Traduceri patristice
*
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș
***
†
Sfântul Ioan Gură de Aur
(n. 347/349-407, † 14 septembrie,
prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)
Comentariul la Faptele Apostolilor
*
Traducere și comentarii de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a.
***
Nu sunt în zadar prinoasele aduse pentru cel plecat, nu sunt în zadar rugăciunile, nu sunt în zadar milosteniile: pe toate acestea le-a poruncit Duhul, dorind ca noi să ne fi folosit/ să fi beneficiat unul prin celălalt.
Vezi: el s-a folosit, tu te-ai folosit. Din cauza lui, ai disprețuit bogăția, fiind determinat să faci un lucru [care arată] generozitate. Dar tu reprezinți mijlocul de mântuire pentru el, iar el pentru tine oportunitatea ta de a da milostenii.
Nu te îndoi că astfel el va primi un anumit bine. Nu în zadar Diaconul strigă [ectenia]: Pentru cei care au adormit în Hristos și pentru cei care fac pomenirile pentru ei [, Domnului să ne rugăm]. Căci nu Diaconul grăiește, ci Duhul Sfânt. Vorbesc despre dar[ul Lui].
Ce spuneți voi? [Preotul] are Jertfa în mână și toate lucrurile pregătite și așezate cum se cuvine, Îngerii sunt de față, Arhanghelii, Fiul lui Dumnezeu este acolo. Toți stau cu multă evlavie și, în liniștea generală, aceia [Diaconii] stând, strigă tare. Iar voi credeți că ceea ce se face, se face în zadar?
Atunci, nu sunt în zadar și toate celelalte, atât prinoasele aduse pentru Biserică cât și cele pentru preoți și pentru tot trupul? Doamne ferește! Ci toate sunt făcute cu credință. Ce credeți voi despre prinoasele aduse pentru Mucenici, [despre care se pomenește] în chemarea făcută în acel ceas, [care,] cu toate că ei sunt Mucenici, totuși chiar [pentru ei facem cerere, zicând:] pentru Mucenici?
Este o mare cinste a fi numit în prezența Domnului, când se slujește acea pomenire, înfricoșătoarea Jertfă, [adică] Tainele cele negrăite. Căci așa cum, atâta timp cât împăratul este așezat [pe tron], este vremea pentru cel care cere, să săvârșească ceea ce dorește să săvârșească, dar atunci când se ridică, orice ar [mai] spune, este totul în zadar, astfel în acea vreme, când se face slujirea Tainelor, pentru toți oamenii este cea mai mare cinste să fie aflați vrednici de a fi pomeniți.
Căci priviți: apoi se spune înfricoșătoarea taină, că Dumnezeu S-a dat pe Sine Însuși pentru lume. Și, odată cu taina, în mod potrivit, [Preotul] Îl pune pe El în mintea celor care au păcătuit. Căci, așa cum, atunci când are lor sărbătorirea victoriilor împăratului, toți cei care au avut un aport la victorie primesc partea lor de laudă, în vreme ce aceia care sunt în lanțuri sunt puși în libertate, în cinstea acestei sărbători, dar, după ce evenimentul a trecut, acela care nu a primit această favoarea atunci, nu mai primește alta[1], tot la fel este și aici: aceasta este vremea prăznuirii biruinței.
Fiindcă zice: De câte ori veți mânca această Pâine, veți arăta moartea Domnului. Deci să nu ne apropiem cu indiferență, nici să nu ne imaginăm că aceste lucruri se fac într-un mod obișnuit.
Însă pe Mucenici îi pomenim în alt sens [decât pe ceilalți pentru care ne rugăm]: aceasta spre încredințarea faptului că Domnul nu este mort, aceasta ca semn că moartea a primit o lovitură de moarte, că moartea însăși este moartă.
Știind aceste lucruri, haideți să găsim toate mângâierile posibile pentru cel plecat [dintre noi]. În locul lacrimilor, în locul plângerilor, în locul monumentelor funerare, [să aducem] milosteniile noastre, rugăciunile noastre, prinoasele noastre, pentru ca și ei și noi să ajungem la binecuvântările făgăduite, prin harul și bunătatea iubitoare a Unuia-născut Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, cu Care împreună Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, stăpânirea și cinstea, acum și pururea, în veacul fără de sfârșit. Amin.
*
Omilia XXII
Iar în Chesaria era un bărbat cu numele Cornilios, sutaș/ centurion din cohorta care era numită Italica, evlavios și care se temea de Dumnezeu cu toată casa lui, și [care] făcuse milostenii multe poporului și [era] rugându-se lui Dumnezeu întotdeauna.
A văzut în vedenie, în mod lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un Înger al Domnului intrând la el și grăind lui: Cornilie!
Dar privindu-l uimit și înfricoșându-se, a zis: Ce este, Doamne?
Și a zis lui: Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au înălțat întru pomenire înaintea lui Dumnezeu (10, 1-4).
Acest bărbat nu este evreu, nici dintre cei sub Lege, dar deja a întrecut viețuirea noastră.
Luați aminte, [sunt] două persoane [dintre neamuri], până acum, amândouă de rang înalt, care au primit credința: eunucul/ famenul în Gaza și acest om, precum și ostenelile/ greutățile îndurate [de Apostoli] pentru acești oameni.
Să nu vă închipuiți însă că acestea au fost din cauza rangului lor: Doamne ferește! [Ci] au fost datorită credinței lor. Căci, dacă Scriptura pomenește funcțiile lor înalte, este pentru a arăta măreția evlaviei lor, de vreme ce este mai minunat când o persoană, având o [asemenea] poziție [socială], [semn] de bogăție și de putere, este precum erau aceștia.
Ceea ce face lauda celui dintâi este umblarea lui într-o călătorie atât de lungă și fără ca să fie vreo sărbătoare care să o determine[2], citirea lui pe drum, și, pe când citea în carul său, rugămintea lui către Filippos și nenumărate alte lucruri.
Iar marea laudă a celui din urmă este că el face milostenii și rugăciuni și că este un om drept, având o asemenea comandă[3].
Motivul pentru care scriitorul îl descrie pe acest om pe de-a-ntregul este pentru ca nimeni să nu spună că istoria Scripturii spune minciuni.
Cornilios, zice, sutaș/ centurion din cohorta care era numită Italica. O cohortă (σπεῖρα) este [echivalentul a] ceea ce noi zicem: numeroși[4].
Evlavios, zice, și care se temea de Dumnezeu cu toată casa lui. [Spune aceasta] pentru ca tu să nu-ți închipui că aceste lucruri [care vor urma] s-au făcut din cauza funcției sale înalte.
Când a fost nevoie să fie convertit Pavlos, [atunci] nu a fost niciun Înger, ci Domnul Însuși, iar El nu l-a trimis la cineva important, ci la un om obișnuit. Dar aici, dimpotrivă: El îl aduce pe Apostolul mai mare (la acești păgâni), nu îi trimite pe ei la el. Aici pogorându-se la slăbiciunea lor și știind cum au nevoie să fie tratate asemenea persoane. Căci, cu adevărat, de multe ori Îl aflăm pe Hristos Însuși grăbindu-se (către unul ca acesta), ca fiind mai neputincios.
Sau (poate fi) pentru că (Cornilios) nu putea el însuși să părăsească casa.
Însă aici este, din nou, o mare laudă adusă milosteniilor, așa cum a fost și acolo, datorită Tavitei.
[1] Altă posibilitate de a fi pus în libertate.
[2] Pentru că oamenii făceau asemenea călătorii lungi și obositoare numai dacă era vreo sărbătoare, vreun festival, ceva de distracție. Ca și în ziua de astăzi: oamenii străbat distanțe mari dacă e ceva de văzut și de auzit, în sensul distracției, sau dacă e de mâncat și de băut.
[3] Apropo de cei care spun că puterea amețește și că ar fi inevitabil, pentru cei care ajung la putere, ca ei să devină corupți.
[4] Unii spun că o cohortă era o unitate de infanterie romană care avea 600 de oameni (cf. https://dexonline.ro/definitie/cohort%C4%83), iar alții că avea între 500 și 1000 de soldați (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cohort%C4%83).