălțarea lui cu mintea, îngâmfarea lui, părerea lui bună despre sine. Adică starea lui interioară.

Și el s-a suit la loc înalt, așa după cum mulți dintre noi cred că „viața duhovnicească” se confundă cu „imaginațiile” noastre despre viața duhovnicească. Însă viața duhovnicească nu izvorăște în noi din înțelegeri asupra conținutului cărților sfinte ale Bisericii, ci din curățirea noastră de patimi.

Nu citirea exclusivă ne face duhovnicești, ci curățirea noastră de patimi, reala noastră pocăință, reala luptă cu patimile, reala simțire a harului dumnezeiesc, reala luminare dumnezeiască, reala vedere a slavei Lui celei veșnice.

De aceea, mulți oameni care studiază teologia ortodoxă consideră că sunt „teologi” și „oameni duhovnicești” doar pentru că știu elemente diverse ale credinței noastre.

Însă cunoașterea teologică începe odată cu schimbarea noastră interioară, cu reala noastră curățire de patimi și cu umplerea noastră, în mod simțit și conștient, de slava lui Dumnezeu, cea care ne întărește continuu în nevoința și în înțelegerea și în viața noastră ortodoxă.

De aceea, pentru ca să fii înălțat de Dumnezeu, prin slava Lui, la simțiri, luminări și vederi dumnezeiești, trebuie să cobori continuu în smerenie. Cu întreaga noastră ființă trebuie să coborâm în smerenie, în umilință, în vederea de sine, în recunoașterea de sine. Adică trebuie să coborâm în noi și să vedem urmările păcatelor în noi, să vedem cât de vii sunt patimile în noi și noi cât suntem de departe de împlinirea voii Lui.

O coborâre continuă, zilnică, din sicomorul părerii bune despre noi înșine…pentru ca să ne întâlnim cu adevărata noastră existență.

Căci dacă ne-am cerceta zilnic, am vedea că șomăm mai tot timpul. Că nu lucrăm nimic duhovnicește în noi înșine. Că nu ne rugăm, că nu muncim, că nu slujim cu adevărat lui Dumnezeu și oamenilor, că nu citim și ce citim nu înțelegem. Căci ce înțelegem noi e nimic pe lângă ce vrea Dumnezeu să înțelegem din vorbele și din faptele Lui cu lumea și cu fiecare dintre noi în parte.

Zacheos era în sicomoria…

Iisus a trecut pe acolo…

Dacă nu se urca, atunci nu se întâlnea cu El…

E bine că s-a urcat! E bine că a vrut să Îl vadă!…Fiecare dintre noi ar trebui să facă la fel: să vină să Îl vadă! Să vină să Îl cunoască pe El! Să Îl cunoască chiar și din curiozitate, numai să vină!

Dar Domnul a ajuns acolo și i-a zis: „Zachee, grăbind, coboară-te! Că astăzi în casa ta Îmi trebuie Mie să rămân [Ζακχαῖε, σπεύσας κατάβηθι· σήμερον γὰρ ἐν τῷ οἴκῳ σου δεῖ με μεναι]” [Lc. 19, 5, BYZ].

Și mai marele vameșilor nu a răspuns: „Dar ce îmi iese mie la afacerea asta?!”…

Nu a fost obraznic, nu a fost indiferent, ci deodată s-a cutremurat în sinea lui, înțelegând porunca Lui dumnezeiască. Căci porunca asta a lui Iisus, aceea de a se da jos din buna părere despre sine, l-a convertit pe Zacheos.

Pentru că Iisus i-a spus de fapt: „Zachee, nu mai privi detașat lumea! Nu te mai uita la om doar pentru ca să îl furi de bani, ci privește adânc! Pentru că Eu trebuie să rămân astăzi în inima ta pentru totdeauna, pentru ca să te învăț pe tine să ai relații normale cu oamenii, adică să îi iubești. Căci oamenii, Zachee, nu sunt pentru ca să îi furi și să îi umilești, nu sunt pentru ca să îi disprețuiești, ci pentru ca să îi iubești și să îi ajuți, pentru că sunt confrații tăi. Și iubindu-i pe ei, înțelegi și iubirea Mea față de tine și de ei”.

Zacheos s-a dat jos din copac alt om! Pentru că „grăbind a coborât, și L-a primit pe El bucurându-se [σπεύσας κατέβη, καὶ ὑπεδέξατο αὐτὸν χαρων]” [Lc. 19, 6].

Și nu, nu s-a bucurat pentru că Iisus, „vedeta” timpului, dorise să vină la El în casă! Nu s-a bucurat pentru că credea că o să câștige ceva de pe urma Lui!

Nu, Sfântul Zacheos nu s-a bucurat pătimaș, așa cum ne bucurăm noi numai de ai noștri!

Ci el a coborât din vechea lui viață…pentru a începe o nouă viață: aceea în care Iisus stă cu el de vorbă, stă cu el la masă, Se odihnește în casa lui și în inima lui.

Pentru că Zacheos, ca mulți dintre noi, suferea tocmai de neiubire. Nu avea cine să îl iubească, pentru că nimeni nu dorea să îl înțeleagă. Dar când a venit Iisus, Domnul și Dumnezeul nostru, și S-a arătat dispus să vorbească cu El, să fie prietenul lui, atunci Zacheos s-a trezit din somnul neiubirii, s-a trezit că simte și acționează ca un om, adică se bucură de alții.

Pentru că atunci când nu ne mai bucurăm de alții, nu ne mai bucurăm nici de ceea ce facem noi. Dar când ne bucurăm de alții ca de noi înșine, atunci arătăm că suntem vii duhovnicește și nu niște impostori care mimăm sfințenia.

Zacheos s-a dezbrăcat de ifosele poziției sale sociale, dar și de patimile pe care le hrănea ca șef al vameșilor.

Când a venit Iisus și, odată cu El, comuniunea, normalitatea, firescul relației cu oamenii, atunci Zacheos nu s-a mai suportat interior. I-a fost rușine și scârbă de sine.

Pentru că prezența lui Iisus te îndeamnă să te dezbraci de patimile tale, de prostia ta, de așteptările tale egoiste, de prieteniile tale interesate, și să Îl dorești pe El.

Iar dacă Domnul „ne învață” pe noi altceva decât comuniunea și întrajutorarea, dacă „ne învață” să fim intoleranți, răzbunători, răi, perverși, atunci e semn că ascultăm alte duhuri și nu pe Domnul. Pentru că El ne învață tot binele, toată virtutea, întreaga sfințenie, să cinstim și să iubim întreaga Tradiție și istorie a Bisericii și nu să ne raportăm la viața Bisericii preferențial…Adică pe asta o vrem, pe asta nu, pe asta da, și alte o mie de nu-uri.

Sfântul Zacheos s-a grăbit spre Domnul și L-a primit în casa lui, în aia făcută din furat, în ciuda faptului că „toți murmurau [πάντες διεγόγγυζον], spunând că «La un om păcătos a intrat să găzduiască» [λέγοντες ὅτι Παρὰ ἁμαρτωλῷ ἀνδρὶ εἰσῆλθεν καταλῦσαι]” [Lc. 19, 7].

Dar Sfântului Zacheos nu i-a mai păsat de ce spune lumea!

Până acum îi păsase. Dorise să fie „ca lumea”, să aibă, să aibă mai mult decât alții, să aibă în defavoarea altora, să aibă și iar să aibă.

Dar când Iisus i-a poruncit să coboare din falsa lui viață, din viața lui lumească, la viața cu Dumnezeu, atunci Zacheos a înțeles că averea lui nedreaptă – pentru că se amestecase cu aceea făcută în mod necinstit – e o povară pentru el.

Și când cămila, calul sau măgarul sunt despovărați…se simt bine, se simt liberi, se simt ușor. Cu mult mai mult se simte liber, se simte ușor și se simte bine, cine se despovărează de păcatele și de patimile lui. Pentru că ele l-au amărât toată viața.

Și așa înțelegem de ce Zacheos „a zis către Domnul [εἶπεν πρὸς τὸν κύριον]: «Iată, jumătățile averilor mele, Doamne, le dau săracilor [Ἰδού, τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου, κύριε, δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă cuiva ceva i-am stors/ smuls, îi dau înapoi împătrit [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα, ἀποδίδωμι τετραπλοῦν]»” [Lc. 19, 8].

Verbul ἐσυκοφάντησα, în engleză, are corelativul extort. Care, pentru noi, într-un neologism, s-ar traduce prin i-am extorcat. Adică am obținut bani și bunuri cu forța, prin șantaj, amenințări și violență.

Și prin această făgăduință de milostenie a sa, Sfântul Zacheos a făcut și prima sa spovedanie înaintea Domnului. Pentru că a mărturisit că a furat, că nu a fost milostiv, că nu a fost om cu oamenii, că i-a batjocorit și violentat pentru ca să se îmbogățească.

Și prin aceasta a făcut din casa lui și din inima lui locașuri ortodoxe. Pentru că inima unde se slujește lui Dumnezeu și casa unde se slujește Lui devin Biserici ale Lui.

Iar faptul că schimbarea lui a fost reală și nu „o minciună onorabilă”, o vedem din ceea ce a spus Domnul către Zacheos: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρα τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], pentru că și acesta este fiul lui Avraam [καθότι κα ατς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]. Căci Fiul omului a venit să caute și să mântuiască pe cel care era pierdut [Ἦλθεν γὰρ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 9-10].

Căci ajungem fii ai lui Avraam nu doar dacă credem, ci dacă credem făcând fapte vrednice de Dumnezeu, dacă credem schimbându-ne, dacă credem ascetizându-ne continuu, nevoindu-ne continuu.

Pentru că Sfântul Zacheos nu doar a crezut în El și a lăsat patimile să colcăie în el pe mai departe, ca niște șerpi vii, care să îl mănânce pe dinăuntru, ci el a prins șerpii de cap și i-a lovit de Piatră, de Hristos, ascultând voia Lui, făcând din bogăția lui nedreaptă fapte mântuitoare pentru el și casa lui.

Și vedem că Domnul nu îi spune: „Dar cum să Îmi aduci Mie milostenii din furat, din bani murdari?!”. Ci, atunci când omul vine la dreapta credință, când își vine în sine, el trebuie să facă din cele nedrepte ale lui lucruri drepte, adică să se curățească pe sine de patimi.

Iar milosteniile lui, acestea, multe, pe care le-a făgăduit, el le-a și împlinit!

Și Domnul, Care știa mai dinainte schimbarea lui reală, i-a binecuvântat schimbarea lui și i-a spus că e mântuitoare. Că milostenia l-a pus pe calea mântuirii.

Dar milostenia nu e de ajuns pentru ca să ne mântuim! Ne trebuie dreaptă credință și dreaptă raportare la Dumnezeu, ne trebuie post, ne trebuie rugăciune, ne trebuie curățire de patimi, ne trebuie întreaga nevoință îndumnezeitoare a Bisericii.

Însă trebuie să începem mântuirea de undeva: de la marile noastre patimi și obiceiuri păcătoase! Pe ele trebuie să le dărâmăm interior, pe ele, care sunt idolii noștri!

Și dacă mâncarea sau hainele sau banii sau plăcerile sau anumiți oameni sunt idolii noștri, atunci pe ei trebuie să îi nimicim în noi înșine, lovindu-i de Piatra cea vie, de Hristos, pentru ca să izvorască în noi apa vieții, adică slava Lui.

Pentru că El ne vrea cu totul ai Lui și nu cu idoli. El ne vrea nu să fim cu capul în nori, ci exemple vii în mijlocul oamenilor.

Pentru ca, prin noi, astăzi, acum, în clipa de față, și alții să creadă întru El și să facă voia Lui!

Pentru că credința vie e credința care mereu lucrează, care mereu se nevoiește, care mereu citește teologie, care mereu iubește ceea ce citește și trăiește ceea ce citește.

Credința adevărată nu e asocială, nu e revanșardă, nu e egoistă, ci ea dăruie continuu, se dăruie continuu, dialoghează, îmbrățișează, îi ajută pe oameni să se schimbe.

Schimbarea începe aici, acum, în noi înșine! Schimbarea reală e schimbarea duhovnicească. E schimbarea care ne pune în relație cu Dumnezeu și cu oamenii, ca fii ai Bisericii.

Pentru că Biserica noastră nu e „o apariție tardivă și seculară”, nu este „un moft”, nu este „o sperietoare”, ci e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă cu El, pe care o avem după ce renunțăm la raportarea egoistă la noi înșine.

Așadar, iubiții mei, duminica de azi, ultima din ianuarie 2016, venind după praznicul de ieri, al teologiei, ne deschide brațele către întreaga lume. Pentru că noi trebuie să trăim așa după cum ne vrea El: căutând și aducând la mântuire pe tot omul.

Însă a căuta și a aduce la mântuire pe oameni nu înseamnă a le arăta oamenilor numai partea bună a lucrurilor, ci și pe cea proastă.

Adică faptul că mântuirea nu înseamnă doar bucurie duhovnicească, ci ea poate să însemne și marginalizare socială, și persecuții, și moarte mucenicească. Că venirea la Biserică nu înseamnă că aici, la Biserică, vei găsi numai Sfinți, ci vei găsi și oameni cu două fețe și oameni telurici și habotnici și indiferenți și perverși și răzbunători. Iar dacă nu ai credință puternică și dacă scopul venirii tale la Biserică nu e mântuirea, la Biserică te poți și pierde.

Dar numai aici, în singura Lui Biserică, noi ne putem mântui. Asta e diferența! Că unii pot veni la Biserică degeaba, ca să se afle în treabă, pe când alții pot veni și se pot mântui.

Iar mântuirea e reală, e evidentă, are multe însușiri vizibile, dar și foarte multe nevăzute de către mulți, pentru că ea înseamnă înduhovnicirea omului. Și când omul se înduhovnicește nu poate să rămână neînțeles de oameni. Dar oamenii pot să îl persecute, să îl minimalizeze, să îl batjocorească pe omul duhovnicesc, tocmai pentru că nu suportă curăția și sfințenia vieții lui.

Oamenii pot să ne facă multe lucruri…rele, dar credința noastră nu este în relație cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Tocmai de aceea răsplata noastră e de la Dumnezeu, oricât de multe ar fi răutățile pe care ni le fac oamenii. Pentru că răsplătirile Lui sunt duhovnicești și veșnice.

A ajuns până la noi trunchiul sicomorului în care s-a urcat Zacheos[11]:

sicomorul Sfantului Zacheos

Tradiția Bisericii ne oferă în acest caz, ca în multe altele de acest fel, un loc de reflecție teologică.

Pentru că ori de câte ori ne vedem păcatele și lipsa de nevoință, noi suntem sicomorul Sfântului Zacheos. Suntem un sicomor care înmugurește, care revine la viață, care dorește să facă nu numai frunze, ci și fructe.

Să facem așadar fructe vrednice de mântuirea care ni s-a dat în Sfântul Botez!

Să rodim din plin fapte! Și să nu ne mai încredem cu ceea ce am făcut, ci mereu să facem, acum să facem, uitându-le pe cele din urmă. Căci faptele bune de ieri nu ne ajută astăzi. Ci astăzi trebuie să facem alte fapte bune, mereu altele, pentru ca să trăim prin ele. Căci harul lui Dumnezeu locuiește mereu în noi numai dacă nu ieșim din bine, din binele veșnic al lui Dumnezeu. Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 29 ianuarie 2016, zi de vineri, cu soare, + 3 grade.

[2] Constituțiile apostolice, VII, 46, cf.

http://www.newadvent.org/fathers/07157.htm.

[3] Cf.https://en.wikipedia.org/wiki/Caesarea_Maritima,

https://en.wikipedia.org/wiki/Tel_Aviv și

https://en.wikipedia.org/wiki/Haifa.

[4] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem:http://www.bible-history.com/sketches/ancient/tax-collector.html.

[6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 16.

[9] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=sXeKsW1Jbbs.

[10] Imaginile sunt preluate de aici: https://ro.wiktionary.org/wiki/sicomor#/media/File:Sycomoros_old.jpg,

https://ro.wiktionary.org/wiki/sicomor#/media/File:Sycamore_fruits.jpg.

[11] De aici: http://static.panoramio.com/photos/large/105747068.jpg.

Did you like this? Share it: