Așadar, poemul Enghidu este despre descoperirea nemuririi. Și toată poezia adevărată, scrisă vreodată, este despre această descoperire sau trebuie să conducă la ea.

Căci „Timpul, el singur peste tot, eu însumi,/ și după aceea”. Sau, cum spune în altă parte: „Numai viața mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,/ cândva” (Trist cântec de dragoste).

„Numai viața mea va muri”, nu și eu, ci doar viața mea pământească:

Numai viața mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.

Numai iarba știe gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăsește.

Aerul e-nalt, tu ești înaltă,
tristețea mea e înaltă.

Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc mașinile.
Vine o vreme când plouă rece
și toate femeile poartă capul tău
și rochiile tale.

Vine și o pasăre mare, albă.

Adică Îngerul…care vine să ia sufletul omului.

Nu știu dacă sunt pe lume multe poeme atât de frumoase și de adânci despre moarte.

Sângele știe gustul inimii așa cum iarba știe gustul pământului. Și când va trebui să se despartă de inimă, se va despărți cu greu, pentru că omului îi e greu să plece din locașul său pământesc.

„Totul devenea departe/ ca inima înainte de moarte” (Îndoirea luminii). Inima însăși se face atunci un departe, inima omului, după ce, toată viață, multe s-au rostogolit „pe roata inimii” (Euridice).

„Inimă, inimă, planetă misterioasă/ pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc și să mor” (Frunzișuri), zice Nichita. Pentru că visa o mare „a inimii eliberate din sclavia/ țărmului strict, de nervi și oase!” (***)[1].

Părintele Dorin îmi spunea, mai demult, că inima este un prag al abisului. În sens filocalic.

Nichita este primul nostru mare poet care scrie despre inimă în poemele sale, cu o sensibilitate aproape filocalică.

„Vine o vreme când mor caii./ Vine o vreme când se-nvechesc mașinile./ Vine o vreme când plouă rece/ și toate femeile poartă capul tău/ și rochiile tale”: versurile par a fi un ecou al cap. 12 din Ecclesiast.

Acolo se vorbește tot la fel, despre o vreme „când tremură paznicii casei și se încovoaie oamenii cei tari și stau din lucru râșnitoarele, căci s’au rărit și se întunecă privitoarele de la ferestre. Și se închide ușa cea cu două canaturi de la uliță, în vreme ce zgomotul morii slăbește și ajunge ca chiscuitul unei păsărele, și se sting toate cântecele vieții. Și când ți-e frică de orice suiș și pe drum sunt numai spaime, și migdalul înflorește și lăcusta se târăște și caprele nu mai au nicio putere, căci omul merge spre locașul său de veci și bocitoarele dau târcoale pe uliță!” (Eccl. 12, 3-5, Biblia 1939).

E aceeași stare de spirit și în versurile lui Nichita. O stare de tristețe înaltă”.

În fața morții, „Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră” (Cântec V).

Nichita a trăit fiorul morții și al timpului anihilant, care înghite toate, ca și pe cel al nimicului/ nimicirii care amenință să pună stăpânire peste toate amănuntele vieții tale, cu mare intensitate.

Acestora le-a opus poezia și prietenia, după cum a spus în Enghidu:

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătorește, pete mari întâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colțul inimii
mi-l izbește, pe gură îmi dansează.

Cel ce nu e fără Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc pe nisip,
sufletul mai puțin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aș privi moartea, rareori
uit aceasta
, și-atunci, din nimic fac dansuri
și cântece, împuținându-mă și smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieși din cort, prietene, să stăm față în față,
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

Bătrâne, prietenia e a prezenței, obișnuia să spună Nichita.

Atitudinea celor doi, „față în față”, este aceeași pe care o indică și Scriptura: „Și Domnul vorbea cu Moise față către față, precum vorbește un om cu prietenul său” (Ieș. 33, 11); „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci însă, [în veșnicie] față către față” (I Cor. 13, 12).

Creația („din nimic fac dansuri/ și cântece… smulgându-mi/ bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt) și prietenia („să stăm față în față… întrebându-ne/ în sine celălalt dacă e,/ și cum pe sine însuși se simte) le-a considera ca fiind cele care puteau să-l răpească morții, nimicirii cotropitoare care „picioarele/ mi le soarbe până la genunchi, colțul inimii/ mi-l izbește, pe gură îmi dansează”.

Timp nu avem…prezentul și trecutul nu există, numai viitorul se profilează ca o „stafie” (Cântec V):

Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se știe.
Morții își schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei…

Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate…

Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră.

O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte
, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.

Și ne-am întors la tema biblică a vieții ca vis: „Unde este? Ca un vis va zbura și nimeni nu-l va mai găsi. Alungat va fi ca o vedenie de noapte” (Iov, 20, 7-8). A vieții atât de scurte și de repede trecătoare, într-o clipă sau o „secundă”, în care alergăm în toate părțile „cu-o mie de picioare” și nu ne aducem aminte că „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune” (Eccl. 12, 8).

Nu ne amintim de moartea care ne cucerește pe fiecare zi: „picioarele/ mi le soarbe până la genunchi, colțul inimii/ mi-l izbește, pe gură îmi dansează”.

Nichita însă zicea: „rareori uit aceasta”.

În mod paradoxal, cel care își amintește mereu de moartea care amenință să îl înghită, acela poate să spună, pășind peste vârstele timpului:

E ora mea de-acum, mai vie
decât lumina-n reverie
și simt miracole cu mult mai mari
în clipele venind
decât în anii rari. /…/

Adăugam aer aerului, verde – frunzelor,
dragoste – inimilor, cer – ierbii,
dar mai cu seamă încă o prezență
prezentului.

Totul se începea din această-mplinire.
Speranța era mai deasă decât lumina.

(Îndoirea luminii)


[1] Poemul nu are titlu.

Did you like this? Share it: