Predică la Duminica a 16-a după Cincizecime [2016]
Iubiții mei[1],
mintea umană e creată de Dumnezeu cu însușirea de a simplifica lucrurile. Fapt pentru care, din ce e mult, ea face puțin. Pentru că a înțelege un lucru înseamnă a-l reduce la o idee simplă, deși el, în sine, poate să fie o realitate foarte complexă.
Spre exemplu, nu trebuie să știm cu toții din ce e compus un telefon mobil. Însă noi ne raportăm la telefonul mobil ca la instrumentul cu care vorbim. Și, mai nou, cu care intrăm în online și putem citi. Adică telefonul e lucrul prin intermediul căruia vorbim cu alții și prin care ajungem în online. Și pentru că știm acest lucru simplu, dar esențial, fundamental, despre el, nu vom cere de la telefon ca să zboare sau ca să ne facă clătite, pentru că el e pentru vorbit și privit.
La fel facem cu toate lucrurile din jurul nostru. Cartea e pentru a citi, cu lingura mâncăm, cu mașina ajungem undeva, ne trebuie o cartelă ca să intrăm la metrou, gardul e cel care ne oprește din drumul nostru, groapa e cea în care putem cădea oricând, apa nu e ca focul, sub un acoperiș soarele nu ne bate în cap, când ninge nu înfloresc copacii, iar oamenii nu merg în mâini, ci în picioare.
Iar noi simplificăm lucrurile din jurul nostru când le înțelegem realitatea. Când înțelegem pentru ce sunt, la ce folosesc, cu ce scop sunt în lume și în viața noastră. Pentru că mintea noastră a fost creată de Dumnezeu pentru ca să simplifice lucrurile și noi să ne lămurim asupra lor.
Dar când realitățile sunt mai complicate și noi avem nevoie de oameni specializați pentru ca să le înțelegem, efortul nostru de înțelegere trebuie să fie unul susținut, unul continuu. Pentru că trebuie să facem același lucru: din ce e mult puțin, dar ajutați de către alții.
Și de aceea facem master, facem doctorat, facem studii postdoctorale, ucenicim pe lângă oameni erudiți și inițiați în problema noastră, pentru ca să înțelegem care a fost teologia Bisericii de-a lungul secolelor, cum arată universul, cum se dezvoltă viața la nivel microcelular, cum se dezvoltă o anumită boală, cum putem inventa noi combustibili pentru mașinile noastre.
Zonele de interes sunt multiple și profesioniștii în aceste materii trebuie căutați. Pentru că numai cel care a studiat o viață o anume problemă poate să ne ajute, în mod competent, în acea problemă.
Fapt pentru care nu te duci la un biolog ca să te învețe teologie și nici la un teolog ca să te învețe mecanică fizică. Numai dacă, în mod cu totul fericit, vei găsi mai multe specializări la aceeași persoană.
Iar Biserica ar trebui să aibă mulți astfel de specialiști. Adică oameni cu specializări multiple, care să se priceapă, deopotrivă, la teologie și la mai multe alte lucruri.
Așadar: simplificăm lucrurile la modul natural! Le simplificăm pentru ca să le înțelegem. Ceea ce e normal pentru mintea noastră, care a fost creată de Dumnezeu ca să aibă gust pentru simplitate.
Însă, din lene și dintr-o raportare pleziristă la tot ceea ce vedem în jurul nostru, simplificăm tot mai mult lucrurile, privindu-le doar sub aspectul utilității lor. Adică, mai degrabă, ne interesează la ce folosesc decât cum sunt create. Sau, mai bine-zis, ne interesează ce ne aduc nouă, ce pot face acele lucruri în viața noastră, decât ce sunt ele în sinea lor.
Telecomanda la televizor ne scutește de datul jos din pat, pentru ca să schimbăm canalul. Comerțul online ne scutește de dusul după cumpărături, pentru că ele ne vin la ușă, prin curier. Iar dacă n-avem chef să facem tort sau pizza, ecleruri sau checuri, le cumpărăm pe toate gata făcute. Fapt pentru care nu mai știm cum să facem mâncare sau prăjituri, pentru că nu mai vrem să facem efortul de a le produce.
Și în loc să ne facem singuri mâncarea și să știm ce mâncăm, o luăm semipreparată sau deja făcută. Pentru că gândim că astfel vom avea timp… pentru altceva. Adică pentru ce? Pentru distracție, pentru relaxare, pentru noi înșine.
De aceea, vorba soției mele, oamenii de azi au multe idei tabloide în capul lor, iar ortodocșii noștri au cu tona…Și când se referă la idei tabloide, doamna Preoteasă are în vedere luptele noastre multiple cu diverse idei, organizații, oameni…dar nu și cu patimile din noi înșine. Pentru că noi, ortodocșii, ne „luptăm” cu ateismul comunist, cu materialismul capitalist, cu masoneria care își ocultează prezența și acțiunile în lume, cu ecumenismul, cu imoralitatea lumii noastre, cu alții și alții…dar nu și cu noi înșine.
Toate „luptele” noastre sunt cu realități din afara noastră, cu realități neclare, îndepărtate, băgate în ceață, cu oameni pe care nu îi cunoaștem, sunt cu „ei” care fac și dreg, pentru că „noi”, în mintea noastră, n-avem nicio problemă.
Și asta pentru că ne-am externalizat așteptările. În loc să avem așteptări de la noi…avem așteptări de la alții. Și avem așteptări doar de la alții, pentru că am renunțat să facem curățenie în noi înșine. Am renunțat adică la drumul curățirii de patimi, am renunțat la vederea de sine, am renunțat la lupta cu propriile noastre patimi și vedem răul numai în afara noastră.
Și această atitudine continuă de sancționare a altora nu ne face duhovnicești, ci doar penibili. Pentru că, în primul rând, noi trebuie să înmulțim binele în noi înșine, să iradiem continuu spre alții slava lui Dumnezeu coborâtă în noi, să fim exemple de muncă și de cuvioșie, de dialog și de prietenie.
Altfel avem doar…idei tabloide, doar câteva idei de spus și de enervat pe alții cu ele, și nu o problematică largă de discuție și de experiență.
Și e dramatic de observabil extremismul nostru ortodox, aici și peste tot în lume, care are 3 idei mari și late, când Biserica are atât de multe probleme și atât de multe nevoi în ziua de azi. Pentru că Biserica are nevoie de oameni care să scrie, să traducă, să predice, să slujească, să-i unească pe oameni, să producă lucruri spre binele întregii lumi, iar nu să fie isterizată.
Biserica are nevoie de unitate și de punerea la un loc a tuturor darurilor noastre duhovnicești și a întregii energii de care dispunem.
Biserica are nevoie de oameni care să demonstreze prin tot ceea ce fac sfințenia ei dumnezeiască.
Altfel, datorită ideilor noastre tabloide, a fricilor noastre false, riscăm să creăm imaginea unei Biserici tabloidizate, a unei Biserici fricoase, ghetoizate, care „se retrage în sine” pentru ca „să nu își piardă identitatea”.
Însă rolul Bisericii nu e acela de a descuraja dialogul și propovăduirea față de toate neamurile lumii, ci, dimpotrivă, e acela de a lumina întreaga lume cu sfințenia, cu înțelepciunea, cu bucuria ei, cu ascetismul ei, cu despătimirea ei, cu transfigurarea ei interioară.
Pentru că Biserica trebuie să vorbească cu toți și să răspundă tuturor, așa după cum Domnul ei a vorbit cu toți și a dat mărturie despre El tuturor.
Așadar, mintea noastră simplifică în mod firesc lucrurile, pentru ca să le înțeleagă, dar păcătuiește atunci când vede lucrurile doar ca pe o expresie a plăcerii personale. Pentru că tot ceea ce e în jurul nostru are rolul de a ne ajuta în îmbogățirea noastră duhovnicească interioară și nu de a le poseda în mod egoist.
Și astfel am ajuns la subiectul Evangheliei de azi [Mt. 25, 25, 14-30], care e acela al îmbogățirii duhovnicești interioare! Chiar dacă, la prima impresie, parabola Domnului pare o lecție financiară.
Pentru că cei trei din parabolă sunt puși să…înmulțească averile [τὰ ὑπάρχοντα] lui Dumnezeu. Da, averile lui Dumnezeu! Pentru că omul care a plecat departe sau într-o călătorie [ἄνθρωπος ἀποδημῶν] [Mt. 25, 14] este chiar Dumnezeu.
Și nouă ne place să credem că El e departe, că e plecat, că e sus, prea sus, și de aceea nu ne vede…
Un dumnezeu deist, care nu intervine în viața noastră și a societății[2], ne convine. Pentru că e un dumnezeu care nu se implică. El stă departe…iar noi ne facem de cap…
Numai că Dumnezeul Bisericii, care e Dumnezeul revelației și al Scripturii, Dumnezeul cel adevărat și singurul, e un Dumnezeu care Se implică, Care e de față, Care pedepsește în urgia Lui, Care se mânie pe păcătoși, dar Care se întoarce și îi umple de slava Lui pe cei care se pocăiesc și se îndreptează din păcatele lor.
Dumnezeul nostru nu pleacă niciodată în vacanță! Nu doarme niciodată! Nu ne uită niciodată!
Însă, în parabola de azi, El a spus în mod intenționat acest lucru că…omul a plecat departe/ în călătorie și a lăsat robilor Lui averile Sale pentru ca să le înmulțească, pentru că a vrut să ne atenționeze tocmai asupra contrariului acestui fapt: că El niciodată nu pleacă departe și nu ne lasă de capul nostru, chiar dacă, la fiecare în parte ne dă talanți [τάλαντα], adică daruri duhovnicești și trupești, capabilități personale de a-I sluji Lui. Și că o astfel de perspectivă deistă asupra vieții bisericești și duhovnicești e o catastrofă, pentru că nu L-am mai vedea pe Dumnezeu în viața noastră, a Bisericii și a lumii întregi.
Însă ce facem noi când, în mod extremist, ne panicăm și panicăm și pe alții cu fricile noastre fals-catastrofice? Credem, și îi învățăm și pe alții să creadă că Dumnezeu e „mai slab” decât „oculta mondială”, că El e „orb” și nu îi vede pe cei păcătoși, că El e „incapabil” să Își ajute Biserica Sa. Și, în definitiv, că El e „absent” dintre noi, dacă „nu face lumea mai respirabilă și dacă nu ne ajută pe noi, Biserica Lui”.
Numai că starea noastră în lume e o lecție de cea mai mare înțelepciune din partea lui Dumnezeu, pentru că El ne dă ocazia să arătăm cine suntem.
Iar oamenii Bisericii au arătat cine sunt, de 2.000 de ani, și când a fost vorba să fugă din fața prigonitorilor și când au răspuns în fața lor și când au fost omorâți pentru credința lor, dar și când au putut să-și propovăduiască în mod liber credința. Acele mii de pagini ale istoriei Bisericii așteaptă să fie traduse și citite de către noi, cei care vrem să știm cum au dus-o și alți creștini de-a lungul timpului.
Și ei au dus-o mult mai rău decât noi. Iar noi, tocmai de prea mult bine ne inventăm dușmani. Și ne place să inventăm dușmani, pentru că cei reali, adică demonii și patimile din noi, sunt prea fioroși pentru noi. Sunt fioroși și serioși cu noi. Pentru că acești dușmani ai noștri, singurii, adică demonii și patimile noastre, vor să ne ducă în Iad cu tot dinadinsul.
Ei nu se joacă cu noi! Nu lucrează cu noi la modul ipotetic (ce ar fi dacă?…), ci ei lucrează cu noi pragmatic. Și pentru că dracii sunt pragmatici, iar nouă ne place pragmatismul păcatului, adică să-l facem „cu bucurie”, tocmai de aceea la această luptă, singura onestă, dezertăm…
Și de ce e lupta demonilor și a patimilor din noi cu noi înșine una onestă? Pentru că demonii sunt cinstiți cu noi, sunt corecți: ei vor să ne înșele, să ne convingă să păcătuim, să ne tragă după ei în Iad. Patimile din noi, la fel: nu ne promit fericirea veșnică, ci doar pe cea de aici.
Când drăcuim, nu Îl cinstim pe Dumnezeu prin drăcuiturile și înjurăturile noastre, iar când furăm nu avem impresia că semănăm cu Maica lui Dumnezeu. Când desfrânăm suntem plini de pofta de a poseda și nu de dorința de curăție și de sfințenie, pe când atunci când ne mândrim și ne credem buricul pământului, știm foarte sigur că nu suntem Sfântul Ioannis Evanghelistul, ci niște bieți păcătoși.
Dracii sunt serioși cu noi: vor să ne chinuim veșnic împreună cu ei. Vor să fim cu ei în Iad pentru veșnicie. Patimile noastre vor același lucru: să ne bucurăm de păcate și niciodată de slava lui Dumnezeu în noi înșine.
Însă cu atât mai mult e serios și cinstit Dumnezeu cu noi: El ce ne-a promis, aia ne va și dărui! Și ne va dărui nu ca un corelativ exact al nevoinței și al sfințeniei noastre, ci după cum dăruie Dumnezeu. El ne va dărui incredibil de multă slavă, cunoaștere și iubire dumnezeiască în Împărăția Lui, în comuniune cu toți Sfinții și Îngerii Lui, cât noi nu am fi sperat niciodată. Pentru că El dăruie ca un Dumnezeu, dăruie desăvârșit și veșnic, pentru că El caută ca noi să ne dăruim cu totul Lui.
…Ce sunt însă talanții? La modul fizic, ei erau niște lingouri de azi. Iar talantul de care ne vorbește Evanghelia avea 58, 9 kilograme[3]. Și putea fi de aur sau de argint. Adică un talant…era o avere.
Iar cum azi gramul de aur e 148 de lei, iar un kilogram e 148 x 1000, adică 148.000 de lei, 58, 9 x 148.000 înseamnă 8. 717. 200 de lei. Adică atât ar fi astăzi un talant de…aur.
Și unul a primit un talant, altul doi, iar altul 5. Însă „fiecare după puterea sa [ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Mt. 25, 15]. Dar care putere a lor, când toți trei erau robi? Robii Lui…
Ce putere aveau în antichitate robii în fața stăpânilor lor? Niciuna.
Însă aici Domnul vorbește despre putere [δύναμιν]…pentru că nu se referă la puterea fizică sau financiară a oamenilor, ci la puterea lor duhovnicească. La puterea lor duhovnicească interioară. Pentru că nici talantul nu e talant de aur în parabolă…ci el e totuna cu darul duhovnicesc pe care ni-l poate dărui Dumnezeu pe măsura vieții noastre duhovnicești interioare.
Și Dumnezeu nu greșește niciodată când dă daruri oamenilor! El dă daruri duhovnicești Sfântului Apostol Pavlos ca lui, pe măsura râvnei și a lucrării lui în Biserică, iar fiecăruia dintre noi ne dăruie daruri pe măsura noastră.
El dă darul de a face minuni, de a scoate demoni din oameni, de a-i povățui duhovnicește pe oameni, de a scrie teologie, de a predica, de a fi evlavios, bun, compătimitor, iertător, făcător de bine, de a cânta, de a traduce, de a inventa, de a munci cu evlavie. El ne dăruie darul de a fi sănătoși trupește, de a fi frumoși și robuști la trup, de a avea o minte profund analitică și creativă, de a fi râvnitori spre lucruri bune, de a dori să le propovăduim și altora dreapta credință, de a iubi oamenii, de a îngriji oameni, de a crește și a educa copii, de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor în multe feluri.
Pentru că toată virtutea e un dar al lui Dumnezeu și, în același timp, o împreună lucrare cu Dumnezeu. Pentru că El ne dă talanți, dar, în același timp, vrea ca noi să îi punem în lucru. Așa după cum ne spune că a făcut cel cu 5 talanți: „i-a lucrat în ei [εἰργάσατο ἐν αὐτοῖς], și a făcut alți 5 talanți [καὶ ἐποίησεν ἄλλα πέντε τάλαντα]” [Mt. 25, 16, BYZ].
La propriu, dacă iei 5 talanți…și îi lucrezi în ei înșiși, adică îi topești, ajungi la un cub uriaș de aur, de 294, 5 kilograme, dar prin asta nu ai mai mult aur decât înainte. Pentru că sunt 5 talanți la un loc, topiți și transformați în unul singur și nu…10 talanți.
Însă Domnul vorbește pentru…urechi duhovnicești aici și nu pentru cei de la topitorie!
Pentru că darurile Lui, pe care le lucrezi în tine însuți, sporesc pe măsura lor și pe măsura ta duhovnicească. Darurile Lui din tine sporesc numai dacă sunt puse în relație, dacă sunt puse la baza relațiilor duhovnicești din Biserică. Adică, dacă tu, prin înțelepciunea ta și prin sfințenia vieții tale și prin tot ceea ce ești și ai tu, îi folosești, îi zidești duhovnicește pe oameni.
Iar când noi sporim darurile Lui, atunci se vede! Pentru că sporim cunoașterea teologică din oameni, îi luminăm duhovnicește, îi întărim în dreapta credință, îi facem râvnitori, le dăm idei bune oamenilor, îi ajutăm să meargă pe calea lor cu Dumnezeu.
Când ne înmulțim darurile duhovnicești nu facem altceva decât să le punem în lucrarea Bisericii și spre folosul întregii lumi. Căci darurile Lui nu sunt restrictive, ci ele vizează întreaga lume.
Sfinții Lui se îndumnezeiesc ei înșiși și îi îndumnezeiesc și pe alții, care le urmează viața și sfaturile. Nu păstrează binele doar pentru ei, ci îl dăruie tuturor. Și pentru că îl dăruie tuturor, el se înmulțește în ei. Pentru că binele e duhovnicesc și nu o planificare umană, ca să faci una sau alta.
Și creștem în binele lui Dumnezeu numai pe măsura la cât dăruim. La cât ne dăruim tuturor.
Așa că nu trebuie să ne mirăm că nu suntem teologi, că nu facem minuni, că nu știm multe limbi străine sau că nu le învățăm în mod dumnezeiește, că nu înviem morți sau că nu scoatem demoni din oameni, dacă nu am înmulțit harul Lui din noi înșine.
Dacă n-am făcut din viața noastră un soare pentru alții, ce bine ne așteptăm să primim de la Dumnezeu? Dacă n-am învățat pe nimeni nimic, de ce să ne trimită Dumnezeu darul propovăduirii? Iar dacă nu vrem să slujim în Biserica Lui cu timp și fără timp, în mod neîncetat, pentru ce să ne dea har pentru slujire?
Însă unii primesc talantul Lui și îl ascund în groapă, într-o groapă pe care o sapă ei înșiși, și acolo ascund argintul lui Dumnezeu [Mt. 25, 18].
Îl ascund în uitare! Îl ascund în indiferență! Îl ascund în frici hilare, dar nu în frica de a nu păcătui față de marea Lui milostivire!
Primim harul mântuirii Lui la Botez și îl ascundem!
Primim o educație bună și o ascundem!
Când ieșim pe stradă părem a fi din junglă și nu din familii creștine.
Sau ne folosim sufletul și trupul și averea noastră și cunoștințele noastre numai pentru noi, pentru interesul nostru meschin, și de aceea ascundem lumina Lui coborâtă în noi.
Pe fiecare zi devenim încăperi etanșe, care nu mai comunicăm cu exteriorul, cu ceilalți. Nu ne mai interesează ce fac, ce vor, cum trăiesc, ce au nevoie ceilalți…Dacă „ne e bine”, e de ajuns!
Însă Dumnezeul Cel viu, Care nu a plecat departe…ci e aproape de toți și ne vede pe fiecare în parte, ne vrea dăruitori!
El vrea să dăruim pe fiecare zi, să ne dăruim pe fiecare zi! Căci, pe măsura dăruirii, El și înmulțește darurile Lui coborâte în noi.
Pentru că El nu dă daruri doar la începutul vieții noastre sau când noi suntem adolescenți și avem nevoie de minte multă și de succes în viață, ci El dăruie daruri oricând și pe cât dăruim noi din ceea ce El ne dăruie.
El ne dăruie, ne ajută să sporim în darurile Lui, iarăși ne dăruie, continuu ne dăruie din destul, după care tot pe noi ne binecuvintează și ne consideră robi buni și credincioși ai Lui [Mt. 25, 21].
Însă noi nu putem fi robi buni ai Lui, dacă nu ne umplem de bunătatea Lui și de credința în El. Dacă nu ne arătăm credincioși față de poruncile Lui. Pentru că poruncile Lui sunt adevărata noastră viață, viața de sfințenie, viața plină de slava Lui.
Și noi, dacă vrem să arătăm din ale Lui, atunci trebuie să arătăm și să dăruim din bunătatea Lui și din credincioșia Lui, din simplitatea și din frumusețea Lui, din puterea și din smerenia Lui, din sfințenia Lui cea prea mare.
Iar ca să le avem, trebuie să ne fi umplut El cu toate cele ale Lui, pentru ca să dăruim din ele. Căci nu putem să dăruim decât din ceea ce avem. Dar dacă nu avem, atunci nu El e „de vină”…pentru că El dăruie pe măsura inimii noastre, a vieții noastre.
Așa că nimeni nu e urât, nimeni nu e avar, nimeni nu e curvar, nimeni nu e nesimțit, nimeni nu e bețivan, nimeni nu se droghează pentru că „așa a vrut Dumnezeu”, ci pentru că…așa vrea cel în cauză. Pentru că poruncile lui Dumnezeu sunt tocmai la antipodul patimilor noastre.
El, pe cei urâți sufletește îi vrea frumoși, pe cei avari îi vrea milostivi, pe cei curvari îi vrea cuvioși, pe cei nesimțiți îi vrea smeriți, pe bețivani îi vrea treji, pe cei care se droghează îi vrea vindecați de această patimă, pentru că El ne vrea vindecați de toate patimile la un loc și de fiecare în parte.
…Cel care a ascuns talantul, Îl acuză tot pe Dumnezeu și nu pe sine. Îl acuză că El e aspru/dur [σκληρὸς] [Mt. 25, 24] cu oamenii. Că El le cere despătimire, renunțare la patimi, și asta…nu ne place. Iar mulți care nu vor calea lui Dumnezeu, calea Bisericii Lui, pentru acest lucru nu o vor: pentru că li se cere o viață prea curată, prea frumoasă, prea înaltă pe lângă mojicia patimilor pe care ei o preferă.
Viața Bisericii e preasfântă și, de aceea, îi înspăimântă pe mulți! Iar când găsesc ocazia să râdă de păcatele unui om credincios, atunci o fac „cu plăcere”, pentru că prin asta „își dovedesc” că e „prea grea” viața Bisericii.
Însă viața Bisericii e grea nu pentru că noi păcătuim sau nu, ci pentru că e viața lui Dumnezeu cu oamenii! Noi, la Biserică, venim pentru ca să trăim cu Dumnezeu și nu cu noi înșine. Nu venim, în primul rând, ca să ne întâlnim unii cu alții, noi, oamenii între noi, ci pentru ca fiecare dintre noi să ne întâlnim cu Dumnezeu, pentru ca să ne întâlnim, în slava Lui, unii cu alții. Și venim la Biserica Lui pentru ca să slujim împreună și să ne vindecăm de patimi împreună și pentru ca să ne umplem împreună de slava Lui, pentru ca să ne învățăm cu exigențele comuniunii și ale frățietății.
Iar când păcătuim, noi atunci cădem din relația noastră cu El și nu din relația cu vreun om din Biserică. Dar, tot prin puterea Lui și prin iertarea Lui noi ne ridicăm din păcate…iar cei care au râs, au rămas cu râsul. Pentru că, din fiecare cădere văzută sau nevăzută, noi ne ridicăm prin slava Lui, și lucrăm în Biserică și în viața noastră toate cu ajutorul Lui.
Așadar, iubiții mei, Dumnezeu vrea dobândă [τόκον] [Mt. 25, 27] de la noi! Însă nu vrea dobândă de la noi pentru că ne punem noi banii la bancă și scoatem dobândă, ci vrea dobândă din faptele noastre. El vrea fapte pe măsura slavei Lui revărsate în noi. El vrea fapte pe măsura numelui nostru de creștini. El vrea faptele bune ale sfințeniei, ale viețuirii în dreapta credință.
Pentru că suntem ortodocși doar dacă arătăm faptele credinței ortodoxe. Dacă nu, vom fi aruncați de către El în întunericul cel mai din afară, în Iad, acolo unde este plânsul și scrâșnirea dinților [Mt. 25, 30].
Și pentru ca să Își arate seriozitatea Lui veșnică, această parabolă e urmată de profeția Domnului despre a doua Sa venire întru slavă și despre Judecata Lui.
Pentru că învățătura Lui e pentru mântuirea noastră și nu pentru ca să fim chinuiți veșnic.
El ne-a spus adevărul, ne-a spus ce se petrece cu noi, dar și ce se va petrece cu noi în veșnicie, pentru că toți vom veni la Judecata Lui.
Să ne încredem în Domnul, iubiții mei, și în marea Lui milostivire față de noi! Să lucrăm poruncile Lui neîncetat, pentru ca roadele lor duhovnicești să se arate în noi și să se reverse din noi tuturor. Amin!
[1] Scrisă în dimineața zilei de 4 februarie 2015, zi de joi, cu soare și nori, + 11 grade.
[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Deism.