Psalmul 5

1. Întru sfârșit, pentru moștenire [ὑπὲρ τῆς κληρονομούσης], psalmul lui David.

2. Cuvintele mele ascultă-le, Doamne! Înțelege strigarea mea!

3. Ia aminte la glasul rugăciunii mele, Împăratul meu și Dumnezeul meu, că[ci] către Tine mă voi ruga, Doamne!

4. Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea.

5. Că Tu ești Dumnezeu ne voind fărădelegea și nici va pribegi Ție[1] [οὐδὲ παροικήσει σοι] [cei care sunt] păcătuind [πονηρευόμενος],

6. nici vor rămâne cei fărădelege înaintea ochilor Tăi. Urât-ai pe toți cei care lucrează fărădelegea.

7. Pierde-vei pe toți cei care spun minciuna. Pe omul sângiurilor [ἄνδρα αἱμάτων][2] și pe cel înșelător [δόλιον] îl urăște Domnul.

8. Iar eu, în[tru] mulțimea milei Tale, voi intra întru casa Ta, închina-mă-voi către templul cel sfânt al Tău în[tru] frica Ta.

9. Doamne, povățuiește-mă pe mine în[tru] dreptatea Ta [ὁδήγησόν με ἐν τ δικαιοσν σου]! Din cauza vrăjmașilor mei, îndreptează înaintea mea calea Ta [ἕνεκα τῶν ἐχθρῶν μου κατεύθυνον ἐνώπιόν μου τὴν ὁδόν σου]!

10. Că nu este în gura lor adevărul. Inima lor [este] deșartă. Mormânt deschis [τάφος ἀνεῳγμένος] [este] gâtul lor. [Cu] limbile lor înșelau.

11. Judecă-i pe ei, Dumnezeule! Să cadă din sfaturile lor! După mulțimea neevlaviilor lor izgonește-i pe ei, că Te-au amărât pe Tine, Doamne!

12. Și să se veselească toți cei care nădăjduiesc în Tine! Întru veac se vor bucura și Te vei sălășlui în ei. Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău,

13. că Tu îl vei binecuvânta pe cel drept. Doamne, ca [și cu] o armă a buneivoiri ne-ai încununat pe noi!


[1] Nu va locui ca un străin înaintea Ta.

[2] Pe cei care omoară, varsă sângele oamenilor. Pe criminali.

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers, Tratat despre taine [10]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ilarie de Poitiers

Sfântul Ilarie, Episcop de Poitiers
(cca. 315 – 367, pomenit la 13 ianuarie
în Biserica Ortodoxă)

***

XXVII. Despre Moisis

Istoria lucrurilor [și] a faptelor lui Moisis menține, de asemenea, rânduiala prefigurărilor, începută deja de la Adam. Și acest lucru [este] demn de milostivirea lui Dumnezeu, ca faptele tuturor patriarhilor Săi să imite, într-o anumită desăvârșire a lor[1] [in aliquantum perfectionem eorum], ceea ce urma să se împlinească în Domnul nostru.

Căci acelea, care au fost împlinite în Acela singur [in uno Illo] și prin Acela singur [per unum Illum], sunt prefigurate prin cineva [ex aliquo], prin chipuri/ tipuri și situații și nașteri [tipologice].

Căci nici nu poate asemănarea [imitatio] a atât de multe veacuri a egala [faptul] acesta, că în Acela singur [in uno Illo] este Adevărul, dar totuși nimic nu s-a făcut într-unul singur sau printr-unul singur, încât cele care pe rând s-au împlinit fie prin El, fie în El, să nu exprime întru totul asemănarea însăși a faptelor de față [pe care le prezentăm][2].

XXVIII. Nașterea și salvarea lui Moisis

Moisis, întrucât s-a născut în acea vreme, în care fusese poruncit de către faraon ca toți cei de sex masculin să fie luați și înecați, plutind pe ape prin[tr-un coș de] lemn, este păstrat [ca să fie, mai târziu,] conducătorul poporului [dux populo].

Nu-i așa că ura și frica regelui, în vremea aceea, în care S-a născut Domnul nostru ca om/ după umanitate [secundum hominem], a izbucnit tot la fel, împotriva omului asemenea nouă pe care [El] l-a asumat, prin taina lemnului și a apei, în Sine și pentru Sine, spre slava cerească pregătită și spre așezarea [Lui] ca Împărat al neamurilor?

Apoi, fiica faraonului, scăldându-se în fluviu, l-a cules pe Moisis de acolo. Întrucât era acolo sora [lui], a căutat doică [nutricem] dintre evrei. Apoi a adus-o [chiar] pe mama [lui]. Aceea a primit să-l hrănească și l-a înapoiat fiicei faraonului, care l-a luat, primindu-l ca fiu.

XXIX. Moisis, preînchipuirea lui Hristos în copilărie și adolescență

Aduceți împreună persoanele, comparați întâmplările, priviți/ judecați faptele: veți vedea în asemănarea celor de față [pe care le prezentăm] adevărul celor care vor avea loc!

Căci în închipuirea surorii lui Moisis, legea a fost urmată, până la taina lemnului și a apei lui Hristos [adică până la taina Crucii și a Botezului].

Într-adevăr, în fiica faraonului se închipuie neamurile, care, deși, după cuvântul istoriei, văzuse [doar] un copilaș, totuși, din întâmplarea însăși, a reținut puterea profeției.

Căci legea a adus Bisericii, precum fiicei lui faraon, pe sinagoga și doica și maica copilului, și astfel ordinea duhovnicească, păstrată aici, este purtată [mai departe]. Învățând aceasta, deci, că se cuvinte ca Hristos, după trup, să fie hrănit de către lege, [dar] de către aceea [, de către Biserică] trebuie adoptat.

Crescut mare, Moisis și-a căutat frații cei ținuți în robie. Apoi a doborât un egiptean, care îl stăpânea/ îl asuprea și îl nedreptățea pe unul dintre ei, și apoi, chiar de către acesta însuși, care a fost pedepsit de către egiptean, este învinuit.

Nu Și-a cercetat Hristos poporul Său, când a crescut deplin și a ajuns la vârsta desăvârșită [a maturității], pe cei care sunt frații Lui după trup? Căci a venit „la oile pierdute ale casei lui Israil” (Mt. 15, 24).

Nu a doborât și a învins [El] pe diavolul care îi stăpânea/ asuprea pe ei? Căci nimeni nu va răpi vasele celui puternic, dacă nu îl va lega mai întâi pe cel puternic (Mt. 12, 29).

Nu de către aceștia înșiși este învinuit [El], pe care îi elibera și de pedeapsa diavolului, și din robie?

Astfel, împlinirea/ desăvârșirea în harul lui Dumnezeu urmează aceleia care este în asemănarea dătătorului legii [, Moisis].

XXX. Rugul aprins

Rugul este aprins în fața lui Moisis și totuși nu arde: în mod clar, [el este] Biserica care este aprinsă de prigoanele celor păcătoși și de flăcările ispitelor [și totuși nu arde], Apostolul zicând: „Suferind strâmtorarea, răbdând nevoia, dar nu suntem părăsiți. Suntem lepădați, dar nu pierim, întotdeauna purtând în trup patimile lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus Hristos să se arate în trupul nostru” (II Cor. 4, 8-10).

XXXI. Cele trei semne

Este pus apoi ca semn al credinței toiagul transformat în șarpe și șarpele preschimbat înapoi în toiag. Dar această schimbare este nu pentru transformarea firii, [ci] pentru întărirea credinței.

Și pentru că în toiag este puterea domniei/ a stăpânirii, iar în șarpe este numele diavolului, suntem povățuiți să credem în El, Care de la Dumnezeul veacurilor [ieșind], este considerat Belzebul, [iar] apoi, spunându-se și considerându-se [că este] de la Belzebul, prin schimbarea Învierii este recunoscut ca Dumnezeu al veacurilor, [adică] ceea ce era [cu adevărat].

Care credință a lucrului [acesta] a împlinit-o semnul următor, fiind potrivit și pentru chipul asemănării și al nădejdii, [cât] și al vremii. Căci, atunci când mâna introdusă [în sânul lui Moisis] a primit albeața/ strălucirea zăpezii [candorem nivis], [aceasta] simbolizează [faptul] că trebuie să fim luminați, odihnindu-ne noi în sânul părintesc, adică al lui Avraam și Isaac și Iacov, firea trupului nostru [fiind] copleșită/ absorbită [absorta] în chipul slavei și al cinstei [lui Hristos].

Iar când este refăcută mâna introdusă [în sân], [adică] întoarsă la ceea ce fusese [mai înainte], ne învață că aceea care era închipuită în semn încă nu este în timp.

[În vreme ce,] într-adevăr, cu al treilea semn, apa scoasă din fluviu și vărsată pe pământ ca să fie sânge, rațiunea tainei [ratio sacramenti] se amestecă cu acestea [cu semnele], pentru ca cei curățiți prin apă să fie trecuți [sint transituri] în cunoașterea sângelui [in cognitionem sangvinis].


[1] Într-o anumită măsură, pe cât s-au putut ei sfinți, pe cât s-au putut desăvârși duhovnicește.

[2] Ideea este că cele care s-au împlinit deplin în Hristos nu se găsesc în mod deplin în vreuna din închipuirile anterioare. Nu într-una singură și nici măcar în toate la un loc. Pentru că adevărul revelat în și prin Hristos depășește cu mult asemănările/ întruchipările/ prefigurările care au fost în istorie până la venirea Lui.