Zi: 1 februarie 2016

Iubiții mei^[1],

praznicul de azi: Întâmpinarea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos [Ἡ Ὑπαπαντὴ τοῦ Κυρίου καὶ Θεοῦ καὶ Σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ] ne întoarce în primul an de viață pământească al Domnului, după ce, la 6 ianuarie, L-am văzut matur, la 30 de ani, botezat în Iordanis, și, în același timp, ne vorbește despre un substantiv duhovnicesc: întâmpinare. Pentru că Evanghelia de azi [Lc. 2, 22-40]^[2] ne prezintă ce s-a petrecut la vârsta de 40 de zile a Domnului.

La 40 de zile^[3], „când s-au împlinit zilele curățirii lor [ἐπλήσθησαν αἱ ἡμέραι τοῦ καθαρισμοῦ αὐτῶν]” [Lc. 2, 22].

Despre ce zile de curățire e vorba? Despre zilele de lehuzie/ lăuzie^[4]. Pe care le trăiește orice femeie care a născut.

Numai că Maica Domnului nu a avut lehuzie, pentru că a născut mai presus de fire. Nașterea ei a fost ca nicio altă naștere, a fost unică, pentru că numai ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat și a născut rămânând Fecioară.

De aceea, ea nu avea nevoie să aducă jertfă „o pereche de turturele sau doi pui de porumbițe [Ζεῦγος τρυγόνων ἢ δύο νεοσσοὺς περιστερῶν]” [Lc. 2, 24, BYZ]. Dar, chiar dacă nu avea nevoie, Maica lui Dumnezeu și Sfântul Iosif s-au supus legii și au mers cu puii de porumbiță ca să îi aducă jertfă. Pe care îi vedem iconizați în brațele Sfântului Iosif, Logodnicul Maicii Domnului.

Această rânduială a curățirii femeii după ce naște o găsim în Lev. 12. Unde Domnul a stabilit ca femeia, care a născut un copil de parte bărbătească, să nu meargă întru sfântul locaș [εἰς τὸ ἁγιαστήριον] până nu se împlinesc zilele curății ei [αἱ ἡμέραι καθάρσεως αὐτῆς] [Lev. 12, 4, LXX]. Iar când se împlinesc 40 de zile de la naștere, dacă familia e săracă și nu poate să aducă jertfă un miel, să aducă două turturele sau doi pui de porumbiță [δύο τρυγόνας ἢ δύο νεοσσοὺς περιστερῶν], una ca ardere de tot, iar cealaltă ca jertfă pentru păcat [Lev. 12, 8].

Și dacă Sfântul Iosif poartă două porumbițe în brațele lui, arată că el a adus jertfă pentru Maica Domnului ca un sărac, ca un om care nu își permite să jertfească un miel.

Însă, în primul rând, ei au mers la templu pentru a împlini o altă rânduială a legii referitoare la Domnul, la Pruncul de 40 de zile. Pentru că pruncii de parte bărbătească, la 40 de zile, erau puși înaintea Domnului [Lc. 2, 22]. Și când erau puși înaintea Domnului în templu, ei erau răscumpărați de părinții lor cu bani^[5].

Rânduiala stabilită de Domnul este în Ieș. 13. Unde ni se spune că Domnul vrea să I se sfințească Lui tot întâiul-născut [πᾶν πρωτότοκον] [Ieș. 13, 2], care trebuie să fie sfințit Domnului [Ie. 13, 12]. Și când era pus înaintea Domnului, pruncul era răscumpărat [Ieș. 13, 13]. Iar despre prețul răscumpărării se vorbește în Num. 3, 47: 5 sicli [πέντε σίκλους] pentru fiecare copil în parte.

În ebraică, siclul se numește șekel [שֶׁקֶל] și este moneda Israelului până azi^[6]. În vechime, șekelul avea 11 grame și era din argint^[7]. În ed. BOR 1988, p. 1414, ni se spune că siclul din aur avea 16, 36 grame, iar cel de argint 14, 54 grame.

Iar întâi-născuții lui Israil trebuiau răscumpărați de fiecare familie în parte, pentru că ei erau ai Lui. El îi scăpase din Egipt, în timp ce a lovit [ἐπάταξεν] cu moarte pe toți întâi-născuții Egiptului [Ieș. 12, 29]. Însă, în același timp, răscumpărarea era și o prefigurare a răscumpărării pe care o vom primi cu toții prin moartea Domnului nostru. Care ne-a răscumpărat cu preț de sânge și prin multă durere, prin multe chinuri. Și banii lor pentru răscumpărare vorbesc, în mod duhovnicește, despre efortul pe care fiecare dintre noi trebuie să îl facem pentru ca să ne curățim de patimi. Pentru că mântuirea noastră se dobândește prin dureri mari, prin eforturi susținute și nu prin relaxare continuă.

Mântuirea adevărată este ascetică, pentru că doar nevoința ne înduhovnicește.

Și dacă ea ne înduhovnicește, atunci martorii acestui dumnezeiesc praznic de azi sunt doi Sfinți pe care asceza i-a îndumnezeit.

Și Evanghelia de azi ne-a spus numele lor: Sfântul Simeon [Συμεών] [Lc. 2, 25], Primitorul de Dumnezeu [ὁ Θεοδόχος]^[8] și Sfânta Profetesă Anna [Ἅννα Προφῆτις] [Lc. 2, 36]. Pe care îi vom pomeni mâine, în ziua de 3 februarie.

Iar Sfântul Simeon era vechi de zile, având 360 de ani^[9], pe când Sfânta Anna avea 84 de ani [Lc. 2, 37].

Și despre Sfântul Simeon, Sfântul Lucas ne spune că era „așteptând mângâierea lui Israil și Duhul Sfânt era asupra lui [προσδεχόμενος παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ καὶ πνεῦμα ἦν ἅγιον ἐπ᾽ αὐτόν]” [Lc. 2, 25, BYZ], pe când, despre Sfânta Anna, el ne spune că era „slujind ziua și noaptea [în] posturi și [în] rugăciuni [νηστείαις καὶ δεήσεσιν λατρεύουσα νύκτα καὶ ἡμέραν]” [Lc. 2, 37].

Adică amândoi erau niște bătrâni duhovnicești, care înțeleg cine este Pruncul adus de Maica lui Dumnezeu în brațe.

De aceea am spus, la începutul predicii mele de azi, că întâmpinare din titlul praznicului este un substantiv duhovnicesc.

Pentru că aici nu a fost vorba de o simplă întâlnire, de una accidentală, pentru că atât Simeon, cât și Anna ar fi fost la templu în acea zi. Ci Simeon, căruia i se descoperise de către Duhul Sfânt [Lc. 2, 26], că „nu [are] să vadă moartea înainte ca să-L vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν χριστὸν κυρίου]” [Ibidem], în acea zi „a venit în[tru] Duhul întru templu [ἦλθεν ἐν τῷ πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν]” [Lc. 2, 27]. Adică a venit din iluminare dumnezeiască la templu.

Tot la fel a venit și Sfânta Anna: iluminată de Dumnezeu.

Și ei, cei bătrâni, au văzut într-un Prunc ceea ce alții nu vedeau: pe Dumnezeu, pe Cel ce S-a făcut Prunc pentru noi.

Pentru că viața duhovnicească, viața de sfințenie, i-a făcut pe ei văzători de Dumnezeu, pe când alții n-au văzut nimic „special” la acest Prunc de 40 de zile.

Și Sfântul Simeon, cel care nu crezuse că Fecioara va lua în pântece și va rămâne Fecioară, a văzut-o acum pe Fecioara cu Pruncul în brațe. A văzut împlinirea profeției de la Is. 7, 14, pe care odinioară o contestase și pentru care a fost ținut în viață atâta vreme^[10].

A văzut-o pe Maica Fecioară cu Pruncul în brațe…și el i-a întâmpinat. Le-a ieșit înainte cu înțelegere dumnezeiască și cu negrăită bucurie sfântă. Căci L-a primit pe Domnul „întru brațele lui, și L-a binecuvântat pe Dumnezeu, și a zis [εἰς τὰς ἀγκάλας αὐτοῦ, καὶ εὐλόγησεν τὸν θεόν, καὶ εἶπεν]: «Acum eliberează-l pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace! [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν σου, δέσποτα, κατὰ τὸ ῥῆμά σου, ἐν εἰρήνῃ] Că au văzut ochii mei mântuirea Ta [ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν σου], pe care ai pregătit-o în fața tuturor popoarelor [ὃ ἡτοίμασας κατὰ πρόσωπον πάντων τῶν λαῶν]; lumină întru descoperirea neamurilor, și slava poporului Tău Israil [φῶς εἰς ἀποκάλυψιν ἐθνῶν, καὶ δόξαν λαοῦ σου Ἰσραήλ]»” [Lc. 2, 28-32].

Iar Mântuirea lui Dumnezeu, despre care vorbește Lc. 2, 30, este Mângâierea lui Israil [Lc. 2, 25], pe care o aștepta Sfântul Simeon. Căci Hristos, Cel care ne-a mântuit pe noi, tot El este și Mângâierea noastră.

Iar Sfântul Simeon, când a cerut să fie eliberat în pace, a cerut să adoarmă în pace, după făgăduința lui Dumnezeu față de cei care trăiesc în mod sfânt. Căci Sfinții adorm în pace, în slava lui Dumnezeu. Moartea lor e fericită, pentru că merg la Domnul, în Împărăția Lui.

Însă moartea celor păcătoși înseamnă chin, înseamnă suferință veșnică. Pentru că locul lor e în Iad, alături de demoni, cărora le-au făcut voile.

Și Sfântul Simeon a văzut duhovnicește și trupește pe Domnul, adică pe Mântuirea lui Dumnezeu.

Căci mulți vedeau bine cu ochii, dar nu vedeau și cu sufletul. Și pe lângă mulți a trecut Domnul în viața Lui pământească, dar nu mulți L-au văzut ca Sfântul Simeon, adică și cu ochii duhovnicești ai sufletului. Dar Simeon L-a văzut cu toată ființa lui: și cu ochii trupești și cu cei ai sufletului și s-a bucurat cu bucurie mare. Pentru că 360 de ani avea…și El aștepta să vină Mângâierea lui Israil, să vină Hristos.

Și când a venit Hristos, el a fost vrednic de vederea Lui și de primirea Sa în brațele lui.

De aceea el este Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu.

Pentru că cel care întâmpină și primește cu adevărat pe cineva, întâmpină și primește pe cel despre care a fost luminat de Dumnezeu.

Și aici, iubiții mei, avem ilustrată taina întâlnirii duhovnicești dintre oameni!

Căci atunci când oamenii duhovnicești se văd și se înțeleg unul pe altul, când își dau seama cine sunt, ei dau slavă lui Dumnezeu că El locuiește întru ei și în mijlocul lor.

Oamenii duhovnicești se bucură unii de alții și se cinstesc reciproc. Ei știu să învețe unii de la alții și să se prețuiască unii pe alții.

Dar când lipsește înțelegerea, înțelegerea duhovnicească…pentru că lipsește curățirea de patimi, adică sfințenia, atunci nimeni nu vede pe nimeni, nimeni nu remarcă pe nimeni, pentru că nu văd cine ești, ce spui, ce scrii, ce faci. Nu văd cu adevărat cine ești și ce faci.

Și una din marile scăderi, din marile minusuri ale vieții bisericești din vremea noastră nu e aceea că sunt mulți oameni păcătoși în Biserică – pentru că toți suntem păcătoși – ci e aceea că nu îi înțelegem pe cei care sunt oamenii duhovnicești ai Bisericii, nu le urmăm munca și propovăduirea, nu le urmăm exemplul. Partizanatele noastre religioase, financiare, locale, instituționale, alături de viața noastră păcătoasă, nu ne lasă să-i vedem pe oamenii lui Dumnezeu din Biserică, pe teologii cei sfinți ai Lui, pe cei care trag Biserica după ei, care duc Biserica mai departe.

Însă Biserica merge mai departe tocmai datorită oamenilor duhovnicești ai ei! Datorită celor din cer și a celor de pe pământ, a Sfinților Lui, care sunt una și care Îi slujesc lui Dumnezeu ziua și noaptea.

Pentru că El a pregătit mântuirea Lui în fața tuturor popoarelor lumii, pentru ca El să descopere pe cei ai Lui din Israil și dintre neamuri.

Și sinaxarul Bisericii, cel atât de mare, unde toți Sfinții Lui sunt la un loc, cuprinde enorm de multe nume. Dar sunt nume de Sfinți care nu sunt prezente în sinaxarul Bisericii, dar ei sunt împreună în Împărăția Lui. Și noi îi pomenim ca Sfinții știuți și neștiuți de noi, cei de aici, din Biserică, dar pe care Dumnezeu îi știe.

…În Lc. 2, 34-35 îl vedem pe Sfântul Simeon prorocind. Căci atunci când s-a umplut de slava vederii lui Dumnezeu, el a spus Maicii Domnului: „Iată, Acesta este pus întru căderea și ridicarea multora în Israil, și întru semn al vorbirii împotrivă [Ἰδού, οὗτος κεῖται εἰς πτῶσιν καὶ ἀνάστασιν πολλῶν ἐν τῷ Ἰσραήλ, καὶ εἰς σημεῖον ἀντιλεγόμενον]! Dar și [prin] însuți sufletul tău va trece sabie [καὶ σοῦ δὲ αὐτῆς τὴν ψυχὴν διελεύσεται ῥομφαία]; ca să fie descoperite cugetele din multe inimi [ὅπως ἂν ἀποκαλυφθῶσιν ἐκ πολλῶν καρδιῶν διαλογισμοί]”.

Pentru că Domnul nu a fost numai spre ridicarea, spre mântuirea oamenilor, ci și spre căderea multora în păcate. Căci atât demonii, cât și mulți oameni păcătoși, s-au smintit de viața Domnului, de propovăduirea Lui, și au spus multe hule la adresa Lui, au scris împotriva Lui, I-au răstălmăcit cuvintele, I le-au falsificat și au trăit o viață păcătoasă tocmai pentru ca să se răzbune pe El, să lupte împotriva Lui.

Tocmai de aceea satanismul de azi, cel instituționalizat sau nu, nu este „o noutate” a zilelor noastre, după cum nu e nici decadența moravurilor de azi. În istorie, moralitatea oamenilor a fost și mai dezastruoasă la nivel public, pe când, la nivel privat, oamenii își fac de cap ca și cei din vechime.

Noi trăim niște vremuri în care moralitatea publică e ținută în frâul legii, chiar dacă nouă ni se pare că nu e așa. Ba da, așa e! Moralitatea de azi se ține în frâul legii.

Încă nu mergem goi pe stradă și nu ne împreunăm pe străzi precum câinii. Încă nu omorâm pe oameni la orice enervare și nici nu facem în societate tot ceea ce am vrea să facem.

Însă, în interiorul lor, mulți se împotrivesc legilor, se împotrivesc bunului simț, se împotrivesc cutumelor, se împotrivesc normalității, pentru că trăiesc, în sinea lor, o viață paralelă cu civilizația societății, cu civilizația legilor. Noi însă, în adâncul nostru, trebuie să luptăm cu toată această răzvrătire împotriva normalității, adică să ne nevoim ascetic.

Pentru că, în orice clipă, prin patimile și păcatele noastre, și noi luptăm împotriva voii lui Dumnezeu. Iar Hristos nu e, când păcătuim și când suntem indiferenți față de El, spre ridicarea noastră, ci spre căderea noastră.

Iar Maica lui Dumnezeu a fost străpunsă de sabia durerii când L-a văzut pe El pătimind pentru noi. Însă toată iconomia mântuirii lui Hristos și propovăduirea Lui sunt puse înaintea noastră, a tuturor, pentru ca să se descopere cugetele din inimile noastre. Pentru ca să se vadă cine Îl dorește pe Hristos și cine nu.

Și în acestă privință oamenii sunt împărțiți! Adevărata împărțire a oamenilor o face relația cu Dumnezeu. Căci unii sunt cu El, iar ceilalți împotriva Lui.

De aceea, batjocorirea Bisericii prin înființarea de pseudo-biserici, batjocorirea dreptei credințe prin inventarea a multiplelor erezii, batjocorirea dreptei viețuiri creștine printr-un mod de viață teluric, mundan, înseamnă lupta continuă cu Dumnezeu.

Iar convertirea noastră, întoarcerea noastră la El, înseamnă renunțarea la lupta cu El.

Și când renunțăm la lupta cu El începem să Îi slujim Lui ziua și noaptea, prin tot binele pe care îl facem.

Căci Sfânta Profetesă Anna a rămas văduvă la 7 ani de la căsătoria ei [Lc. 2, 36]. Și până la 84 de ani ea a ales fecioria pentru Domnul și slujirea Lui.

Pentru că împlinirea văduviei este identică cu cea a fecioriei și cu cea a căsătoriei: slujirea lui Dumnezeu. Căci lui Dumnezeu trebuie să Îi slujească și fecioara și femeia căsătorită și femeia văduvă. Pentru că și feciorul și bărbatul căsătorit și cel văduv trebuie să Îi slujească lui Dumnezeu ziua și noaptea.

Căci slujirea lui Dumnezeu nu are concediu. Slujirea lui Dumnezeu e toată viața noastră. Și prin tot ceea ce facem noi trebuie să Îi slujim Lui, sfințindu-ne viața și fiind un ajutor evident și pentru alții, și pentru mântuirea altora.

Însă, dacă mulți nu ne vor, tocmai datorită credinței noastre ortodoxe, nu trebuie să ne întristăm! Pentru că ei au făcut o alegere. Au făcut o alegere, ca și noi, dar opusă nouă. Căci nu pe noi nu ne vor, ci nu Îl vor pe Dumnezeul Bisericii, pe adevăratul Dumnezeu, în viața lor. Lupta lor e o luptă sinucigașă, pentru că e lupta cu El. Și pentru că nu se pot răzbuna pe Dumnezeu, se răzbună pe noi, se răzbună pe credință, se răzbună pe Biserică, se răzbună pe te miri ce obicei sfânt al nostru.

Așa trebuie să înțelegem atacurile angajate la adresa Bisericii: ca atacuri venite din partea unor oameni care nu Îl suportă pe Dumnezeu. Și, din punct de vedere legal, e dreptul lor să aleagă să nu Îl suporte pe Dumnezeu. Însă, tot din punct de vedere legal, e dreptul nostru să Îl apărăm pe Dumnezeu în fața oamenilor. Să Îl apărăm nu în sensul că Dumnezeu ar avea nevoie de noi ca să Se apere, când El a făcut și ține toate în palma Lui, ci în sensul că noi avem dreptul să vorbim despre credința noastră și despre relația noastră cu El. Și vorbind despre relația noastră cu El, noi Îl apărăm și pe El și pe noi.

Mai degrabă ne apărăm statutul nostru de oameni credincioși și Biserica Lui, care e relația Lui cu noi.

Așadar, iubiții mei, suntem chemați să Îl întâmpinăm pe Dumnezeu în inimile noastre, să Îl întâmpinăm pe Dumnezeu în oameni, în întreaga Lui creație! Întâmpinarea Lui se face oricând și oriunde, pentru că, peste tot, noi locuim în lumea Lui, în lumea creată de El.

Iar dacă ne raportăm la lume ca la creația Lui și la oameni ca la cei creați după chipul Lui, atunci ne raportăm la El și Îl întâmpinăm pe El în fiecare clipă a vieții noastre.

Pentru că noi și creația Lui suntem destinați să fim transfigurați de către El, la a doua Sa venire întru slavă. Avem deci aceeași finalitate și noi și creația Lui: transfigurarea.

Iar cei care luptă împotriva Lui, vor fi și ei transfigurați de către El. Și ei vor fi cu trupuri duhovnicești, nemuritoare. Și ei vor fi nemuritori. Dar vor avea o nemurire neagră, o nemurire plină de răutate, o nemurire cumplită. Plină de chinuri, de suferință, de dureri.

Pentru că cei Sfinți vor fi plini de slava lui Dumnezeu în sufletele și în trupurile lor transfigurate de către El, pe când cei păcătoși vor fi plini de întunericul păcatelor lor, de consecințele vieții lor necugetate de aici, de pe pământ.

Pentru că faptele noastre de aici au consecințe veșnice. Ce trăim noi acum, aici, în clipa de față, are urmări veșnice.

De aceea, pentru noi, viața nu este „o joacă”, nu „e o prosteală”, nu e ceva „fără sens”. Ci fiecare clipă e o clipă a mântuirii, pentru că timpul, spațiul și viața noastră de acum sunt parametrii mântuirii noastre veșnice.

Ce facem acum, facem pentru veșnicie.

Ce facem acum, rămâne în noi pentru totdeauna.

Suntem aidoma unui hard-disk în care se scrie totul și nimic nu se poate șterge. Da, păcatele noastre sunt iertate și se șterg din noi, dar amintirea lor rămâne vie în noi. Și păcatul, odată făcut, nu e ca și când nu l-am fi făcut niciodată.

Așa după cum Sfântul Petros Apostolul, deși a fost iertat de Domnul, deși a redevenit Apostolul Lui și a făcut multe și mari minuni în viața lui, a zidit Biserici lui Dumnezeu în multe locuri și a hirotonit membri din ierarhia Bisericii, totuși, când își aducea aminte, pe fiecare zi, de lepădarea lui de Domnul, plângea cu amar^[11].

Pentru că ceea ce facem în noi înșine și în alții, acelea rămân. Rămân și păcatele pe care le-au învățat alții de la noi, dar și lucrurile bune pe care le-au învățat din viața noastră.

De aceea, așa după cum trăim, așa vom și rămâne înaintea Lui.

Niciunul dintre noi nu va fi desființat de moarte, ci, din moarte, pe fiecare ne va învia Domnul, dar pe unii pentru Împărăția Lui, pe când, pe alții, pentru Iad. Pentru că Iadul și-au dorit.

Doar o viață avem, asta de acum! Și datorită ei vom avea și veșnicia pe care o vom avea.

Să ne nevoim, așadar, pentru ca să ne facem proprii relației cu El! Să fim pe fiecare zi alții, tot mai duhovnicești, tot mai vii interior, pe când trupul nostru va îmbătrâni continuu! Pentru că nu putem opri bătrânețea în mod chirurgical, dar putem să ne umplem de frumusețea veșnică a lui Dumnezeu. Care ne face mereu alții, veșnic alții. Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 1 februarie 2016, zi de luni, cu soare și + 2 grade.

Sfânta Frescă am preluat-o de aici: http://1.bp.blogspot.com/-5-KErTa0ovs/Uu4eiG_DiVI/AAAAAAAAKSI/dUJOT9HEPBA/s1600/ypapanti-1200.jpg.

[2] Cf. Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 321-322.

[3] Cf.http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1987/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/L%C4%83uzie.

[5] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-02-intimpinarea_domnului.html.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Shekel.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Shekel.

[8] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx.

[9] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-03-sf_si_dreptul_simeon.html.

[10] Ibidem.

[11] A se vedea: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/cuvinte-duhovnicesti-parintelui-efrem-vatopedinul-144121.html.