Lună: februarie 2016

11 elegii sunt Luceafărul lui Nichita. Sau Luceafărul și Scrisoarea I.

Poetul ne-a lăsat niște mărturii răzlețe, care desigur, sunt departe de a ne decripta versurile, dar sunt totuși importante și nu le vom trece cu vederea.

Sentimentul meu a fost că Nichita a depășit o etapă a poeziei și a intrat în alta. Poetul mi-a confirmat aceasta, spunându-mi și că idealul a fost de a ajunge la esența abstractă a expresiei poetice, care se naște din revelație:

„Pricinile îndepărtate și de fond ale cărții numite 11 elegii (da fapt sunt 12 elegii), care, inițial, purta și titlul Cina cea de taină, unde fiecare elegie cuprindea un apostol și antielegia juca rolul lui Iuda, deci, pricinile de străfund ale acestei cărți au o natură simplă și complexă totodată. Simplă în sensul că este o carte a rupturii existențiale, chiar a eposului existențial, dacă vrei să-l numim așa, starea gălbenușului și a albușului, în situația de a alege alt ou de var [a se vedea Ion Barbu, Oul dogmatic: „Cum lumea veche, în cleștar,/ Înoată, în subțire var”…]. Un fel de Întorsătură a Buzăului montană, intrarea în noțiuni (s. n.) prin lovirea de o altă platformă a existenței.

Dar pricinile cele mai valide sunt cele mai complexe, pentru că ele provin dintr-o redimensionare a materialului fundamental uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvântului imperisabil. […]

…Demersul ei avea în spate un decurs de cel puțin un deceniu de meditație și de trăire a cuvintelor. […]

Am încercat după aceea să repet ștanța în Laus Ptolemaei, după aceea în ciclul 11 feluri de a-ți pierde vremea, dar, între timp, revelația necuvintelor adumbrise în mine dogmatismul primelor expresii și al primelor revelații (s. n.) despre taina și acțiunea poeziei”^[1].

Poetul ne mai spune că a scris volumul (cu excepția a două sau trei dintre elegii, care fuseseră compuse anterior și au fost adăugate aici fiindcă se potriveau perfect), dictându-l „Gabrielei Melinescu, în decurs de două zile și două nopți, într-o cameră cu pământ pe jos, la marginea Bucureștilor, într-o foame și o puritate trupească absolute”, în condiții de „austeritate totală”, având „mâinile înghețate” de frig^[2].

Și ne mai dă un pont important, spunându-ne că, pe atunci, citea Cartea lui Iov (preferata romanticilor, adaug eu, fapt pe care, foarte probabil, Nichita îl cunoștea), „apărută la Fundații [Fundațiile Regale]”, Odiseea, „în traducerea lui Eugen Lovinescu”, Ghilgameș, „apărută în ediția Bisericii Ortodoxe Române”, Plumb de Bacovia, „iar de Eminescu nu mai aveam nevoie, căci îl știam pe deasupra. În perioada aia, nu ne mai plăceau nici Blaga, nici Arghezi, ci doar, întrucâtva, din răsfăț, Ioan Barbu”. Mai avea, în manuscris^[3], traduse de Nicolae Breban, primele două din Elegiile duineze ale lui Rainer Maria Rilke^[4], care se poate să fi dat titlul elegii volumului său.

Nichita a accentuat faptul că toate erau ediții interbelice, plus Rilke tradus recent. Ceea ce înseamnă o ieșire din timp evidentă, pe lângă caracterul antic al celor mai multe. Și, mai ales, pentru cine are ochi să vadă, ele sunt puse într-o acoladă religioasă, care începe cu Sfântul Iov și se termină cu Rilke, pe lângă care transpare și caracterul religios al lui Ghilgameș (indicat aluziv de Nichita: „apărută în ediția Bisericii Ortodoxe Române”), alături de trimiterea anterioară, tot aluzivă, la Oul dogmatic al lui Barbu. Iar din literatura română mai reținea doar pe Eminescu și Bacovia, ultimul fiind, de altfel, „o drojdie de Eminescu”^[5]. De fapt, din literatura română îl mai reținea doar pe Eminescu, în încercarea sa de a cuceri piscul poeziei.

Mărturisindu-ne toate acestea, Nichita ne-a spus multe despre starea și caracterul elegiilor sale și despre eforturile lui de a ajunge la esența poeziei. Și totuși, aceste mărturii nu sunt totul, pentru că Cina cea de taină a lui Nichita are un precedent…la Brâncuși, în complexul arhitectonic de la Târgu-Jiu, pe care Nichita îl consideră o „viziune [despre] nașterea și moartea lumii”^[6].

În centru este Masa tăcerii, care e masa Cinei celei de taină:

„Cine o vede prima dată se așază și intră în lumea misterului stând cu Apostolii la masă, constrâns să fie singur și să gândească^[7]; în alt plan, masa este existența noastră, [care Îl are în centrul ei pe] Marele, Minunatul, Blândul, Frumosul, Puternicul, Divinul care ține și rotește în jurul lui pământurile, [planetele care constituie] un sistem cosmic și material intuit [de cel care privește complexul sculptural]^[8].

Numai masa e perfectă și continuă, este sferă, e în sine însăși și își este de ajuns, e dogma divină, mister întreg, iar pământurile sunt sfere mici tăiate și puse invers, discontinue, niciodată perfecte, fără speranța întregului, pentru că așezarea lor a fost aceasta; ca niciodată să nu fie sferă întreagă”^[9].

Pentru că numai Creatorul este desăvârșit și „Își este de ajuns” Sieși, după cum spune dogma ortodoxă, pe când creaturile Sale nu pot să aibă niciodată un statut asemănător.

Mai departe, poetul caracterizează Coloana infinitului ca „o ieșire din himeric”^[10] și ca reprezentând „numele și trupul tuturor părinților noștri de la facerea acestei lumi”, „intrând în pământ” și „atingând cerul”^[11]. Adică istoria tuturor oamenilor de la Adam până la sfârșitul lumii, oameni care se află în Iad, pe pământ și în Rai.

O parte din aceste simboluri le vom regăsi în Elegia întâia, în care Nichita, mai mult decât oriunde, a vrut să sculpteze viziuni geometrice, adică dogmatice.

Mai târziu va relua această idee: „Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,/ o, lucrul veșnic/ sculptat de mine numai bust/ și în cuvinte” (Cântec de scos apa din urechi, în vol. Laus Ptolemaei). Ne este clară și aluzia la Psalmul lui Arghezi: „Vreau să te pipăi și să urlu: «Este!»”. Ca Toma Apostolul…

Nichita ne-a spus, printre vorbe, despre 11 elegii:

„Aceste poeme general umane și profund naționale totodată au ceva din motivele geometrice ale covoarelor populare oltenești, care nu sunt făcute pentru a călca cu piciorul pe ele, ci cu privirea, fiind alcătuite să împodobească pereții, iar nu podelele”^[12].

Nu ne mai rămâne decât să privim și…să cugetăm cu privirea, vorba Sfântului Ioan Gură de Aur. Nu înainte de a aminti, însă, că poetul, provocat „să exagereze valoarea poeziei sale” (după ce vorbise mai devreme de „exagerațiunea adevărului”), răspunde:

„Bunăoară aș zice: Așa cum Shakespeare, în actul al treilea din Regele Lear zicea în replica a paisprezecea: «Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră», tot astfel și Dante începuse cu nepieritorul vers: «El începea cu sine și se sfârșea cu sine»”^[13].

Și nu știu dacă Dante e pomenit numai pentru că e Dante. Am bănuit altădată ceva^[14], legat de înțelegerea Elegiei întâia. Reproduceam atunci observațiile pertinente ale lui Ramiro Ortiz^[15], despre felul cum teologia lui Toma d’Aquino („Punctul e acela care n-are părți. Deci prin el ne reprezentăm pe Dumnezeu”) a trecut în versurile lui Dante:

Un punct văzui ce-așa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină
de-nfoacă ochii-i face orbi deodată. /…/

De-acest focșor divin
atârnă tot, și ceruri, și natură. /…/

Și-Osana le-auzeam [pe ierarhiile angelice] din cor în cor
spre punctul fix ce-i veșnicul lor „ubi”.

Între timp, ne-am convins că punctul din Scrisoarea I nu are legătură cu teologia lui Dante, așa cum am interpretat în 2013, în articolul indicat, dar s-ar putea ca Nichita să fi crezut același lucru pe care l-am crezut și eu atunci.

Dar iată poemul:

I.

El începe cu sine și sfârșește
cu sine.
Nu-l vestește nicio aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
și nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putință. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înăuntrul – desăvârșit,
și,
deși fără margini, e profund
limitat.

Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mișcări, așa
cum semnul potcoavei urmează
cu credință
caii…

II.

Nu are nici măcar prezent,
deși e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârșit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuși punctul.

III.

El nu se lovește de nimeni
și de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV.

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, și
cu atât mai puțin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l știe pe Da.
Însă el, care știe totul,
la Nu și la Da are foile rupte.

Și nu dorm numai eu aici,
ci și întregul șir de bărbați
al căror nume-l port.

Șirul de bărbați îmi populează
un umăr. Șirul de femei
alt umăr.
Și nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.

Bat din aripi și dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârșit,
care începe cu sine
și se sfârșește cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

(Elegia întâia)

Dacă, într-adevăr, definițiile din primele trei părți ale poemului se referă la Dumnezeu, nu e o teologie neapărat ortodoxă (sau nu în totalitate), dar se poate afirma că este modul în care Nichita a putut scrie despre Dumnezeu folosind motive geometrice, care să semene cu cele ale lui Brâncuși: „motive vechi, semne ale unui străvechi alfabet românesc”^[16].

În cartea pe care am scris-o în 2002 despre Nichita susțineam, pe drept cuvânt, că tendința spre abstractizarea limbajului și geometrizare se manifestă încă din primele volume, chiar dacă poetul nu își aflase acolo, întru totul, glasul propriu, dar și că această geometrizare nu are loc în spiritul sau de dragul ermetismului de limbaj sau al poeziei pure^[17].

Interpretarea pe care am oferit-o atunci Elegiei întâia o consider în continuare posibilă. Pot spune însă că, pe atunci, încă nu mă desprinsesem cu totul de influența criticii românești, în ce privește modul de a gândi asupra operelor literare (deși, pe de altă parte, n-am fost niciodată tributară vreunei alte exegeze). Am mai afirmat-o și altădată: înțelegerile pe care le-am integrat în cartea noastră pe mai multe volume, Epilog la lumea veche, cât și în celelalte, care au urmat, s-au născut treptat, pentru că a trebuit să merg contra curentului general al opiniei critice. Asta pentru cei care vor să mă acuze că am premeditat scrierea unor comentarii în care să arăt perpetuarea tradiției literare și spirituale românești în literatura nouă, modernă…

Rețin, în mod deosebit, următorul comentariu pe care l-am făcut atunci:

„Mitologizarea propriei vieți, de care am început să vorbesc în capitolul precedent, continuă în volumul 11 elegii, ba chiar mai mult, poetul încearcă să-și atribuie o dimensiune sacră poeziei sale, cele 11 elegii fiind numite și Cina cea de taină, din care lipsește Iuda sau a 12-a elegie, identificată astfel de Nichita, într-un interviu, cu Omul-fantă.

Această implicare forțată a unor lucruri sfinte, a unor elemente ale cultului creștin, pe care le reduce la simboluri ale propriei vieți și ale propriului destin eroico-literar, este menită să-i mărească aura poeziei sale – deși pretinde că Nu-l vestește nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă – dar este și o încercare titanică de a-și asuma în operă tot universul, de a nu lăsa necuprins în inima sa, a poeziei sale, pe nimeni, iar Dumnezeu este cea mai grea încercare, ca Cel ce este necuprins și Care nu Se lasă cuprins de luciferismul uman.

Aceasta pentru că poezia este o declarație de dragoste și ea trebuie să iubească tot universul, de la nenăscuții câini până la nenăscuții oameni și până la Dumnezeu, pentru că inima trebuie să iubească astfel. Poezia este expresia unui eros în expansiune, o stare de dragoste permanentă – pe care Nichita o numea starea poeziei”^[18].

Înțelegeam atunci punctul ca o referire la sine însuși: „Nichita se definește pe sine ca fiind un punct, un punct în univers, dar și un punct de reper; un punct neînsemnat, dar și un punct impenetrabil în taina interiorității sale, un microcosm într-un punct (El este înlăuntrul desăvârșit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ în sine decât însuși punctul)”^[19].

Iar versurile „Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nicio coadă de cometă” le-am caracterizat ca o încercare de impersonalizare a poetului, „până la a refuza aura de sfânt și coada de cometă a stelei căzătoare, a demonului, sau a celui demonizat, adică tocmai alternativele biografiei umane”^[20].

Dar la fel de bine se poate spune și despre Dumnezeu că „Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nicio coadă de cometă”, pentru că El, ca Dumnezeu transcendent, este deasupra creaturilor Sale. Nu e un Înger, ci e mai presus de Îngeri și de Sfinți, care sunt creaturile Sale. Nici nu este un „Iehova cu trăsături demonice”, așa cum susțin unii, sau un Dumnezeu/ Principiu în sens maniheist.

Și, în general, toate definițiile pe care le-a înșirat Nichita vestesc un Dumnezeu care este deasupra definițiilor pe care I le pot da oamenii („la Nu și la Da are foile rupte”). Însă aceasta este o afirmație care aparține, de multă vreme, teologiei apofatice. Despre neputința umană de a-L cuprinde pe Dumnezeu în formule sau în enunțuri afirmative au vorbit Sfinții Părinți ai Bisericii începând cu Sfântul Dionisie Areopagitul (sec. I d. H.).

Faptul că Elegia întâia este „dedicată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști, al dedalizilor” are legătură cu „idealul de zbor” (Elegia a opta) al lui Nichita, care poartă toate generațiile de oameni pe umeri, ca pe niște aripi, așa cum îi poartă Coloana infinitului în sine, în viziunea sa. Oameni pe care poetul vrea să îi poarte cu sine, spre înălțimi, spre Dumnezeu.

Iar spre Dumnezeu nu se urcă precum Icar, înălțându-te propriu-zis în sus, riscând să te prăbușești în abis, pentru că El este pretutindeni și îmbrățișează toate („Aici dorm eu, înconjurat de el”).

El este cu totul transcendent lumii acesteia („Din el nu străbate-n afară/ nimic”), dar este și Cel care îmbrățișează lumea și tot neamul omenesc. Este Cel ce este „înlăuntrul desăvârșit”, dar și Cel care Se află înlăuntrul omului, așa încât zborul trebuie să fie cu totul interior: „Bat din aripi și dorm – / aici,/ înlăuntrul desăvârșit,/ care începe cu sine/ și se sfârșește cu sine”…

Iar somnul acesta în care, în același timp, bate din aripi, se poate interpreta și ca o adormire în Dumnezeu.

---

[1] Nichita Stănescu, Antimetafizica, op. cit., p. 96-97.

[2] Cf. Idem, p. 97-99.

[3] Circulau, în vremea comunismului, astfel de manuscrise, ale cărților sau textelor care nu primeau acordul pentru tipar din partea autorităților, pentru că nu serveau ideologia momentului și erau considerate „periculoase”. Intelectualii făceau să circule astfel de texte, între ei, împrumutându-le unii altora, fie în formă manuscrisă, fie bătute la mașină, dacă reușeau să găsească pe cineva care să facă acest lucru.

[4] Cf. Nichita Stănescu, Antimetafizica, op. cit., p. 99.

[5] Idem, p. 267. Caracterizarea i-a aparținut lui Grigore Hagiu, dar Nichita a subscris entuziast.

[6] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 266.

[7] Cu alte cuvinte, cine se apropie de Masa tăcerii se simte contemporan cu Cina cea de taină, se simte alături de Sfinții Apostoli și, implicit, de Hristos, și, în același timp, este retras în sine și cugetă la tainele cele dumnezeiești. În felul în care este contemplativă Maica Domnului în icoana Nașterii Domnului, ea neprivind la Prunc, ci cugetând la Cine este El.

[8] Nichita a trebuit să se exprime eliptic, pentru că vorbea despre Dumnezeu ca Cel ce a creat și ține toate întru ființă, însă nu trebuia să fie prea evident acest lucru, ca nu cumva să provoace cenzura.

[9] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 267.

[10] Ibidem. [11] Idem, p. 268.

[12] Nichita Stănescu, Antimetafizica, op. cit., p. 101.

[13] Idem, p. 86.

[14] A se vedea articolul pe care l-am scris și publicat aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/10/17/din-nou-despre-scrisoarea-i/.

[15] Divina comedie, având comentariile lui Ramiro Ortiz la subsol, a fost publicată, în trei volume, în anii 1925, 1927 și 1931. Într-o ediție recentă, se poate downloada de aici: https://archive.org/details/Dante-DivinaComedie.

În 1963 a fost republicat și comentariul lui Coșbuc la Divina comedie.

[16] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 267.

[17] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 7-11, 27-28, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.

[18] Idem, p. 38. [19] Idem, p. 40. [20] Idem, p. 42.